Atitudine, beatitudine

În sfârşit am reuşit să încheg şi postul ăsta. Urmează un post al naibii de lung, dar nu vă fie teamă căci e cu poze :P Plus, e şi cu muzică deci e cu atât mai frumos. Hopefully I won’t be very boring.

Aşadar sâmbătă a fost seară de Motoare. Prilejul a fost concertul realizat de fundaţia “Noi Orizonturi” şi de A.R.T. Fusion. Ideea e că organizaţiile astea două s-au înţeles să ne facă pe noi să luăm atitudine, fiindcă în urma unui sondaj comandat de nişte indivizi europeni, 42% din români consideră că nu ne pasă unii de alţii. În sfârşit, detalii mai multe se pot afla de aici, cert este că s-a lansat o campanie, ceva cu ARTitudinea, care a cuprins spectacole de teatru, expoziţii de fotografie, concerte şi fel de fel de alte manifestări artistice menite a-i îndemna pe oameni să nu mai fie indiferenţi. Lăudabilă iniţiativă, măcar ai senzaţia că se mai mişcă ceva şi în notre chère patrie.

Deci cum spuneam, concertul de sâmbătă a fost punctul culminant al manifestărilor pro-ARTitudine. Lume multă pe terasă, în ciuda căldurii mari instalate în atmosferă. Barul era parcă sub asediu, toată mulţimea aia de oameni având fireşte nevoie de multe băuturi reci. Până se întunecase nu mai aveai loc să arunci un ac. Toată povestea a început în jur de 17 jumate; acuma să fi tot fost cu câteva minute în întârziere, cert este că la puţin timp după ce am ajuns şi eu pe terasă au început să cânte primii în ordinea luării de atitudine – Dutevino. Acum să-mi fie iertat dacă nu ştiu exact cum se numesc, ar putea la fel de bine să fie şi Du-te vino, dar am circumstanţe atenuante întrucât a fost prima oară în viaţa mea când am auzit de ei. Ca să fiu foarte sincer, nu mă aşteptam la mare brânză din partea lor. Mă aşteptam să fie o ska-punkereală veselă gen E.M.I.L., când colo ce să auzi? Experiment greuceanu, linii melodice foarte groovy, o voce foarte faină cu multe multe improvizaţii. Parcă se jucau, erau atât de veseli si de expresivi încât mi-a plăcut de ei aproape instantaneu. They won a fan :) Piese faine sunt, printre altele, Airport, Gruv, Portocaliu. Instrumentaţia de la Airport cel puţin mi-a adus aminte într-un mod cu totul surprinzător de chestiile post-metal pe care le tot ascult de o vreme încoace, à la Red Sparowes, Callisto şi Isis. Sper să-şi scoată curând debutul.

Următorii la rând au fost Kumm, cei cu care începea practic lista formaţiilor pentru care mă dusesem acolo. Oh, se vedea pe ei că sunt o trupă mare. Multă energie, feedback pe măsură din partea publicului. Febră generală pe Yellow Fever. Agitaţie pe muzică de excepţie. O să-mi torn cenuşă în cap că n-am recunoscut decât vreo 3 melodii din toate câte au cântat, dar parcă mai contează când acolo, când se întâmpla totul, atmosfera era senzaţională? Finalul a fost măreţ, pe 1000 de chipuri. N-au mai bisat, în ciuda publicului care îi mai dorea pe scenă, însă parcă nici nu mai era nevoie de mai mult – au mers exact la ţintă cu muzica lor, exact cât era nevoie.

A se observa tricoul absolut genial pe care-l poartă Andras de la clape!

După Kumm, scena a fost preluată de către Luna Amară. Momentul pe care-l aşteptam cel mai mult din toată seara, de altfel. Şi au venit cei cinci amari cu energie cât cuprinde şi cu o muzică atât de bogată în sentimente. Au cântat şi melodii noi – Flood Moses, Unghii de drac. Ultima mă aşteptam să fie ceva întunecat şi agresiv, când colo a fost chiar groovy şi relaxantă. Primul vârf al show-ului a fost În cercuri, următorul punct în forţă fiind Oraş. Nici nu mă aşteptam să-mi placă atât de tare, varianta de pe CD a Oraşului nu mi se pare chiar cea mai reuşită, însă live piesa asta RUPE. Un veritabil imn de protest împotriva dezumanizantelor cuşti de beton în care ne găsim încarceraţi. Punctul culminant al prestaţiei lor a fost, desigur, Gri dorian – varianta psihedelică, fără trompetă însă cu o instrumentaţie bogată şi aproape agonizantă. Un alt moment reuşit a fost Happiness Provider – prilej de headbang pentru unii şi de pogo pentru alţii.

