In Fiction (Isis)
Ştii… poate nu mai e nevoie de mâine. Poate nu mai e nevoie nici de primăvară, nici de muzică, nici de iubire, dacă a fost vreodată cazul, poate nu mai e nevoie de nimic. Poate nu e nevoie decât să stai şi să aştepţi sfârşitul. Un sfârşit dintre cele multe care stau la coadă în zare şi te fac să le observi. Şi te observă. Şi ai vrea să spui ceva, să laşi cuvintele alea nerostite care viermuiesc în adâncul gâtului tău la lumină, să le laşi să se reverse peste ceea ce ar fi trebuit să se fi revărsat acum multă vreme, poate că acum e totuşi vremea lor să trăiască, acum când nu mai e vremea ta. Până la urmă nimic nu-i real, în afară de ceea ce decizi tu că e real. Nu există adevărat şi fals, există numai senzaţii pe care le percepi mai mult sau mai puţin acut. Şi chiar dacă doare, gândeşte-te că nu-i nimic decât informaţie preluată de către creierul tău şi interpretată într-un fel care pe tine nu te avantajează. Descompune durerea între neuronii care o concentrează, vezi, nu e greu, dacă găseşti exact acel loc şi-l anesteziezi clima va fi caldă şi blândă şi frumoasă şi nu va mai trebui să-ţi faci griji pentru nimic. Trebuie numai puţin curaj.
Prea gol e totul ca să mai aibă ceva însemnătate. Prea multă e disperarea, prea negru şi prea rece sfârşitul. Se repetă, se repetă totul, şi e dureros, dar ţine minte ce tocmai ai învăţat despre durere. Hrăneşte-te din energia ei. Priveşte prăpastia în ochi şi zâmbeşte-i. Nu doare, până la urmă nu-i decât ficţiune, e doar o proiecţie a minţii tale. E amuzant câteodată cum îţi poţi schimba realităţile după bunul plac. Cu suficient exerciţiu poţi face parte din ce lume doreşti. Trebuie doar să crezi. Să ştii. Restul e muzică.
