Drumul către confiscarea realităţii

Mâine putem alege să păşim în continuare voioşi pe el, sau putem alege să ne oprim, să cugetăm şi poate să o luăm înapoi.

Dacă vom continua pe el ne va fi tare uşor, la început. Ni se va spune cum am făcut o alegere bună, sănătoasă, de care trebuie să fim mândri. Ni se va spune cum am reuşit să alungăm Răul din vieţile noastre şi ne vom simţi, poate, ceva mai împăcaţi. Vom dormi, poate, ceva mai liniştiţi. La început.

Ni se va spune apoi că Răul nu a fost alungat în totalitate şi că trebuie în continuare să luptăm. Răul acela nedefinit, care poate purta chipul oricui şi care încurcă voit toate eforturile pentru a ne fi mai bine. Ne vor spune că au nevoie de mai multă putere iar noi, speriaţi de alternativă, le-o vom oferi. Ne vor vorbi de izbânzi vitejeşti, de progres, de mai bine, de linişte, iar noi, orbiţi de spectrul viitorului luminos, vom păşi calm înainte şi înainte. Mândri că suntem români, vom purta toate luptele în care ne vor angrena şi ne vom purta, smeriţi, crucile din ce în ce mai grele. “N-am zis că va fi uşor”, ne vor şopti în ceasurile în care îndoielile ne vor fi cuprins, “aţi văzut cât de mare este Răul şi câte rădăcini are, dar va fi bine. Ne descurcăm noi, cum am făcut-o întotdeauna.” Iar vocile din cap şi ghemul din stomac se vor linişti pentru încă puţin, şi va fi bine, pentru încă puţin.

Va fi uşor, în clipele răzleţe în care nu va fi atât, atât de greu.

Dacă alegem să nu continuăm pe acest drum vom fi inevitabil descumpăniţi. Unde-i harta? Unde-i busola? Unde-s vocile care să ne liniştească şi să ne spună că va fi bine? Unde-i Răul împotriva căruia să luptăm?

Vom fi nevoiţi, poate pentru prima oară în mult prea mult timp, să cugetăm. Şi poate vom ajunge la concluzia că harta este cea din mintea noastră, trasată din contururile lucrurilor în care credem. Poate vom descoperi că cea mai puternică busolă e în inima noastră, alimentată de oamenii pe care-i iubim. Poate vom redescoperi vocile celor de lângă noi, atât de confuze dar atât de determinate şi ele. Şi poate, într-un final, vom înţelege că Răul cel mai mare, împotriva căruia nu trebuie să pregetăm nici o luptă, este chiar cel din noi, hrănit de îndoială, confort şi pasivitate. Abandonul din noi, teama, dorinţa unui drum lin şi a unui viitor sigur – acestea sunt cele mai mari rele care ne rod din viaţă.

Nu PSD-ul, nu PDL-ul, nu Băsescu, nu Ponta, nu BOR, nu nimeni.

Iar când înţelegem asta, alegerea din faţa noastră devine atât de clară.

De ce merg la vot pe 25 mai

Ăsta ar fi trebuit să fie un post lung și argumentat, but hell.

Înțeleg eterna dilemă “eu cu cine votez?” prezentă pe buzele concetățenilor cărora le pasă. Pe bune, o înțeleg, și nu pot decât să fiu de acord cu scârba și starea de revoltă induse de felul în care se desfășoară la noi acest proces chipurile democratic, cu toate obstacolele lumii puse în calea oamenilor de bine care ar vrea să se implice, cu tot sistemul care-i favorizează din start pe cei care deja fac parte din el, cu lipsa de reprezentativitate reală a celor de pe liste etc. etc. Iar dacă ar fi vorba de boicot și de subminarea sistemului prin neprezentare, susțin chiar și asta la orice alegeri cu miză locală sau națională; ce legitimitate ar avea un primar, un parlament sau un președinte aleși de 10% din populație (în scenariul idilic în care răposații din Teleorman nu ies la vot)?

Alegerile europene sunt, însă, un pic altceva.

