The ArtMania ’07 Chronicles, vol. I

Înapoi din peregrinări, plus o zi de zăcut, dormitat şi ascultat muzică. Şi s-a făcut deja marţi, fir-ar ea să fie de treabă, iar prietenii ştiu de ce nu-mi convine că azi e marţi şi că mâine e miercuri. Însă nu contează, sau cel puţin nu aşa de tare.
Deci a fost festival. Nu mint foarte tare dacă spun că au fost unele din cele mai reuşite zile din existenţa mea pe această planetă. Nu, deci serios acum. Festivalul ăsta a fost unul din cele mai metal lucruri la care am luat parte în ultima vreme (a se observa utilizarea lui “metal” ca adjectiv :D). Au fost câteva formaţii geniale, au fost aventuri într-un oraş fain, sunt amintiri.

A început vineri dimineaţa pe tren, săgeata de Sibiu care pleca la şase jumate era full de lume în negru, metal feroviar frate, nu altceva. Printre noi şi-au mai găsit loc nişte indivizi de la Metalhead, pe care cu ocazia asta îi salut (noi eram ăia care cântau la chitară), şi nişte puşti de clasa a 7-a care se duceau într-un cantonament de hochei. Mai erau, ceva mai departe, nişte respectabile tanti mai în vârstă care păreau oarecum timorate, şi pot spune că înţeleg de ce. Rapidul ăla începuse să semene cu personalul de Vamă, cu oameni bând bere, cântând la chitară râzând zgomotos şi făcând glume. Era atmosferă de petrecere, ce să mai.
De-abia când am ajuns în gara de la Sibiu am realizat cu adevărat cât de multă rockerime era în trenul ăla. Mă întrebam oare câtă lume o lua de obicei cursa aia, pentru că parcă toţi pasagerii veniseră pentru festival. Asta înseamnă că într-o zi obişnuită trenul e gol? În sfârşit, încetul cu încetul ne-am făcut loc prin lume şi am început să explorăm oraşul ce ni se deschidea înainte. Ţin să precizez că pentru mulţi dintre noi, inclusiv pentru mine, era prima dată când puneam piciorul în Sibiu. Am ajuns relativ repede în Piaţa Mare, unde se făceau pregătiri intense pentru seara ce avea să urmeze. Sincer aveam senzaţia că n-au când să termine. Dacă nu aveai bilet la festival puteai să-ţi iei unul de la o tanti mai în vârstă care aborda din când în când tinerii. Cu noi n-a avut noroc, din păcate.

Cu harta în mână am constatat că locul nostru de cazare era mai la mama naibii decât ne-am fi aşteptat. Ah da, asta pentru că cei unde ne făcusem rezervările, anume pensiunea Ardealul, au considerat că nu e nici o problemă dacă dau altora camerele rezervate de către noi şi ne lasă pe noi cu ochii în soare. Ne-au dat apoi un telefon în care ne-au anunţat de ceea ce făcuseră, şi au motivat toată chestia cu “nu ştiam ce intenţii aveţi”. Păi bine bre, dacă cele cinci sau şase telefoane pe care le-am dat pentru a fi siguri că o să avem camere disponibile nu v-au asigurat de intenţiile noastre, nu puteaţi să daţi telefonul ăla înainte? Eh, în sfârşit, nu mai era nimic de făcut decât de găsit soluţii alternative de cazare. Cu mult noroc, printr-o metodă cel puţin extravagantă, am reuşit să obţinem un număr de telefon al unui nenea din oraş, administrator al unui cămin de studenţi. N-am să dau nici nume, nici locaţii, fiindcă treaba asta s-a situat pe undeva pe la limita legalităţii. Dar n-a fost prea rău, în cele din urmă. Am rămas cu toţii descumpăniţi când am văzut clădirea ce ni se profila în faţă, cu geamuri lipsă, arătând ca un bloc de ghetou după bombardament. Însă înăuntru măcar am avut apă caldă şi aşternuturi curate, chit că trebuia să mergi pe paturi ca să te deplasezi, la cât de înghesuită era camera.
Accidental, am descoperit şi părerea unui student despre ce se petrecea acolo.

Eh, norocul nostru aşadar că nu aveam să stăm decât două nopţi.
Încet încet, a venit vremea să mergem în oraş. Tuturor ne era foame, aşa că în timp ce Adi se ducea înspre gară să mai ridice nişte ArtManiaci, ceilalţi am luat-o către centru în căutarea unui loc unde să mâncăm ceva. Am găsit aproape de Piaţa Mare un fast food interesant, de unde am plecat cu stomacul destul de mulţumit înspre Piaţă.
Acolo se făceau probe de sunet. Lumea începea deja să se adune, chiar mă întrebam oare câţi oameni s-or putea strânge în noaptea aia. Aveam să aflu în curând. Câteva toalete ecologice erau dispuse de-a lungul Pieţei, cam prea puţine pentru câtă lume mă aşteptam să fie prezentă. Mai erau câteva locuri de unde-ţi puteai lua bere sau răcoritoare. N-am înţeles faza cu floricelele, dar în fine.
Apoi s-a făcut evacuarea. Cam ciudat sistemul, dar mă gândesc că era, practic, singura soluţie viabilă. Dai oamenii afară din piaţă, apoi îi pui să stea la coadă ca să intre din nou, pe bază de bilet de data asta. Interesant. Erau nişte bătrânei care înjurau de mama focului “porcăria asta”, ei obişnuiţi să o ia prin piaţă fiind obligaţi de astă dată să ocolească prin spatele scenei. Se instalase şi o masă de unde cei mai întârziaţi puteau să-şi ia bilete, însă nu ştiu ce succes a avut căci era înconjurată din toate părţile de mulţimea care stătea la coadă să intre, care era oricum posesoare de bilet. La intrare, cică să ne separăm – băieţii în stânga, fetele în dreapta. Reacţii imediate – “Hai mă, ce mama naibii, şi la Auschwitz îi duceau la grămadă!”.
Odată ajunşi în piaţă, ne-am făcut încet încet loc până undeva mai în faţa scenei.
Primii care au început să cânte au fost Altar. Un tip micuţ şi păros se agita pe scenă, îndemnându-ne pe noi să luăm atitudine. Of, ce mă enervează cuvântul ăsta de la o vreme. Mi se pare că n-are nici o substanţă. Sau, cel puţin, a fos folosit atât de mult încât şi-a pierdut şi bruma aia de substanţă pe care o avea.
A-ti-tu-di-neeee! A-ti-tu-di-neeee!
Bine ai venit în România, aici s-a inventat prostia!
Oh come on, give me a break. După cum spunea cineva, e cam penibil ca după toate astea să cânţi că suntem născuţi învingători. Păi parcă noi inventasem prostia. Wtf? Aaa, prostia e învingătoare în notre chère patrie. Now I get it. Apoi, chestia aia cu madăfacă president sau whatever… oh, cât de pueril. Nu, cu siguranţă nu sunt ceaşca mea de ceai.

