Ruska

Stimate cetitoriu, ai să pardonezi rogu-te lipsa unei înşiruiri armonioase şi coerente a detaliilor în rândurile care urmează, căci chinuită îmi este mintea şi încă şi mai chinuite simţirile îmi sunt. Ba mai mult, de ceva vreme sunt completamente ocolit de orice ai putea dumneata considera ca fiind o idee interesantă sau un panseu cutremurător, deci vei scuza şi lipsa acestora de vei fi căutând aşa ceva poposind aici. Tot ce am cu mine acum, în aceste ceasuri de vremelnică deznădejde provocată de masacrul petrecut sămbătă în rândul acelor răbdătoare şi părăsite volume ce au stat tăcute unele din ele chiar şi zeci de ani, este un gust amărui, o oboseală în simţire şi un surplus de sudoare pe mâini. Şi un ecou de Apocalyptica în urechi, singurul lucru de bun augur pe care l-a adus cu sine puţin-aşteptata de către mine, mult-comentata de către alţii şi îndelung-criticata de către mai toată lumea finală Eurovision de noaptea trecută.
Să purcedem aşadar de la început.
De tristă amintire a fost ziua de ieri, mâinile-mi purtătoare de vină încă mai simt textura prafului strâns între paginile a mai bine de o duzină de saci cu cărţi, rămăşiţe din ceea ce odinioară numeam eu biblioteca mea. În definitiv nu era a mea, ar fi mai cu puţină minciună să zic că era a părinţilor şi a bunicilor şi a bunicilor bunicilor şi a bunicilor bunicilor bunicilor mei. Fir-ar, am întâlnit câteva cărţi, nu multe ce-i drept, frumos legate în coperţi de piele şi care depăşeau meritoriu şi lesne vârsta de un secol. Fericit sunt că am izbutit să salvez câte ceva de acolo, cea mai mare parte oricum mi-era peste putinţă s-o întorc de la pierzanie. Am lăsat în urmă, printre altele, multe din cărţile care îmi încântaseră simţirea şi raţiunea pe vremea când eram de-o şchioapă. Pe multe nici n-am avut curajul de a le mai răsfoi, pentru a nu constata cât de mult şi de abrupt m-am schimbat de atunci. Mai bine să las amintirea lor aşa cum este, nealterată de ani, praf, amar şi răcirea globală.
Mai apoi, din învârtejeala de lumini, zgomote şi ţinute menite a deturna priviri pe care îndeobşte o ştie toată lumea sub numele ei mai uzual de Eurovision, demne de reţinut n-au fost decât acele câteva minute în care or cântat Apocalyptica. Curat, cinstit, dezlănţuit, spectaculos, departe de inexpresivitatea, kitsch-ul, insipiditatea şi ideile obosite ale majorităţii concurenţilor. Bine că a fost şi ceva muzică adevărată în toată seara aia de imitaţii ieftine şi de parodii. M-am simţit răzbunat, zău că da. Şi mi-am adus aminte ce vrăji iscusite pot finlandezii ăia să facă utilizându-şi violoncelele pe post de baghetă. Şi am dat drumul la Reflections, rememorând momentele alea de la graniţa cu divinul când Arenele Romane răsunau de muzica lor vie şi pasională. Şi am adormit împăcat.

Ză epităum ăv grangi

Să mai zică lumea că românii nu sunt nişte perfecţionişti din fire. Uite aici, stilul carpato-danubiano-grunge, versiunea 2007 cu îmbunătăţiri. Păi Seattle n-a fost nimic pe lângă ce se întâmplă aici, tare mi-e că se pregăteşte o nouă revoluţie în materie de trend. La naiba, Cobain săracul nici n-ar fi visat la aşa ceva.
Reacţie de la Dan:
“eu am mai vazut de astia boschetari micuti, dar cu tricou cu Guns”.
Da, păi mi se pare şi firesc, se cheamă evoluţie. Ăia micuţii cu Guns, ăştia mai mari cu chestii mai interesante de atât. Urechea muzicală se construieşte în timp.

Serios acum, how grunge can you get…?

R.I.P.