Scobitori de porţelan

Toaletele aşa-zis ecologice şi-au făcut debutul în viaţa Bucureştiului de destulă vreme, însă parcă nicicând n-au avut amplasamente mai imbecile ca acum. Le găseşti în cele mai neaşteptate locuri, chinuindu-se să se integreze cu succes în mobilierul urban de secol XXI. Se gândesc oare mult cei care le hotărăsc poziţionarea prin oraş? Sau a devenit brusc la modă să pui toalete în loc de fântâni şi sculpturi? Avem de-a face cu interpretarea românească a pop-artului, sau doar cu cineva care nu-şi face meseria cum ar trebui? Ce părere ar fi avut Miguel de Cervantes? Oare în Plaza de Rumania din Madrid tot aşa o fi? Dacă încă nu există, ar trebui să ia în calcul ideea. La ce bun o operă de artă când poţi să foloseşti spaţiul pentru ceva mult mai practic?
Dar de fapt n-ar trebui să mă mire nimic. Până una alta, doar la noi s-ar fi putut amenaja o piaţă de legume în faţa Academiei Militare. Avem oraşul pe care-l merităm. Presupun că suntem o metropolă de diareici.

Ştii… poate nu mai e nevoie de mâine. Poate nu mai e nevoie nici de primăvară, nici de muzică, nici de iubire, dacă a fost vreodată cazul, poate nu mai e nevoie de nimic. Poate nu e nevoie decât să stai şi să aştepţi sfârşitul. Un sfârşit dintre cele multe care stau la coadă în zare şi te fac să le observi. Şi te observă. Şi ai vrea să spui ceva, să laşi cuvintele alea nerostite care viermuiesc în adâncul gâtului tău la lumină, să le laşi să se reverse peste ceea ce ar fi trebuit să se fi revărsat acum multă vreme, poate că acum e totuşi vremea lor să trăiască, acum când nu mai e vremea ta. Până la urmă nimic nu-i real, în afară de ceea ce decizi tu că e real. Nu există adevărat şi fals, există numai senzaţii pe care le percepi mai mult sau mai puţin acut. Şi chiar dacă doare, gândeşte-te că nu-i nimic decât informaţie preluată de către creierul tău şi interpretată într-un fel care pe tine nu te avantajează. Descompune durerea între neuronii care o concentrează, vezi, nu e greu, dacă găseşti exact acel loc şi-l anesteziezi clima va fi caldă şi blândă şi frumoasă şi nu va mai trebui să-ţi faci griji pentru nimic. Trebuie numai puţin curaj.
Prea gol e totul ca să mai aibă ceva însemnătate. Prea multă e disperarea, prea negru şi prea rece sfârşitul. Se repetă, se repetă totul, şi e dureros, dar ţine minte ce tocmai ai învăţat despre durere. Hrăneşte-te din energia ei. Priveşte prăpastia în ochi şi zâmbeşte-i. Nu doare, până la urmă nu-i decât ficţiune, e doar o proiecţie a minţii tale. E amuzant câteodată cum îţi poţi schimba realităţile după bunul plac. Cu suficient exerciţiu poţi face parte din ce lume doreşti. Trebuie doar să crezi. Să ştii. Restul e muzică.

Fac şi eu parte din categoria celor care primesc mailuri nesolicitate de la chestia aia de se cheamă Facebox. Sincer să fiu chiar nu pricep de ce şi-ar face cineva cont acolo, dar se pare că eu deja am o pagină la ei din moment ce lumea vrea să se conecteze la ea. În fine, nu promovarea la limita spam-ului pe care şi-o fac o critic eu aici, cât implementarea cumplită în română pe care au făcut-o serviciului. Sau poate că ăsta e ultimul trend, să vorbeşti în română cu topică englezească.

Navighez şi eu pe coclaurile Internetului într-o seară oarecare, căutând ceva relaxare, sau poate ceva informaţie, cu o muzică în surdină răsunându-mi din boxe, ca de obicei. Deodată tresar, muzica mea este acoperită fie de bubuieli şi alte zgomote surde, sparte şi repetitive, fie de o altă muzică pe care eu NU am cerut-o şi pe care NU o vreau. Cauza? De cele mai multe ori este un mesaj publicitar care se vrea a fi atrăgător şi prietenos, dar care de fapt mie îmi invadează spaţiul personal de lucru şi, în cele din urmă, intimitatea. Văd că e la modă de ceva timp să-ţi faci bannere publicitare cu muzică. Sau dacă nu, măcar cu nişte zgomote stresante care să nici nu-ţi dai seama din prima de unde vin. Nu de multe ori mi-am pierdut secunde bune încercând să localizez bannerul cu pricina şi să-i activez opţiunea de “mute” (un ultim bastion al bunului simţ, mă întreb de ce nu îl pun pe mute by default, iar activarea sunetului să fie opţională). Ce te faci însă când butonaşul ăla simpatic care îţi readuce ţie pacea interioară nu există, sau este atât de bine camuflat iar sunetele sunt atât de enervante încât fiecare secundă de zăbovit în plus este un calvar fonic? Simplu. Dai dracului tot ce aveai de gând să faci şi închizi pagina. Cel puţin eu aşa fac. N-am de gând să-mi sacrific din confortul personal pentru ca alţii să-şi facă publicitate pe nervii mei. Tot aici aş mai include şi reclamele alea foarte şmechere care răsar brusc peste textul unui articol, de exemplu, exact când eşti în mijlocul parcurgerii lui. Câteva au, totuşi, un buton de “x”, dar majoritatea sau nu-l au sau îl ascund atât de bine, încât… efectul este similar cu cel descris mai sus.
Economie de piaţă, ai? Eh, un lucru ştiu sigur. Nici o companie/firmă/whatever nu mă va câştiga de client prin aşa metode.