St. Peter is busy

De fapt cam toată lumea e bizi zilele astea. (Da, remarcă zizifonia pe care tocmai am făcut-o). Am tot început posturi în ultimele zile, dar al dracu’ să fiu dacă a reuşit vreunul să se închege în ceva mai puţin enervant decât o poezie post-modernă de pe Agonia, aşa că am lăsat-o baltă. N-avea rost să trag de cuvinte, şi-aşa erau dilatate de la codul roşu şi riscam să se deformeze neelastic şi să nu-şi mai recapete astfel niciodată forma iniţială. (Şuşifonia e chiar plăcută la auz, dontcha’ think?) Deci am luat o pauză de la scris, de bine ce zisesem că hai bă, în iulie ăsta cuptoricesc să mai scriu şi eu ceva. Eh, am reuşit totuşi să învăţ intro-ul de la Lateralus la chitară, ceea ce e o chestie până una alta. (Lalafonie, aproape dublă). Iar de câteva zile ascult majoritar Tool, cu răbufniri de ATB şi Massive Attack şi cu pigmentări de Agalloch şi Negură Bunget. Quite a mix, huh?
În altă ordine de idei, încep să dezvolt o ură intensă vizavi de Casa de Pensii sector 1. Bine, de fapt faţă de tot funcţionariatul public din notre chère patrie care este incapabil, după toate aparenţele, să-l servească pe cetăţean cu responsabilitate şi viteză. Păi bine mă, se poate aşa ceva, de câteva luni mă chinui să mă repun în drepturile mele de beneficiar al unei pensii de urmaş, sistată din cauza cine ştie cărui bou de pe-acolo care nu ştie să umble cu baza de date, şi toate răspunsurile pe care le primesc se rezumă la amânări şi promisiuni. Am completat dosarul ăla cu absolut toate hârtiile care i-ar fi putut fi vreodată cuiva necesare, la naiba, cred că vreo tonă cântăreşte dosarul ăla la câte hârtii am băgat în el, şi mereu se găseşte câte un motiv ca lucrurile să nu intre în normal. Cea mai nouă fază e că cică contabilitatea n-are destui oameni să facă faţă la câte dosare sunt, şi e nevoie de timp. Uhum, da, bine. Cea mai genială parte este că deşi e nevoie de timp, atunci cu codul roşu toţi au binevoit să-şi facă program scurt de lucru, vezi Doamne, să nu fie afectaţi de canicula dogoritoare de afară. Îhâm, da, ei care lucrează în birouri cu aer condiţionat. Deci dacă ar fi fost muncitori pe şantier în aer liber aş fi zis, haide bre, nu lucra că te bate soarele în cap şi mai faci dreacu’ o insolaţie p-aciia de cazi cu macara cu tot şi te am pe conştiinţă. Da’ când vine vorba de funcţionari care lucrează pe scaun la 18 grade şi muuultă apă la dispoziţie, care mai e faza? Sau asta e logica mai nou, a, lasă să-i punem pe oameni să facă pe căldura asta de două ori drumul pe care altminteri l-ar fi făcut o singură dată? Sau Nicolaescu o trăi încă cu impresia că în autobuzele pe care le-a luat Videanu cu mai multe parale decât fac este aer condiţionat?
Eh, nişte cretini.
Am auzit, apropo, că Videanu ar avea de gând să mai tragă o tură de autobuze, de data asta Citaro II, că au ieşit acuma şi îs mai scumpe şi rezultă că îs şi mai bune, şi p-ăstea cică le ia şi cu aer condiţionat cu tot, nu ca pe cutiile de prima dată care îs şi strâmte şi au şi aerul necondiţionat. Îmi vine să-l iau pe Videanu de guler să-l întreb când mama mă-sii are de gând să purceadă la montarea aparatelor şi pe astea din prima serie, că bănuiesc că din moment ce s-au putut da jos ca să iasă mai ieftin pot fi şi puse la loc, nu?
Nu, deci îmi fac nervi degeaba. Mai bine mă apuc să învăţ pârdalnicul ăla de partitiivi.

Ieri a fost o zi de muncă serioasă pentru Sf. Petru. Mă şi întreb oare ce moacă o fi făcut Teoctist (Ăl-de-Sus să-l ierte, la urma urmei) când a auzit că în ciuda tuturor sforţărilor tot în Iad îi este locul. Şi îmi imaginez ce greu i-a fost lui Sf. Petru să-şi suprime rânjetul de satisfacţie când l-a anunţat cum stă treaba. Pe lângă tragedia naţională a decesului Nu-tocmai-fericitului, ştirea morţii lui Ingmar Bergman a trecut aproape neobservată.
Până una alta mai bine puneţi mâna şi vă rugaţi cum ştiţi voi mai bine pentru Florian Pittiş. God knows, avem nevoie de oameni ca el pe planeta asta nenorocită.

