Curat murdar, parol!

Că tot parcă de câtăva vreme încoace trăim într-o piesă de-a lui, nu? El – eternul, marele, inegalabilul. Cât timp o să existe români şi România, el n-o să moară. Pentru că noi, prin ce suntem şi cum suntem, îl menţinem al naibii de viu. El a reuşit să se facă nemuritor, iar zâmbetul său pe sub mustaţă ne însoţeşte parcă la fiecare pas pe care-l facem. La fiecare bătaie a inimilor noastre carpato-danubiano-pontice. El niciodată nu s-a ascuns, şi tocmai pentru asta ei îl urăsc acum. Ei ar vrea ca maestrul să dispară, tocmai pentru că de dincolo de negurile vremii acesta a reuşit să-i demaşte şi să arate lumii adevărata lor faţă. Caragiale nu se lasă însă păcălit aşa de uşor. Şi oricât ar încerca ei să-l prigonească şi să-l îngroape în conştiinţa colectivă doar sub chipul unei bancnote, străduinţele lor sunt în van. Statuia lui poate fi exilată şi sufocată, trimisă departe de ochii lumii, dar sufletul lui este mai viu ca niciodată. Iar la urmă are să râdă al naibii de tare.


La Universitate, pentru a compensa esplanada acum goală din faţa TNB-ului de unde Caragiale a fost mutat peste noapte de ceva vreme (fără prea multe explicaţii), o să avem o căruţă cu paiaţe.

Vis urât

Îmi este scârbă. Mă încăpăţânam să cred că totuşi mai poate fi ceva de capul ţării ăsteia, că totuşi există o şansă minusculă ca lucrurile să intre, încet, pe făgaşul pe care ar fi trebuit să intre acum 17 ani. Mă încăpăţânam să cred că în sfârşit, nu numai Piaţa Universităţii va fi o “zonă liberă de neocomunism”, ci că statutul acesta se va extinde în toată ţara. Se pare însă că scumpa mea patrie se încăpăţânează şi ea să-mi demonstreze cât de amarnic am putut să mă înşel. Tumoarea comunistă nu se lasă extirpată aşa de uşor precum ne-ar fi plăcut să credem. Suntem cu toţii bolnavi de cancer în fază terminală. O ţară condusă de căpuşe şi de lipitori.
Mă îngreţoşează vorbele pe care le aud din gurile celor mai mulţi susţinători ai suspendării: “Parlamentul este cel mai de seamă garant al democraţiei. Este ales de către popor.”
Ales de către popor? În ce realitate paralelă? Singurul om ales nominal în ţara asta este Băsescu, iar el a ajuns să fie înlăturat de către toţi hoţii ascunşi la căldurică în spatele unor sigle de partid. Am atins, cu toate acestea, o performanţă notabilă. România trebuie să fie singura ţară din lume unde se mai aplică în zilele noastre democraţia directă. Parlamentul este de fapt România. Restul populaţiei, noi ăştia mici şi mulţi, suntem servii. Noi nu contăm, noi trebuie numai să tăcem din gură şi să ne facem datoria pentru ca Patria să prospere. Ah, şi că tot vorbeam de performanţe notabile – România a reuşit ceea ce alte state nu au mai reuşit de vreo 1000 de ani, anume să menţină în funcţiune un sistem feudal. Timpul pentru noi s-a oprit, aparent, în Evul Mediu. Sau a fost dat în urmă vertiginos în ultimii ani.
Îmi e ciudă că m-am bucurat degeaba când a încasat-o Năstase. Se pare că nu a fost suficient, structura putredă pe care a fost clădită “democraţia” în ţara noastră nu se lasă dată la o parte cu una, cu două. Însă, ca orice structură putredă, în cele din urmă se va prăbuşi. Sper să fiu departe de ţara asta atunci când se va întâmpla. Şi totuşi, am senzaţia că ceva mare de tot e pe cale să se petreacă în curând. Prea cretină este toată situaţia, prea de operetă este totul şi parcă situaţia a atins paroxismul. Văcăroiu preşedinte interimar. Şi acum întrebarea – zău, putem deveni mai penibili de atât? Aştept cu nerăbdare şuturi în fund şi palme peste figură de la UE. Aştept să se trezească dracului lumea din somnul cel de moarte. Nici nu-mi vine să cred ce imn de stat potrivit putem să avem, ar trebui intonat mai des. Cel puţin prima strofă ar trebui să o spunem în loc de “Tatăl nostru”.
Nu am să comentez mai mult, oricum au făcut-o alţii înaintea mea poate mult mai competent. Şi au să o mai facă şi alţii în zilele ce vor urma. Tot ce pot să fac, momentan, este să aştept până în vară să fac odată 18 ani. Iar atunci, dacă va fi cazul, am să votez pentru singurul om de la conducere care a reuşit să-mi câştige încrederea. Pentru că încă mă mai încăpăţânez să cred în Băsescu. Până atunci, am să ies în stradă. Lucru pe care ar trebui să-l facă toată lumea care s-a simţit măcar o dată subjugată de leprele pântecoase care stau comode în fotolii de piele la Casa Poporului.

