Roz

They say pink is the new black.
Asta înseamnă că în curând negrii se vor striga între ei “Yo, pinkah!” ?

Re-abilitare


Liceul meu a primit astăzi un cadou în avans de 1 aprilie. Să fie într-un ceas bun!
Pentru cine nu cunoaşte, lucrările de reabilitare a infrastructurii educaţionale trebuiau să înceapă încă de pe-acum 2, 3 ani numai din câte ştiu eu, dar bănuiesc că sub ameninţarea asta au căzut multe generaţii dinaintea mea. Printre noi ăsta ajunsese deja subiectul preferat de făcut glume. Muncitorii au apărut în peisaj încă de săptămâna trecută, când puteau fi văzuţi lucrând cu spor la reabilitarea infrastructurii unor sticle de Unirea şi Săniuţa, cu mici pauze în care mai încingeau o miuţă cu elevii mai prietenoşi. Să-i înţelegem, sunt şi ei oameni. În ritmul ăsta, hai că în vreo douăj’ de ani e gata. Până atunci nu ne rămâne decât să urmăm sfatul profei de informatică: în caz de cutremur, luăm unităţile calculatoarelor între picioare şi fugim. La urma urmei, cât de grei pot fi 80 de Gb?
Îmi place totuşi că atât termenul de execuţie al lucrării cât şi numărul autorizaţiei de construcţie sunt puse la vedere, să ştie toată lumea.

Eh, dar hai că în douăj’ de ani…

Neinteresant

Stau şi mă uit cum trec zile întregi fără ca eu să scriu nimic pe-aici. Nu-i vorbă, n-am uitat sau mai ştiu eu ce, timp am destul, şi chiar dacă n-aş avea aş putea să-mi fac, am şi început să scriu de altfel în mai multe rânduri fel de fel de chestii numai că n-am publicat nimic pentru simplul motiv că nu era nimic publicabil, de fapt dacă stau să mă gândesc nu prea era nimic citibil, deci la ce bun? În fine, ideea e că de multe ori mă trezesc că n-am suficiente lucruri de spus, cel puţin nu câte mi-ar plăcea să am, pe când sunt totuşi dăţi în care cu sau fără un subiect anume sunt capabil să vorbesc/scriu mult şi bine. Oare cum se face? Să fie asta o măsură a inconsecvenţei? Dar de ce să scriu ceva anume dacă n-am nimic de zis? Pe nimeni nu interesează banalităţile vieţii mele, de fapt dacă e să fiu sincer, mi-aş pune serioase întrebări legate de persoana pe care ar interesa-o aşa ceva, gen hai să fim serioşi, pe cine oare interesează că eu acum stau cu un pahar de apă minerală în faţă pe biroul unde am făcut ordine abia ieri, ascultând Isis şi Negură Bunget şi trăgând în acelaşi timp un CD pentru o prietenă? Eu n-am nevoie să zic chestiile astea fiindcă le ştiu mai bine ca nimeni altcineva, în fond fac parte din felul meu de a fi, din mine, de fapt banalităţile astea ne definesc pe noi ca persoane. Mai puţin concepţia noastră despre viaţă, mai puţin rezultatele de la şcoală/facultate/job, mai puţin ultimul film la care am fost sau ultimele gadgeturi pe care ni le-am mai cumpărat, cât lucrurile astea mărunte prin care trecem cu aşa o frecvenţă că nici măcar nu le mai sesizăm. Felul în care te trezeşti dimineaţa, faci un duş, îţi bei cafeaua, eventual apuci să şi mănânci ceva, dar asta numai eventual; maniera în care stai în autobuz/troleu/tramvai, felul în care te uiţi la oamenii de lângă tine sau, dimpotrivă, în pământ, şi mai ştii, poate chiar şi felul în care mai apuci să zâmbeşti din când în când. Astea sunt chestii pe care oricum nu le observă nimeni din jurul tău, aşa că măcar tu ai putea să stai o clipă să reflecţi asupra lor. O clipă, nu mai mult. În fond, sinele nostru nu se manifestă liber decât în interior sau atunci când ştim că nu ne vede nimeni. Pe bune acum, oare ce anume putem spune că ne face pe noi cine suntem? Ce anume ne conferă identitatea aia unică? Aberasem o chestie destul de reuşită pe tema asta pentru engleză anul ăsta, ce ciudă mi-e că nu mai am nici o ciornă, nici lucrarea, nici nimic.

Detalii…