Până la urmă se sfârşi şi cu momentul amar, iar eu aveam serioase gânduri de a părăsi locaţia. Raţiunea totuşi s-a impus în faţa nebuniei de moment şi am rămas şi la Blazzaj – şi pot spune că a fost cea mai de bun augur răzgândire din ultima perioadă. Începutul show-ului lor m-a prins aproape de bar, de unde tocmai reuşisem să fac rost de o binefăcătoare sticlă de apă rece. Clar, berea nu e bună de stins setea, aqua chiorensis kicks so much ass.

Eu nefiind deloc la curent cu evoluţia concertistică a Blazzajului (am jurat, de altfel, să-mi refuz câte o ciocolată pentru fiecare concert de-al lor din ultimii doi ani la care aş fi putut să mă duc şi nu m-am dus), mă aşteptam sincer să o văd pe scenă pe Cristina. Jenant, ştiu, abia apoi am aflat că de fapt nu mai cântă împreună de ceva timp. Nu-i nimic, îmi place mult şi de Mara, iar dialogul scenic dintre ea şi Vita mi s-a părut pur şi simplu delicios. Plus că are o voce atât de caldă, ca un pansament.

Energia incredibilă şi buna dispoziţie pe care o degajau de pe scenă mi s-au părut absolut uimitoare. Abia atunci am înţeles de ce zice toată lumea despre Blazzaj că live-urile lor sunt fenomenale. Pentru că aşa este într-adevăr. Este imposibil să stai locului, este foarte greu să nu strigi şi tu “mai mult, mai mult!”. Iar Vita este un dement, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă. La un moment dat, când coborâse de pe scenă şi începuse să cânte şi să danseze printre spectatorii din primele rânduri, cineva din spatele meu constata “Băi, ăsta cred că-i mai high ca noi!”. Yup, high on music, groove and sense of humor – cele mai marfă droguri.

“Voi aţi venit aici să luaţi atitudine, nu? Ok, hai să luăm atitudine! Dar… ce să luăm tocmai acum? Hai că acuma parcă ar merge o bere, la urma urmei putem să luăm şi mâine atitudine nu? Da, hai că luăm mai încolo.”

Momentele superbe din prestaţia lor au venit odată cu lăsarea molcomă a întunericului. Primul din ele, “dă-mi un vis, vis, dă-mi un vis”, suna de-a dreptul mistic în amurgul acela de orizont de Bucureşti. Ce poate fi mai speed decât un pui de curcă? Blazzaj cântând despre asta, desigur. Momentul de maximă intensitate a fost, totuşi, “Urma”. O interpretare minunată, dărâmătoare, orgasmică, îngheţătoare de sânge în vine a unei piese şi aşa dătătoare de fiori reci pe şira spinării. Unul din cele mai grozave cântece pe care urechile mele le-au auzit vreodată, iar sufletul pus de cei de pe scenă în combinaţie cu atmosfera de vis defect din jur n-o să lase momentul ăla să-mi plece prea curând din memorie. Eram deja complet convins, eram al lor. Blazzaj sunt mari, într-adevăr. Foarte, foarte mari.

În final aş mai fi avut parcă chef să stau cu cineva la o băutură, dar reuşisem cumva să mă rătăcesc de toţi cunoscuţii pe care-i găsisem acolo (inclusiv de Raluca, pe care n-o mai văzusem de câţiva ani buni iar eu o ştiam pe undeva prin Olanda – deci Motoarele chiar n-au degeaba reputaţia pe care o au!). Aşadar am purces cătinel pe scări, până afară. Când am coborât, începuseră artificii pe undeva prin Piaţa Revoluţiei, cred. Fain şi inspirat sfârşit de seară, zău aşa.