După ăştia agitaţii au venit Celelalte Cuvinte. Cam adormitor, deranjant de anacronic, dar frumos până una alta. Oricum, mult mai ok decât ăia de dinainte. De fapt, din cu totul alt film. Mulţi oameni din public de-o vârstă cu ei le ştiau versurile şi cântau. Chestia asta mi-a dat ciudatul sentiment că nu sunt suficient de iniţiat în muzica lor, de aceea n-am să comentez mai mult.
Apoi au venit Cargo. Cam neinteresant, dacă mă întrebi pe mine. Aşa că am preferat să stau la coadă să-mi iau ceva de băut. Nu mă încălzesc chestii gen călare pe motoare sau strigaţi HEI dacă sunteţi de-ai mei. Come on, chestia asta ultima cel puţin a sunat ca o fază de BUG Mafia. Nope, mai bine un Pepsi rece.
Am ajuns înapoi la ceilalţi, în faţa scenei, chiar înainte să înceapă concertul celor de la Anathema.

Au început zdrobitor, cu Shroud of False, apoi Fragile Dreams. Today I introduced myself to my own feelings. Gata, de aici puteau să facă ce voiau din mine, mă câştigaseră complet, eram al lor cu totul. Britanicii ăştia sunt senzaţionali. Atât de degajaţi, atât de bine se simţeau pe scenă, atât de British era atitudinea lor. M-au surprins în cel mai minunat mod cu putinţă. Mă aşteptam la ceva calm, poate chiar puţin lălăit, dar aveam în faţa ochilor o formaţie plină de energie, ce nu se ferea de pasaje mai agresive, de glume, care făcea acolo, în faţa ochilor noştri, un spectacol de zile mari. Atât de intim, şi totuşi eram mii de oameni în piaţa aia. Vreo 7000, zic unii. Fantastic. Maxilarul meu cred că a făcut un zgomot destul de puternic când a lovit pavajul pieţei, noroc că pe scenă se cânta şi n-a auzit nimeni. Am sorbit spectacolul lor, energia lor fantastic de pozitivă, oamenii ăştia parcă te curăţă de toate. Când au început să cânte Judgement deja tremuram, eram convins că asist la cel mai grozav concert la care fusesem până atunci, mai tare chiar decât Apocalyptica de la Arene. Vincent şi cu Danny aruncau în public sticle de apă şi cutii de bere. Parcă nu era nici o limită la cât de bine se poate simţi cineva pe scenă. Ziceau că ne aşteaptă la ei, la Liverpool. Când am auzit primele acorduri din A Dying Wish am crezut că visez. Eram deja departe de tot ce se petrecea în jurul meu, eram numai eu şi cu ei, şi cu fiorii reci care-mi străbăteau şira spinării. I bear the seed of ruin… A golden age turned to stone. Măreţ, fără cuvinte. Scattered earth, silence… Transă. As I would die now, FOR ONE LAST WISH!!!
Pauză. Moment de magie supremă. Când a început Sleepless nu ştiam ce să mai cred, trecusem de mult de starea de visare, eram undeva dincolo de orice vis, de orice speranţă, de orice realitate. Apoi linişte. Eram convins că e gata. Ce putea urma după Sleepless? Ce ar fi putut să fie mai plin de sentiment decât atât? Ce ar putea să nu fie în plus după aşa ceva?
Apoi aud acorduri de Pink Floyd. Îmi ia ceva timp până recunosc melodia, la început am senzaţia că e Is There Anybody Out There?, dar apoi mi se reaşează gândurile şi îmi dau seama că e Comfortably Numb. Genial. Ba nu, dincolo de genial. Divin. Dincolo de divin. Suprem.

Am continuat să urlăm după ei mult după ce echipa tehnică urcase pe scenă să dezasambleze ce aveau de dezasamblat. Am rămas în piaţă într-o stare euforică, de dulce visare, vorbind puţin între noi, cât să nu rupem magia ce tocmai se petrecuse. Pentru câteva momente, am fost posesorul unuia din beţele pe care le aruncase John. Apoi ne-am căutat încet drumul prin piaţa ce devenise aproape pustie. Când stăteam şi savuram un pahar de vin, muzica Anathemei încă răsuna undeva în stânga pieptului.

PS. Poze am zis că e inutil să pun de la mine, de vreme ce oricum au ieşit cam varză. Cei de la Metalhead au însă o galerie faină. Şi cei de la RockXpress au o colecţie drăguţă.

Mai citeşte şi:
Volumul II
Volumul III

Leave a Reply