Scobitori de porţelan

Aş scrie azi despre orice altceva, aş fi scris şi zilele trecute despre orice altceva, dar e un elefant al dracului de mare în cameră şi simt nevoia să arăt măcar degetul către el. Da, ce chestie, l-am văzut şi eu.

Declar aşadar că nu am nici o părere vizavi de protestele din oraş. De fapt, ca să fiu mai exact, evit să am o părere. La fel cum de ani de zile evit să am o părere despre Roşia Montană.

Cu Roşia Montană e simplu – n-am fost niciodată acolo, aşa că orice părere mi-aş face ar fi la mâna a doua, a treia, a cinşpea. Nu, eu de-aici din camera mea comfy din Bucureşti nu sunt de acord cu exploatarea pentru că raportul risc/beneficiu mi se pare super defavorabil pentru statul român şi pentru zona aia în general, mi se zbârleşte părul când aud poveşti de groază cu lacuri de cianură şi în general dacă într-o zonă poţi face fie turism, fie industrie mi se pare absolut stupid şi fără perspectivă să alegi industria. Însă ce drept am eu, de aici de la sute de kilometri, să susţin opiniile astea la mâna a doua, a treia, a cinşpea ca fiind literă de lege? N-am trăit acolo, nu ştiu cum e, şi oricât m-ar dezgusta propaganda făţişă pe absolut toate canalele făcută de RMGC, nu pot să nu revin la adagiul ăla conform căruia adevărul e mereu undeva la mijloc.

Cu Universitatea e mai complicat, pentru că pe-acolo am trecut de câteva ori. O dată accidental, când protestul era o problemă pentru că îmi încurca planurile personale, apoi de câteva ori din curiozitate. Prima dată, în vinerea în care-a început totul, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Preponderent oameni neplăcuţi, de genul vecinilor de vârsta a doua pe care îi eviţi pe stradă şi pe care îi laşi să ia liftul singuri, preferând s-o iei pe scări decât să împarţi câteva secunde acelaşi spaţiu cu ei. Plus nişte tineri la fel de neplăcuţi, probabil copiii celor dintâi, genul de colegi de clasă pe care i-ai avea la un liceu naşpa de prin Ferentari. Când au luat-o din loc înspre Cotroceni şi au început să strige către cei de pe margine “haideţi cu noi, haideţi cu noi!” m-am bucurat că n-am mers cu ei.

În dăţile următoare am zăbovit ceva mai mult. Nu ca să protestez, ci ca să observ. Şi mi-a plăcut ce-am văzut. Pe lângă oamenii neplăcuţi mai veniseră şi alţii. Tineri de prin Cărtureşti (presupun, fiindcă într-un fel total atipic, Cărtureştiul era pustiu), studenţi la chestii ca lumea gen arhitectură şi arte, chiar şi câţiva adulţi din ăia mişto, neînregimentaţi, care nu se calcă în picioare la Obor pentru nişte fasole de 1 decembrie şi nu votează în funcţie de cine le dă nişte făină şi ulei. Şi nimic n-avea nici un sens, şi asta era cel mai tare; la doi paşi de o pancartă cu “Piaţa Universităţii, km. 0, dialog şi dezbatere” se striga “Jos Băsescu”. La doi paşi de o gaşcă de punkişti erau nişte doamne care fluturau steagul României cu stema regală. La doi paşi de un nene care milita pentru eutanasierea câinilor erau unii care strigau să se legalizeze marijuana. Multe cupluri îmbrăţişându-se şi nezicând nimic, doar stând acolo. Alte cupluri în care ea îl trăgea de mânecă pe el “să nu se ducă acolo”. Alte cupluri în care se întâmpla invers.

Şi totuşi, nici un loc pentru mine. N-am simţit nici un resort care să mă facă şi pe mine să strig ceva. Dacă asta este o vină pe care o port, atunci mi-o asum. Însă nu ştiu, pe bune nu ştiu ce să zic, cu cine să ţin. Poate n-am avut atâtea meciuri cu România. Sau poate am avut un pic prea multe. Poate m-am blazat înainte de vreme, sau poate pur şi simplu nu mi-am găsit încă lupta pe care să o port şi în care să cred.
Momentan, ce se întâmplă la Universitate mi se pare opera lui Captain Obvious. E ca şi cum o mulţime de oameni s-ar strânge şi ar urla în cor “Pro-tes-tăm! Pro-tes-tăm!”. Ceea ce, la urma urmei, e bine, pentru că uneori lumea chiar are nevoie de Captain Obvious, mai ales câte unii care şed comod cu cururile lor grase în fotolii pe la diverse palate din Bucureşti. Însă nu e de ajuns.