Precipitaţiuni

Fantastic ce s-a precipitat săptămâna asta, cred că şi dacă ar fi fost să mor aş fi fost nevoit să amân momentul. Nu, deci serios acum, sau trece timpul înfiorător de repede, sau mă mişc eu înfiorător de încet, sau amândouă. Şi ca un făcut, de bine ce acum îmi permit şi eu să respir cât de cât liniştit, m-am pricopsit cu o migrenă. ‘tu-i mama mă-sii.
Ideea e că am avut de dat trei teze săptămâna asta, în trei zile consecutive, iar asta nu e tocmai de natură să te facă să te relaxezi. De scris în jucărioara de faţă nici n-a mai încăput gândul, deşi evenimente culmea că ar fi fost. Aşadar încerc să recuperez acum, printr-un maraton bloggeristic sau cum naiba vrei dumneata, stimate cititor, să numeşti efortul meu de acum. (Hai că cine e isteţel şi a mai trecut pe-aici se prinde :D)

LE: hehe, leapşa primită de la Siim. Binevoiesc măi dragă :D (insert rânjet). Şi să ştii că nici de aia mai veche n-am uitat, îi la coadă pe tudulist, cum s-ar spune.
Aşadar, întrebarea se pune în felul care este după cum urmează: search pe Gooooogle ” /my name here/ likes to” şi văzut ce rezultate se întorc. De scris primele 10. Cică e fun. Da, nu contest, însă vezi tu, am cam trişat – ca să obţin 10 a trebuit să sărciuiesc şi numele, şi prenumele, şi cel mai utilizat nickname!
Deci rezultatele.

1. Me likes to shoot
2. Me likes to solve puzzles
3. Me likes to fight bigger men
4. Me likes to rip
5. Me likes to chase Valentine
6. Me likes to jump over rocks
7. Me likes to study the patterns in things
8. Me likes to try flying
9. Me likes to show-off
10. Me likes to eat stars (!)

De menţionat că faza cu shoot mi-a ieşit de trei ori, pentru nume şi fiecare din cele două prenume ;))
Mai departe către stele. Ca să le mănânc mai cu poftă >:)

NI3T

Ok, lapidaţi-mă pentru că am stat o noapte să-i pun scoci pe gură lui Băsescu. Vedeţi, deja exagerez, nici măcar nu a fost o noapte întreagă, ci două trei ore acolo. Mai puţin decât o sesiune de Oblivion, de exemplu. Oricum, după prima jumătate de oră eram deja transat. În transă, I mean. Groaznic de addictive joculeţul ăla cu scociul pe gură, doapele în urechi şi sacul peste chelie. Iar frustrarea simţită atunci când ratam o lovitură şi mi se ducea dracului tot bonusul ăla gras pe care-l strânsesem era de natură s-o eclipseze şi pe cea produsă de cele mai tari RPG-uri. Eh, şi uite că efortul meu nocturn dublat de nervi întinşi la maxim şi de febră musculară la palma dreaptă fu răsplătit. Puncte strânsei şi eu vreo 4000 şi ceva, suficient cât să mă număr printre câştigătorii produselor de propagandă electorală. Yey. De fapt recunosc, voiam cu orice preţ tricoul ăla cu Niet, mi se părea mult prea tare.

Ştiam că decernarea premiilor pentru eventualii câştigători (chipurile 1000) avea să se desfăşoare joi, adicătelea 17 mai, undeva jurul orei 17. Iar că cei câştigători vor fi anunţaţti prin mail, unde li se va da şi un cod special care urma să le permită accesul la premiu. Ok, fain sistem, toate bune şi reuşite. Ajungând acasă pe la 13, ce zic eu – a, concursul ălora s-a terminat pe la 12, precis au anunţat câştigătorii până acum, că au avut vreme. Mă uit, în inbox nici un mail. Bummer, zic. Să vezi tu că au tras ăştia tare în timpul nopţii şi de pe locul 300 şi ceva m-au trimis până sub 1000.

Pe naiba, că pe la 16 primesc mail de la basesculatinta@… cum că mă aflu totuşi printre cei 1000 de căştigători şi că pentru a-mi ridica premiul trebuie să-mi mişc fundul pentru ca la 16,30 (deci în jumate oră!) să fiu la sediul PD din Modrogan. Bă, se sculă ţinta?! Nu, serios acum, deci eu să presupunem că aş fi avut o viaţă socială şi că aş fi fost departe de vreun calculator la ora aceea. Sunt anormal pentru că mi se pare că pe un canal de comunicare precum mail-ul, chestiile de genul ăsta se anunţă cu cel puţin o zi sau două în avans? Come on, jumătate de oră?!
În sfărşit, noroc (să zicem) că domiciliez nu tocmai departe de Modrogan. Aşa că am tras un tricou pe mine şi m-am dus, doar nu era să ratez aşa moment.