Pentru politicienii români (și nu numai) un loc în Parlamentul European este cel mult o sinecură mișto, ăsta e tristul adevăr I’m afraid. Iar din punctul ăsta de vedere nu are nici cea mai mică importanță cu ce partid sau candidat votezi, pentru că rezultatul va fi același – oferirea unei slujbe câtorva cadre de partid și legitimarea unui partid sau a altuia în vederea alegerilor prezidențiale sau parlamentare. Politica la noi încă se face la nivel de colțul străzii, interesul major fiind desigur la ciolanul din bugetul de stat, nicidecum la jocurile de putere de la Bruxelles care influențează un continent întreg. Și pentru prima oară ever, pot spune că dezinteresul aleșilor noștri – pe bune, afară de Monica Macovei, mai știți vreun europarlamentar român care să se fi remarcat prin activitate? Altfel de activitate decât Severin? – funcționează fix în interesul nostru, al alegătorilor. Pentru că ne oferă șansa unică de a nu-i vota pe ei propriu-zis.

Partea minunată a acestor alegeri e că tu nu votezi cu Norica Nicolai, Andronescu sau Stolojan, ci cu Democrații și Liberalii Europeni, Socialiștii Europeni sau Popularii Europeni – sau, în fine, cu alții, da’ ăștia-s the big dogs. Ideea e că trebuie să privim un pic dincolo de agreabilitatea persoanelor propriu-zise de pe listele de partid, sau chiar și a partidelor însele; lupta politică adevărată se dă la un nivel mult mai înalt, iar cei care o fac chiar au programe și viziuni și politici de implementat. Iar câtă vreme vasta majoritate a europarlamentarilor noștri se duc acolo pentru o funcție călduță, votând la grămadă cu ce spune grupul parlamentar din care fac parte și devenind simple rotițe dintr-un mecanism, the joke’s on them really.

Nu e o situație ideală? Firește că nu, dar e departe de gravitatea situației pe plan local. 10 pesediști în PE n-au cum să facă răul pe care-l pot face 10 pesediști în Parlamentul României, de exemplu; boicotul nostru nu ar avea nici o greutate reală la nivel european, însă va putea oferi muniție euroscepticilor. Cu europarlamentari aleși de 10% din populație concluzia nu va fi “românii nu au pe cine să aleagă”, ci “românii nu sunt interesați de Europa în care s-au chinuit 20 de ani să intre”. And if anything, România are nevoie de cât mai multă Europă, în nici un caz de mai puțină.

Bref, îmi doresc la președinția CE un liberal euroentuziast cu ambiții federaliste. Iar dacă asta înseamnă să iau cu mine în cabina de vot o lămâie și un Emetiral, o să fac asta.

Here we go again

Singurul scop pe bune al postării ăsteia este să mai adauge una la anul 2013 – acum sunt 13, cu asta vor fi 14 și 2013 va ajunge astfel la egalitate cu 2012 când tot 14 au fost. Așa voi pune în sfârșit punct trendului descendent în care m-am înscris de câțiva ani și vom considera astfel că 14 postări pe an e rock bottom.

Sigur, probabil la un moment dat o să mai recuperez niște texte scrise prin alte părți (mai am, cred, una sau două cronici de concert pe BestMusic pe care nu le-am transferat și aici), așa că vom putea trata 2013 chiar ca pe o ricoșare, back to the high skies I’ve fallen from.

…o ricoșare sau un ricoșeu?

În ultimele ore din 2013 se ascultă cel mai nou QOTSA împreună cu minunea dumnezeiască care este Psybrid Theory (niște nebuni au mash-uit întreg Hybrid Theory-ul de la Linkin Park cu Gangnam Style, este absolut sublim).

Iar la anul se vor întâmpla lucruri, that’s fo’ sho’.

Hai văpup.

Tonic

Kinley tastes like watermelon, and that’s the least of our problems.

Folii goale de medicamente, ambalaje de ciocolată, bubble wrap, sticlă, hârtie reciclată, hârtie de print, scoci, şerveţele, plastic, staniol, praf. Straturi peste straturi peste straturi. Parcă le simţi pe fiecare cum te îmbracă încet. Cum te înlocuiesc. Cum în loc de căldura sângelui îţi pun o căldură fake, de fontă dar nu de fond.

Aerul e liniştit, se încălzeşte şi el. Până şi timpul a renunţat să se scurgă zgomotos – poate nu se simţea băgat în seamă suficient sau poate, dimpotrivă, a învăţat că dacă trece neobservat i se pot ierta mai multe.

Faţadele se scorojesc, varul se spală, tencuiala se desprinde şi cade cu tot cu plăcuţele care te anunţă de acest lucru. Rămâne un fel de dermă care urlă şi sângerează. Rămân un fel de unghii care ţi se încleştează în braţul drept. E ca un geam pe care vrei să-l cureţi dar nu faci decât să-l zgârii şi să-l mătuieşti.

Interior, exterior, deterior.