Ce zice Pătrăşconiu
Despre sistemul feudal

Lăcaş de cultură

Seara de duminică a fost seară de Ateneu. În program Brahms. N-am să fac nici o recenzie, nici o consideraţie n-am să produc despre bucăţile muzicale, talentul pianistei sau orice legat de actul artistic. Nu, nici un cuvânt despre aşa ceva. Am însă câteva cuvinte despre cei care s-au născut cu telefonul mobil în mână şi nu pot să se despartă de el nici pentru o amărâtă de oră cât ţine un spectacol. Despre cei care ajung la douăzeci de minute după ora de începere şi încep să mănânce în sală, foşnind ambalaje şi bătând nervi în pioneze. La naiba, ştiţi ce acustică poate să aibă sala aia? Dacă era puţin mai linişte puteam să-i aud pe cei din primul rând cum înghit.
În sfârşit, educaţia se face cu trudă. Unii se pare că sunt cauze pierdute.
Mă consolez cu gândul că n-a fost un concert cu cine ştie ce pretenţii. Dar asta numai aşa, de consolare, căci de grav oricum e grav. Exact la fel e şi la Operă, şi la majoritatea teatrelor. De cinematografe nici nu mai vorbesc. Respect dorinţa omului de a se cultiva, la naiba, în alte circumstanţe aş fi fost încântat de-a dreptul să văd sălile de spectacol pline, dar mi-e peste mână să înţeleg lipsa asta de bun simţ elementar din partea unora. De la cineva care merge de bunăvoie la un concert de muzică [oare asta e cacofonie? ok, nu mai e] cultă, parcă te-ai aştepta să se îmbrace în trening numai atunci când face sport, nu?
Am impresia că e la modă să pari cult. La modă în fine, prin straturile alea sociale din care provin şi cei care ascultă manele în tramvai pe loudspeakerul telefonului. N-am să zic totuşi mai multe fiindcă discuţia poate continua steril la nesfârşit.

Când am ieşit, am dat cu ochii de un ultim element care să-mi aducă aminte că sunt în România, şi mai mult decât oriunde altundeva, în Bucureşti. Culmea, faza asta m-a făcut mai degrabă să zâmbesc, naiba ştie de ce. Dar parcă m-a uns pe suflet. Fiindcă acolo, pe treptele Ateneului, chiar lângă o coloană, în noaptea răcoroasă de avril colorată cu lumini răzleţe şi brize ocazionale, se odihnea un meloman.

Vă arde de joacă, da?

Leapşa primită de la Siim. Ego-ul meu e pe plus astăzi, mersi :D
Deci să purcedem.

De ce am bloguit sau de ce am început să bloguiesc?

Da, asta-i bună. Păi nu ştiu, sincer, am nevoie de un motiv? Presupun că iniţial, toată treaba s-a rezumat la efectul terapeutic al scrisului. Scriam pentru că într-un fel, mă făcea să mă simt mai bine, fiind în acelaşi timp şi un bun instrument de autoanaliză. Apoi am pătruns mai adânc în fenomenul ăsta, am început să mai citesc şi eu pe alţii, români şi străini la grămadă, şi m-am gândit că vreau şi eu să fac asta. Să schimb puţin universul, să trec de la micro la macro (cât de tare sună asta, nu-i aşa?). Şi, de ce nu, ca să las pe undeva pe un server o parte din mine care poate nu va muri la fel de repede ca persoana din spatele blogului.

De ce scriu în continuare?