Ajung în cele din urmă şi pe Modrogan, după ce am făcut un ocol cam neinspirat din cauză că nu eram tocmai familiar cu zona. Mă uit, cică numerele de la 1 la 28, parcă. Ok, deci ăsta primul de aici trebuie să fie 1, nu? Ce avem deci? O clădire albă, nu tocmai impunătoare, cu sigla PD în vreo câteva locuri şi cu absolut nici o activitate evidentă prin preajmă în afară de doi nenea burtoşi care zăceau într-o maşină şi discutau. Vizavi, o Dacie break cu însemnele de campanie ale lui Băse părea pustie şi abandonată. Clar, ăştia s-au mişcat repede şi acum au plecat toţi. Damn, rapizi mai sunt şi democraţii ăştia.
Eh, după aia am constatat de-abia că eram în capătul greşit al străzii. Nu lăsaţi asta să intervină în impresia generală pe care o aveţi despre orientarea mea în spaţiu, de obicei nu mă descurc tocmai rău, dar strada aia e chiar ciudăţică. În fine, în capătul celălalt era într-adevăr o clădire maaare tot cu însemnele PD (băi, ăştia mai au oleacă şi cumpără toată strada!) şi cu multă lume muşuroind pe-acolo.

Am reperat relativ repede corturile de unde se împărţeau tricourile oferite ca premiu. Modelul meu se dădea tocmai în fundul curţii, fir-ar el să fie, aşa că a trebuit să traversez o mare masă de oameni ca să ajung până acolo. Mulţi susţinători cu steguleţe, tricouri, brăţări de cetăţean suspendat. Ce mai, familia extinsă a lui Băsescu. Prietenoasă adunătură, ce să zic, şi multă lume care părea chiar interesantă. Adică nicidecum genul de lume pe care PSD-ul îl ademeneşte cu mici şi bere la mitinguri cu limbaj violent. N-am văzut mineri, n-am văzut ciobani, n-am văzut-o pe ţaţa Veta cu şorţul de bucătărie şi nici pe nea’ Dumitru cu nasul roşu de vin. Am văzut în schimb mulţi tineri. Deconcertant de mulţi aş zice, pentru oricine a văzut măcar o dată o gaşcă de pesedei, fie şi la televizor.
În fine, am observat la un moment dat că în faţa mea mulţimea era strânsă mai ca la urs, şi mă începusem să mă întreb de ce.

Aha!

Politicos şi zâmbitor dom’ Băsescu, doar era în mijlocul electoratului său, nu? N-am putut să nu o remarc pe o tanti din mulţime care părea tare pătrunsă de eveniment (tanti în bej, cu o geantă mare şi părul scurt care apare pe la mijloc). Fană devotată, pesemne. Sau poate doar groupie :D

În fine, mi-am luat eu punguţa PD-istă cu premiul, s-a desprins şi Băse din mulţime, gata cu autografele pentru o zi de lucru. Preşedintele mulţumeşte pentru sprijin, în fine, ce a spus exact probabil că s-a văzut la ştiri că doar mustea locul ăla de presă, apoi se retrage în turnul său de cărămidă alături de fidelii săi colaboratori.
Bine că nu i-am văzut moaca lui Videanu pe-acolo, să-mi strice ziua.

La plecare, o chestie care m-a uns pe suflet. La nici 100 de metri de tot circul ăla politic (pentru că altfel n-ai cum să-l numeşti, chiar dacă vine din partea lui Băse), în curtea unei case, la o măsuţă aşezată la umbra teilor şi a castanilor, departe de toată tevatura şi vânzoleala electorală, o familie îşi lua, în tihnă, prânzul.

Light my fire

În clasă, oră de mate. Lume plictisită, adormită, chinuindu-se să priceapă ce se întâmplă la tablă. Mai erau 20 de minute din oră, minute care treceau de ca şi cum ar fi avut saci de Murexin legate de picioare. La un moment dat, în mijlocul unui căscat, s-a desluşit soneria. Soneria de pauză. Noi, buimaci, ne întrebam ce naiba se întâmpla. Profa se întreba şi ea ce naiba se întâmpla. Am concluzionat că era elevul de serviciu care făcea glume. La naiba…
Peste mai puţin de 15 secunde un coleg de la altă clasă a intrat ca o tornadă pe uşă, zbierând:
“Evacuaţi şcoala că e incendiu! Da, toată lumea afară! ARDE!
Wow, cât de tare. This is not a drill, I repeat, this is not a drill. După încă nişte secunde de zăpăceală şi de făcut în viteză bagaje, lumea a început să se bulucească pe uşă. Văzând asta, profa a oftat: “Ok, hai să mergem.”