Ce-ai

Din ciclul “căldură mare, monşer”, astăzi Prăjitorul din Oz aproape că s-a transformat, pentru câteva momente ce-i drept, în Bălărierul Nebun. Dacă altcineva mi-ar fi zis că într-o după amiază toridă de iulie, cu vreo patruj’ şi ceva de grade în termometre şi un vânt aşa de puternic de ziceai că-i calm ecuatorial se delectează într-o încăpere aproape înăbuşită cu o cană de ceai fierbinte, i-aş fi replicat, probabil, un “Amice, eşti idiot.” Dar se pare că sunt mai indulgent cu mine însumi decât cu celelalte persoane, aşadar nu pot decât să zic că tare bun a fost ceaiul ăla. La fel, în urmă cu ceva vreme, cam prin perioada în care credeam că Linkin Park sunt cea mai adevărată formaţie de pe planetă, deci, totuşi, cu destulă vreme în urmă, consideram că cei care beau ceaiul cu lapte sunt, invariabil, nişte dobitoci. Ha! Aşa-mi trebuie, ca să-mi dau şi eu seama ce copil smintit eram. Ştiu, îmi place expresia asta.

Zilele trecute voiam să accesez profilul de Iahù 360 al nu mai ştiu cui, şi m-am trezit că sistemul mă invita să mă joinez şi eu comunităţii, să-mi fac şi eu un profil, cu poze, blog, liste de ce recomand şi alte bălăreli d-astea de social networking my ass. Şi pentru o clipă recunosc, da-r-ar Satana în el de social networking, că am fost tentat. Mă gândesc acuma ce oportunitate ni se oferă totuşi nouă, oamenilor cibernetici ai secolului IcsIcsI. Zicala cu “am dublă personalitate şi mi-o dezvolt pe-a treia” se poate traduce prin “am blog, cont pe myspace şi acum îmi fac profil de Iahù 360”. Pentru că pe fiecare server eu sunt altul. Fiecărei companii eu îi arăt altă faţetă a personalităţii mele pluridezvoltate. Cu schiţele mele revoluţionare şi ideile mele de grafică modernă pornesc în cucerirea DeviantArt-ului, panseurile filozofice le exhibiţionez pe un blog, pozele mi le pun eventual pe un fotoblog, de fapt dacă sunt cu adevărat tare pozele artistice mi le pun pe un fotoblog în timp ce alea cu prieteni le pun pe Flickr, caterinca o fac pe diverse forumuri, să zicem pe Softpedia, îmi dezvolt latura creatoare în paralel cu cea critică prin Poezie.ro unde am şansa de a fi în trend împreună cu destui români care nu s-au născut poeţi dar nu şi-au dat încă seama de asta, şi printre zeci de alte adrese unde las mereu câte ceva din mine mă uit cu nostalgie la profilul de hi5 şi mă gândesc “uite băi, de unde a pornit totul”. Dacă vreau, pot să fiu o sută de oameni, fiecare mai desăvârşit decât celălalt. Sunt un iluzionist de geniu, pot să te fac să crezi despre mine absolut tot ce vreau, iar dacă sunt într-adevăr bun pot să te fac chiar să crezi că exist ca o persoană din carne şi oase, nu doar ca o proiecţie digitală a eu-lui dispersat al unui potenţial schizofrenic. Pot să te fac să mă iubeşti şi să mă urăşti în acelaşi timp, pentru că n-ai de unde să ştii că tu, de fapt, iubeşti şi urăşti aceeaşi persoană. Fireşte că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate decât par, dar eu am grijă ca tu să nu te prinzi de asta. Îmi lustruiesc cu grijă imaginea, mă updatez regulat şi pun mereu poze noi ca să continui în a-ţi alimenta ţie iluzia care poate că ţi-a devenit dragă. Pentru că, indiferent prin ce mijloc ai ajuns să mă cunoşti, indiferent prin ce extensie a personalităţii mele ai ajuns la mine, atâta vreme cât poţi să reduci informaţia aceea la biţi şi pixeli totul se rezumă la o mare iluzie. Internetul nu ne oferă oameni, ne poate oferi, în cel mai bun caz, idealuri. Noi toţi nu suntem decât magicieni într-o lume care dacă ar fi adevărată, ar putea fi perfectă.
Cel mai probabil însă peste mulţi, mulţi ani, toate serverele noastre n-o să fie decât nişte tăbliţe de lut într-o lume care le-a depăşit cu mai mult decât poate mintea umană să conceapă.

Curtea Vece

Din ciclul “unde să mai punem toalete ca să creştem numărul de turişti”, vă prezentăm în acest episod Curtea Veche! Ok, sunt de acord că spectrul lui Vlad Ţepeş îi poate face pe mulţi să-şi piardă controlul, dar pentru numele lui Robert Fripp, nu puteau măcar să fie custom-made, din cărămidă?

No perkele!

Deci da, finlandezii într-adevăr sunt geniali.

bomboane Fazer Vodka chocolates