Şi mă uit în jur, văd toate încercările de confiscare şi de deturnare şi mi se face scârbă. Puteţi să mă trimiteţi să mor cu Băsescu de gât, nu mă interesează, dar eu pentru USL nu ies în stradă. Dacă prezenţa mea în stradă ar putea fi folosită de ei pentru a-şi legitima circul, prefer să stau să-mi văd de treabă în linişte, cum am făcut ani de zile până acum. Iar dacă manifestaţiile s-ar vrea cu adevărat apolitice, ar trebui găsit un slogan mai potrivit decât “Jos Băsescu”, oricât de “simbolic pentru întreaga clasă politică” ar avea lumea impresia că este. “PDL, USL, aceeaşi mizerie” e un început mult mai bun.

Îmi place că se întâmplă ceva. Chiar dacă nu iau parte. Chiar dacă nu am o părere. Dă-mi te rog voie să nu am o părere. Sau lasă-mă să mi-o descopăr înainte de a arunca în mine cu acuzaţii că îţi pun beţe în roate, că nu-mi pasă, că te las să tragi pentru mine.
Nu îmi place sentimentul ăsta de partizanat care răzbate dinspre (unii dintre) cei care au ales să-şi petreacă serile în Piaţa Universităţii. Aerul de superioritate că ar fi făcut ceva pentru tine, ba chiar şi un uşor dispreţ faţă de termita de tine care n-ai fost în stare să-ţi perturbi rutina pentru a fi parte din ceva cu adevărat important. Fiecare iese în stradă în nume propriu, nu vă aşteptaţi să vă mulţumesc. Apreciez însă, admir chiar faptul că v-aţi găsit o bătălie în care să credeţi.

Eu încă nu mi-am găsit-o.

Parcă zilele de 31 decembrie sunt printre cele mai atipice din tot anul. Mai atipice cred că sunt doar alea de 1 ianuarie, în special dimineaţa când tot oraşul e amorţit şi pustiu de ţi se aude ecoul paşilor printre gunoaiele răzleţe de la petrecerea din noaptea precedentă. Rămăşiţe de artificii, cioburi, hârtii, chestii de genul.

Mi-a plăcut anul ăsta. A început un pic ciudat iar acum, la sfârşit, pot spune că şi-a cam menţinut vibe-ul ăsta pe parcurs. In a good way. N-am să stau să fac un bilanţ sau ceva, dar acum, sorbind dintr-o cafea la temperatura camerei şi ascultând cel mai nou Tenhi (care este, desigur, o minune – abia aştept să-mi vină originalul prin poştă, dar n-am mai avut răbdare), looking back, it looks good.

Aşadar, pentru un 2012 în urma căruia să rămână şi mai multe lucruri mişto. Şi pe care hopefully să apucăm să-l prindem în întregime :) Insert end-of-the-world joke of your choice.

Parcă într-un fel e fain că nu ninge.

Later edit: Nu mă supăr deloc dacă check out-uieşti albumele din lista pe care-am făcut-o pentru Ginger Group. Aici am să revin la începutul anului cu supermetalele, ca de obicei :)

Titlul vine de la ce ascult acum, respectiv cel mai nou album Ulver, o frumuseţe.
De fapt aş fi vrut să mă apuc să scriu altceva, dar am simţit nevoia unui mic (sper) post aşa, de oarece interludiu, mai cu povestit şi mai cu prezentat situaţia (nu neapărat explicat), că prea n-am mai scris de mult prin locul ăsta şi tare-mi e că dacă nu iau măsuri nici n-o să mai scriu prea curând. De fapt na, scrisul cere o disciplină a lui, pe care am cam pierdut-o lately.

Se cere să aduc ceva mai multă impulsivitate în ceea ce scriu şi împărtăşesc aici, dacă vreau să mai scriu aici at all. Şi na, de vrut vreau, că mi-e simpatic locul. Dar cred că am ajuns în momentul ăla de overthinking, overanalyzing în care parcă nimic nu e suficient de bun, ceea ce mă face să-mi dau seama că hopa, am ajuns să-mi setez standarde. Ceea ce în principiu e un lucru foarte tare, însă când vorbim de scris de multe ori e o crimă la adresa spontaneităţii şi a productivităţii în general (pe stilul că omori ideile din faşă, nu că te apuci să le cizelezi până le aduci la o formă ok).