Spre surprinderea mea, chiar nu era de joacă. Sau cel puţin nu părea de joacă. Holurile erau pline de un fum ciudat mirositor şi foarte dens, prin care desigur că mare lucru nu se vedea. “Haideţi mai repede, toată lumea AFARĂ!” Wow, deci profii chiar ţin la noi. Culmea, ei nu se buluceau spre ieşire, ci în cancelarie. “Ah, de-ar arde măcar câteva cataloage…” La ieşire, stupoare. Noi trebuia să evacuăm cât mai repede, dar uşa de la ieşire era deschisă numai pe jumătate. Fie înţepenită, fie blocată, n-are importanţă. Ptiu drace, păi aşa vor ăştia să se facă treabă?
În sfârşit, când am ieşit mă aşteptam să văd agitaţie pe-afară, maşini de pompieri, chestii de genul ăsta. Aiurea, lumea se plimba liniştită pe stradă, numai zecile de elevi din faţa liceului ar fi dat de bănuit unui observator mai atent. Hmmm, ciudat. “Auzi, chiar aşa, ăstora le-a dat prin cap să sune la pompieri?” Gând întrerupt de o sirenă din depărtare. “Ah, uite mă că au venit.” “Stai că asta nu sună a pompieri.”
Într-adevăr, era Poliţia.

Minute petrecute încercând să-mi găsesc din colegi. “Hai, eliberaţi toată lumea, eliberaţi intrarea să se iasă!” “Ia zi, eşti teafără? Hai că n-a fost mare brânză.” Lumea îşi dă cu părerea. Cică ar fi fost foc în subsol. Păi nu e bine, că ia uite la etajul 1, iese fum pe geamuri. Aoleu, să vezi tu ce-i înăuntru acum. Să nu fi rămas vreunii blocaţi. “Băi dar nu mai vin pompierii ăia odată?!”
Gând întrerupt de încă o sirenă. “Oh la naiba, era şi timpul.”
Da, dar era Salvarea.

La prima vedere nu era nimeni să aibă nevoie de îngrijiri medicale, cel mult nişte iritaţii pe traiectul respirator, nişte tuse… Dar oricum noi eram antrenaţi, că aproape în fiecare pauză îngrijitorul ardea frunze şi gunoaie în curtea şcolii. Şi asta încă de ani de zile. Atunci de-abia pricepusem de ce, păi cum de ce, ca să ne dezvoltăm imunitate la fum, normal. Şi privind oarecum îngrijoraţi la clădirea care scotea fum de pe aproape fiecare geam, toată lumea se întreba unde erau pompierii.
“Ah, auzi? Ăştia-s pompierii.”
Băi şi chiar ei erau. În sfârşit.

Moment pentru noi să traversăm şi să privim lucrurile de pe trotuarul celălalt.
La urechile noastre ajungeau fel de fel de poveşti. Bunăoară, tot focul ar fi pornit de la un bec care a explodat la bufet, şi cum nu era nimeni acolo au ars toate hârtiile şi ambalajele. Ah, deci nu mai avem bufet…? Oh, bummer. “Băi, noi era să rămânem înăuntru!” “Cum aşa?” “Păi ne adusese tezele la engleză şi le discutam, şi când am auzit de incendiu şi am vrut să ieşim, nu ne-a lăsat profa. Cică ‘Lăsaţi copii, staţi cuminţi aici că nu arde pe etajul ăsta.’ Când am deschis uşa şi i-am arătat că intră fum, cică ‘Păi închideţi uşa, nu vedeţi că intră fum?!’ Şi când într-un final am început să ieşim şi o întrebam dacă nu pleacă şi ea, zice ‘Ah, nu, ieşiţi voi înainte, eu stau să termin de trecut tezele în catalog.'”

Deja nu mai ieşea fum de pe geamuri. Yey, victorie. Se făceau pariuri câte zile nu se va învăţa în şcoală. Când toată distracţia era pe sfârşite, a apărut şi Descarcerarea.
“Ia uite-o pe profa aia, a ieşit cu catalogul din liceu!”
“Chiar băi, oare n-or fi ars şi câteva cataloage?”
Apoi a venit şi diriga să ne ţină companie.
“Ce vorbiţi, cum să nu se facă mâine ore? Astăzi n-o să mai facă schimbul doi, că e anchetă. Dar mâine…”
Oh, bummer. Trei ore de info de dimineaţă. Laboratorul ăla n-a putut să ardă, mama lui. Ce liceu naşpa, nici măcar un incendiu nu ne iese ca lumea.

Hai băi la o bere.