The ArtMania ’07 Chronicles, vol. II – Esenţele tari…

Salutare naţiune. Nu nu, n-am murit în somn, nici în chinuri, nu m-am înecat în cola, nici nu mi-am secţionat jugulara cu vreo coardă de chitară, deşi azi eram destul de aproape dacă mă gândesc, doar că atââât de cald a fost zilele astea, şi atââât de, mă rog, să zicem “mahmur” – ţine minte ghilimelele! – am fost zilele astea, încât numai de continuat saga asta nu mi-a ars. Între timp, pe 20, am făcut şi 18 ani (deci nu uita să te chinui să-mi urezi ceva original! ce dacă e mai târziu?), am şi petrecut 3 zile (ca-n poveşti), a 4-a a venit bonus şi n-a venit nici ea prea rău, deci până una-alta s-ar zice cu uşurinţă că nu mai pot de bine. Iar acuma stau cu un pahar de cola în faţă şi cu radioul last.fm dat pe My Neighbourhood scriindu-ţi dumitale, iubite cetitoriu, această epistolă de la muuulţi biţi depărtare.

Iar acum dăm calendarul înapoi cu 9 zile.
Înainte de culcare, cam pe la vreo 3 dimineaţa aşa, am lansat semnalul de noapte bună: “Băi, să nu prind pe unu că-i sună ceasul să-l scoale la 6 dimineaţa că-l ucid!”.
Pe la 9 şi ceva dimineaţa un ţânţar imens începu să bâzâie prin cameră exact deasupra capului meu. Că Iulia se trezise pe la 8 să vorbească cu tatăl ei ok, am înţeles, plus că fata avea bun simţ şi vorbea încet aşa că am putut să adorm la loc aproape imediat, dar acum ce mama dracului se petrecea? Ţânţarul ăla nu era ţânţar, era ditamai bărzăunele de mobil al lui Tony care era pe silent, drăguţul de el, însă bineînţeles că încă vibra. Animalul. Şi bineînţeles că vibra tocmai pe raftul de lemn de deasupra mea. Ca să mă scoale pe mine din somn la ora 10 fără ceva. Inuman.
Am mai zăcut în paturi până pe la vreo 11 şi ceva, dar oricum până toată lumea îşi duse la îndeplinire ritualurile de dimineaţă (eram vreo 14 oameni în camera aia, for fuck’s sake) se făcu vreo 13. La plecare am observat norii cumplit de negri care se îndreptau spre noi, şi m-am gândit în sinea mea “Băi, gata, am îmbulinat-o.” Căci de urât arăta destul de urât. Prognoza pentru vineri fusese de 70% şanse de ploaie, dar reuşisem să le evităm. Cu alea 80% prognozate pentru sâmbătă se părea că aveam totuşi să facem cunoştinţă. Damn. Şi totuşi de-al naibii nu mi-am luat nimic de ploaie cu mine.
Plimbare prin centru, aruncat o privire în Piaţa Mică, lume multă, mese ocupate, turişti străini cu grămada – majoritatea vorbeau fie germană, fie o limbă nordică gen daneză sau suedeză. Atmosferă generală propice unui festival de metal. Lume în tricouri negre peste tot, agitaţie, găşti numeroase umblând aiurea pe străzile pietruite. Se întâlnea şi nişte cocalarime, dar mai rar. Înapoi în Piaţa Mare, ia uite, fac ăştia probe de sunet, vezi pe cineva cunoscut? Băi, parcă ar fi bassul lui Marco, dar pe el nu-l văd. Ok, hai să mâncăm ceva. Hai, dar nu tot acolo ca ieri că era cam dubios kebabul ăla. Bine, eu îmi iau un şniţel. Ha ha, ştii că e genial cuvântul ăsta pentru proba de sunet? Că are toate literele alea care-ţi fac probleme. Gata, deci de-acum încolo o să fie “doi-ze-ce, doi-ze-ce, şni-ţel, şni-ţel”.