Aşa că, desigur, va urma o avalanşă de articole scurte, slabe, cu multe typos şi pline de embed-uri de Youtube :D

Cu varianta mai hardcore “să-mi fut una!”.

Scuze pentru majusculele din titlu, dar sunt pentru a-i da intonaţia potrivită. Ar fi mers şi vreo 5 semne de exclamare în plus, dar am renunţat la ele ca să nu credeţi că m-am ţicnit de tot. Absenţa prelungă mai face asta oamenilor, hahah.
Nu, adevărul e că mai mereu am stat pe-aici prin spate pe la butoane, dar mi-a lipsit probabil un trigger şi dispoziţia necesară ca să mai înşir chestii pe-aici. Am şi nişte drafturi pentru care tot aşa, n-am găsit starea şi energia să le duc la bun sfârşit, poate cândva, poate până la sfârşitul anului, om vedea. Ca să îmi mai creez şi eu impresia că uite, las urme, e ok.

Dar deviem de la lucrul care a produs reacţia iniţială.
Deci aflu astăzi în timpul unei conversaţii absolut casual de un anumit film care-a ieşit anul ăsta, respectiv un film cu Justin Timberlake. Hahaha, aţi putea spune, nici acuma n-ai văzut The Social Network, ce varză eşti. Ok, de acord, nici acuma nu l-am văzut, dar ăsta este chiar alt film care se cheamă In Time (IMDB click) şi a cărui acţiune poate fi rezumată în felul următor (luat tot de-acolo):

In the not-too-distant future the aging gene has been switched off. To avoid overpopulation, time has become the currency and the way people pay for luxuries and necessities. The rich can live forever, while the rest try to negotiate for their immortality. A poor young man who comes into a fortune of time, though too late to help his mother from dying. He ends up on the run from a corrupt police force known as ‘time keepers’.

Moment în care, dacă mă ştii puţin mai bine, poate îţi mai aminteşti că acum câţiva ani am început să scriu un… ceva, care poate, într-o realitate alternativă glorioasă, ar fi ajuns să fie un soi de nuvelă or something, pornind de la exact aceeaşi premisă nenorocită. Începutul e de găsit aici împreună cu câteva fragmente de continuare. La dracu’, în penultimul fragment publicat apar până şi poliţiştii ăia! :)) Şi mai amuzant e că, dacă te gândeşti, scenariul filmului ăstuia a fost probabil schiţat iniţial cam prin aceeaşi perioadă de 2007-2008 (primele fragmente le publicasem în alt loc pe la sfârşitul lui 2007). Şi mai amuzant e că aparent, conform wiki, producătorii filmului au fost daţi în judecată de un tip care zice că scenariul e copiat după o nuvelă de-a lui din… 1965! Aşa că dracu’ mai înţelege cum or veni inspiraţiile astea până la urmă. Însă e atââât de frustrant.

The story is simple. Time is the commodity in the future. But the best part is how the filmmaker show the audience how to use this commodity in normal everyday life. How much time you pay for certain things, where to get extra time, etc. Simply brilliant.

Nici nu mai ştiu câte minute costa o bere în universul meu, dar făcusem un tabel cu diverse ca să-mi folosească drept referinţe viitoare, poate-l mai găsesc pe undeva. Ceva gen vreo 10 sau 15 minute, oricum, nu mai ştiu cum le calculasem. Problema era, desigur, că în afară de ce cheltuiai pe diverse, timpul din cont ţi se scurgea şi pur şi simplu menţinându-te în viaţă, one second at a time.
Acuma na, ca să nu fiu chiar bitter about it, în capul meu cauzele erau altele şi întregul sistem era construit un pic altfel. Ba chiar, în toţi anii ăştia în care n-am mai scris nimic dar am tot stat şi-am rumegat conceptul, am ajuns la un closure destul de interesant cred, care reuşeşte să ducă întreaga problemă într-o cu totul altă dimensiune şi care probabil (sper! ar fi culmea!) e foarte diferit de ce se întâmplă în film. Doar să am odată naibii răbdare şi stare şi coerenţă cât să-l aştern pe hârtie.

Acuma problema care se pune e, să mă apuc să văd filmul ăsta? Cu tot riscul de a-mi contamina ideile din cap?

Eh, pe cine păcălesc, normal că o să-l văd.

‘Tu-i pasca mă-sii de film.