Pentru că am mult timp la dispoziţie în care ar trebui să fac cu totul altceva dar n-am chef. Pentru că uneori pur şi simplu simt nevoia să scriu pentru ca alţii să vadă. Pentru că (iar mi se umflă ego-ul în pene) îmi place să cred că ar putea exista lume interesată de tâmpeniile pe care le debitez. Pentru că de multe ori nu-mi place lumea în care trăiesc, şi mă face să mă simt puţin mai bine când văd că mai sunt şi alţii asemenea. Şi mai scriu pentru feedback. Toţi bloggerii scriu (şi) pentru asta, fie că recunosc fie că nu.

De ce o să continui să scriu?

Pentru că nu am murit încă. Pentru că e distractiv. Pentru că e un bun exerciţiu (organizarea fluxului de idei, crearea unei argumentaţii convingătoare, poate cine ştie, mai învăţ şi cuvinte noi etc etc etc). Şi nu în ultimul rând, pentru că mai sunt destule toalete publice amplasate aiurea prin Bucureşti care aşteaptă să fie descoperite şi aduse la cunoştinţa publicului larg.

Cum bloguiesc?

Cu răbdare şi tutun. Ok, nu fumez, m-aţi prins. Fără tutun. Dar cu o injecţie sănătoasă de simţ al tragicului. Chiar şi cu oleacă de sarcasm, pentru că face viaţa mai interesantă. Când ţi se pare că sunt serios, mai gândeşte-te o dată. Sau poate că dimpotrivă, sunt teribil de serios doar că nu se vede. E relaxant să faci haz de necaz. Bloguieşte româneşte!

Cât bloguiesc? Aş vrea să bloguiesc mai mult?

Depinde, sunt perioade în care sunt puţin productiv, sunt perioade în care sunt deloc productiv, sunt perioade (puţine, ce-i drept) în care oi fi şi hiper-productiv. N-am o ştachetă, nu-mi propun să fac x posturi pe zi/săptămână/lună. Nu lucrez la normă, mi se pare aiurea. Aşa că e perfect natural să treacă multe zile fără vreo veste de la mine. Mai bine puţin, consistent şi de calitate decât mult, lălăit şi tras de păr. Plus că, am constatat că dacă te chinui să spui ceva atunci când n-ai nimic de spus, în cele din urmă ajungi să spui nişte prostii mari cât tine. Deci nu, nu aş vrea să bloguiesc mai mult decât o fac deja.

Când bloguiesc?

Când am vreme, căci mă împart între două bloguri, un site, o comunitate culturală şi vreo două, trei forumuri. În general seara, noaptea chiar căci sunt un insomniac. De fapt nu, zic tâmpenii, insomniac nu-s, doar că mi-am făcut un (prost) obicei din a trăi noaptea. Bloguiesc când am chef de joacă. E aproape la fel de distractiv ca LEGO. Apoi, îmi place să surprind contraste ale lumii în care trăiesc. Paradoaxe. Când mai imortalizez câte unul ştiu că un nou post e pe cale să ia fiinţă.

Pentru cine bloguiesc?

Chiar, pentru cine? Greu de răspuns la întrebarea asta. Probabil că în primul rând pentru mine şi ego-ul meu. Dacă o să ajungă vreodată blogul ăsta să ţină loc de jurnal de călătorie, poate că va fi şi pentru prietenii lăsaţi în urmă. Oricum, nu e cazul în momentul de faţă.
Uite, mi-a venit în minte un răspuns fain: bloguiesc pentru oricine ajunge să mă citească, din accident sau nu. Aşadar dacă ajungi cumva aici şi citeşti chestia asta bea şi te veseleşte, căci e pentru tine.

Unde bloguiesc?

În faţa monitorului meu britanic, pe scaunul foarte puţin confortabil de la biroul meu de acasă. Inspiraţia mi-o culeg de peste tot.

Pentru ce bloguiesc?

Pentru faimă, bani, maşini şi femei, evident. Şi nu în ultimul rând ca să devin “ză next big thing”. Să fiu mai mare ca VisUrât şi zoso la un loc. Să-mi câştig un binemeritat loc în cărţile de istorie de peste 150 de ani, când va trebui ca fiecare copil să înveţe pe de rost Memoriile mele. Nu, nu le-am scris încă, aşa că nu aveţi decât să vă rugaţi la Cel de sus să am o viaţă interesantă. Asta ca să nu se plictisească ai voştri strănepoţi când mă vor studia.

Hai să meargă mai departe către Green şi către Roxa.