Iar mai apoi eu am fugit, de fapt nu, am rupt-o la goană, am zburat, m-am teleportat până înapoi în Piaţa Mare, chemat de vocea inconfundabilă şi inegalabilă a Annekei. Ăilalţi, rămaşi în urmă, mă priveau probabil ca pe un mare ciudat, but what do they know? Căci pe scenă, acolo, la proba de sunet, era tocmai ea, cu vocea ei paradisiacă, îmbrăcată absolut casual şi cu un larg zâmbet pe buze. M-a surprins cât este de scundă, majoritatea celor care se plimbau pe scenă erau cam cu un cap mai înalţi decât ea. E adevărată, aşadar, zicala aia cu esenţele tari. I admit, I’m a sucker for her, cred că este absolut prima solistă de la vreo formaţie pentru care fac aşa o pasiune. Bine, mă rog, ar mai fi fost Sandra Nasic, dar nu-i tot aia, not by a longshot. Cred că din gura nimănui n-a mai sunat neerlandeza atât de delicios.
În fine, n-a durat mult şi au plecat The Gathering de pe scenă, lăsând loc pentru My Dying Bride să-şi încerce instrumentele şi sculele. Pe final de soundcheck am avut parte şi de o bucată de My Hope, the Destroyer, aşa ca avanpremieră, întâmpinată de aplauze frenetice din partea curioşilor adunaţi în faţa scenei.
Până una alta, iar am fost daţi afară din piaţă, iar am intrat la loc pe bază de bilet, de data asta s-a arătat folositoare şi brăţara mov primită cu o zi înainte. Lume muuult mai multă decât în ziua precedentă la aceeaşi oră, lucru care demonstra pentru încă o dată că avea să fie o seară superbă. La intrare nu ne-am mai regăsit cu o parte din grupul nostru, iar cum în faţa scenei se prefigura o înghesuială monumentală am plecat într-un alt loc, în stânga cutiei negre, după şina pe care era camera mobilă. Aerisit, lume încă puţină, vizibilitate aproape 100%. Hai să luăm acuma de băut, că după aia precis nu mai ieşim de aici. Zis şi făcut.

În aplauzele publicului au urcat apoi pe scenă Tarot, care au început să-şi testeze instrumentele. What the hell, n-au mai făcut asta o dată? Well, apparently not. Eh, hai că nu durează mult. Hai, încă puţin şi încep. Gata, uite, încep să cânte. Ba nu. Un individ enervant tot venea la microfon şi făcea “ţâr, ţâr, ţââârrr…” Încearcă băi cu şniţel. Poc, poc, poc, ţâr, ţâr, ţâr. Marco se întreţine în finlandeză cu oamenii din cutia neagră, mie îmi pare rău că m-am lăsat păgubaş în lupta cu partitivul şi îmi jur că mă reapuc de finlandeză vara asta. Apoi iar, poc, poc, ţâr, ţâr. Ce vrea frate ăsta de la noi? Din mulţime de pe undeva răsună un “haista vittu!”. Hopaaa, asta a fost sub centură. Poc, poc, poc, ţâr, ţâr, ţâr. Paharul de Pepsi mi se aprope de final şi la naiba, nici măcar n-a început concertul. Deştept mai sunt şi eu.
Şi în final, îi dau drumul. Un heavy metal sănătos tun, ca de la mama lui. Ăsta-i băi heavy-ul din ziua de azi. Păi de vreo 20 de ani cântă oamenii ăia împreună, acolo la ei acasă ar umple şi stadioane. În spatele meu, câţiva inşi le ştiu versurile pe de rost. Ia uite măi, ce fain. Pe la câteva melodii de pe Crows Fly Black îmi dau şi eu drumul. Traitor rupe. Bleeding Dust asemenea. Este cât se poate de genial Marco, cu totul este genial, îmi aduc aminte cât de tare nu puteam să-l sufăr când aterizase în Nightwish şi mă gândesc ce copil smintit eram pe vremea aia. Din spatele meu, cineva zice că “Ăştia-s singurii care merită din seara asta”. Eh, n-aş merge atât de departe. Ceea ce îmi aminteşte că după ei, o să urce pe scenă The Gathering. Până la sfârşit numai cu asta am stat în cap. Cineva urlă “Tides! Tides!” Marco prezintă următoarea melodie – Tides. Urale. Superbă melodie, de-abia atunci îmi dau seama. Finalul este mare, pe Ashes to the Stars. Melodie cu fiori pe şira spinării şi piele de găină. Măreţ, într-adevăr. Cât de ingrată trebuia să fie atunci postura lor, ei, a căror carieră începuse cam cu vreo 10 ani înaintea oricărei alte formaţii din seara respectivă. Nici măcar întuneric nu era, de fapt era ditamai lumina, toţi norii se duseseră.
Şi până să mă dumiresc eu bine ce se petrecea pe scenă, apar The Gathering.
Rene mi-a lăsat impresia unui om foarte tare. Care pune multă pasiune în ceea ce face, care ştie bine ce are de făcut. Puţin dezamăgit am fost când m-am uitat atent pe scenă şi am văzut că thereminul nu era nicăieri. Oh bummer. Deci fără Rescue Me.
Nu ştiu ce s-a petrecut în timpul concertului. Mintea îmi era undeva departe. Sorbeam vocea Annekei, vibram cu chitara lui Rene, ridicam câte o sprânceană la zâmbetele lui Marjolein. Ceva parcă era totuşi în neregulă. Muzica era fără cusur, sunetul aproape perfect, şi totuşi ceva lipsea. Nu am simţit nici un fior pe tot parcursul concertului, nici măcar la Saturnine, nici măcar la In Motion #1. La Eléanor parcă, parcă mi-a tresărit sufletul oleacă, dar nu pentru multă vreme. Şi totuşi, Anneke era superbă. Rutten-ii erau prea tari. Însă ceva lipsea. Poate de vină era lumina zilei, sau poate că locaţia era prea mare pentru aşa o muzică intimă. Poate eram eu prea obosit sau prea departe de scenă, sau poate, poate, poate… Poate că magia deja era pe sfârşite, poate că nenorocul meu suprem a fost de a vedea o formaţie legendară, cu oameni minunaţi, ajunsă la un apus. Un Phoenix muribund, arzător dar cu un cântec stins. Păcat. Păcat de ce au fost, păcat de ce-ar mai fi putut să fie în continuare. O să fiu curios, desigur, să urmăresc pe viitor atât pe The Gathering cât şi pe Agua de Annique, dar… parcă am aşa un pietroi mare pe inimă.

My Dying Bride au fost cutremurători. Au început cu To Remain Tombless şi au cufundat parcă întreaga piaţă în transă. Un delir emoţional atinzând cote paroxistice, o muzică atât de dureroasă, născută din durere, cântată cu durere; una din cele mai vii expresii ale tragediei umane, în suferinţă, în furie, în agonie, în eliberare. Am văzut doamne de vreo treizeci şi mai bine de ani dând din cap cu brutalitate, apoi izbucnind în lacrimi. Parafrazând un citat care îmi umblă acum prin cap, a scrie despre un concert My Dying Bride este la fel de absurd ca a dansa despre Sagrada Familia. Trebuie să fii acolo, să simţi cum chitara îţi scormoneşte stomacul, cum bassul îţi apasă inima, cum vocea lui Aaron îţi infierează sufletul. Orice adjectiv, orice metaforă păleşte, se ofileşte şi moare.
Când au plecat de pe scenă, lăsând în urmă un “Good-night” cu parfum de visare, nici un lucru nu-şi mai avea rostul. Cineva de lângă mine a prins un capac de tobă cu autografe, iar Oana din faţa mea a prins unul din beţele aruncate de toboşar. Apoi o tăcere albastră.

Within Temptation au fost complet neinteresanţi, pentru mine cel puţin, My Dying Bride mă consumaseră complet şi mă simţeam gol, incapabil să reacţionez cumva, să fac faţă unui concert de o oră jumate. Nimic n-ar mai fi trebuit să se întâmple după My Dying Bride, tot ce au făcut olandezii a fost să profaneze senzaţiile şi amintirile lăsate în urmă de britanici. Luaţi singuri poate că n-ar fi fost aşa răi, dar după un concert atât de încărcat emoţional nu păreau mai mult decât nişte copilaşi cuminţi ieşiţi la joacă. Sharon a fost tare simpatică, ce-i drept. Două melodii au reuşit să mă pătrundă, alea la care mă şi aşteptam de altfel – Stand My Ground şi Mother Earth. Restul a trecut pe lângă mine într-o mare de lumini, sunete, flăcări şi aplauze. Mi s-a părut un concert lung, lucru bun pentru fani, desigur, însă istovitor pentru mine. Nu mă puteam opri din gândul că dacă ar fi cântat ei o oră înainte, iar My Dying Bride ar fi încheiat seara cu un concert de o oră jumate ar fi fost cea mai grozavă seară posibilă. Aşa, a fost numai foarte frumos.
Moment ciudat la bis, când un tip îndesat a apărut pe scenă şi a murmurat câteva cuvinte către Sharon, care a făcut mai apoi o expresie de om şocat. “We would have wanted to play more, but it seems…” Oh crap, ce-i prostia asta, am ajuns să dăm headlinerul jos de pe scenă? Ce ţară de oameni normali suntem şi noi?!
În cele din urmă, zvonurile au zis că organizatorii n-ar fi avut nici o problemă, dar că managerul lor le-ar fi transmis că dacă mai cântă un minut, le taie curentul de pe scenă. Holy crap : Ce influenţă nefastă se pare că avem asupra unora.

Piaţa s-a golit destul de repede. Mie în minte tot My Dying Bride îmi răsunau, iar când mai târziu am stat la o pizza şi o sangria cu ArtManiacii mei, viaţa părea aproape perfectă.

Mai citeşte şi:
Volumul I
Volumul III

2 Responses to “The ArtMania ’07 Chronicles, vol. II – Esenţele tari…”

  1. Siim

    Lung, dar frumos, pentru că îmi place cum scrii. La mulţi ani! All the world is a big birthday cake, so take a piece & smile!<:-P

  2. Sidhiel

    Da, comentez posturi vechi. Asta e.

    Oricum, voiam doar sa mentionez ca eu eram aia care a urlat “haista vittu”. Mdeah, I was getting annoyed with all the waiting.

Leave a Reply