Bâz, bâz, bâz

Am fost devorat de cărăbuşi. Sau mă rog, ce mama lor or fi chestiile alea mari şi negre care zboară şi pe care le vezi pe trotuar când mergi noaptea la 1 prin oraş şi care uneori prin metode numai de ele cunoscute îţi pătrund în cameră şi se dau cu capul de oglindă şi de ecranul televizorului şi aerul zbârnâie în preajma lor atunci când zboară şi aşa ajungi şi tu să te prinzi că ţi-au invadat teritoriul şi aleluia, că până să te prinzi tu şi-au şi trimis legiunile peste tine, şi acuma treceţi batalioane române Carpaţii că tot degeaba, vin cărăbuşii peste tine sau în fine, ce-or fi chestiile alea negre care mă disperă de câteva zile încoace că mă tot chinui să-i scot din cameră pe ăia care intră că mi-e cam aiurea să-i omor, ca să nu perturb echilibrul vieţii, sau chestia aia despre care citisem eu la jainişti, în fine, ciudăţei oameni mai erau şi ăia dar aveau idei mişto, de fapt eu sunt egoist, nu-i omor pe ei ca să nu-mi bubui definitiv şi irevocabil karma aia care şi-aşa e cam vai de mama ei şi ia mai dă-o-n aia mă-sii de treabă să mai pun şi punct deşi, parcă aşa mişto e acuma că am pornit pe panta asta descendentă că nici tastatura nu mai vrea să se oprească, şi-aşa n-a prea fost cine ştie cât folosită zilele astea punct.
Aşa.
Şi cum spuneam, acum îmi dau seama de cât timp n-am scris nimic în lăcaşul ăsta de cultură de sfecle de zahăr brun, de multă vreme, adică eu două săptămâni m-am chinuit să scriu cronicile festivalului, iar acuma iar am dat-o pe tăceri d-astea că de, e cald şi trebuie să ne menajăm neuronii. Păi zi tu dacă asta mai e cinstit, adică sute, mii, zeci de mii de oameni aşteaptă zilnic un semn de viaţă de la mine, un panseu, o idee, un cuvânt, orice, iar eu îi las aşa ca nesimţitul cu ochii în soare? Nţ-nţ-nţ, păi ruşine să-mi fie.
Chestia e că oricât de gol ţi-e capul, dacă te apuci să aberezi în faţa unei tastaturi tot iese ceva până la urmă. Oricât de cretin ar fi, tot iese. Ce dacă n-are cap şi coadă, noi am mai făcut un post în blog. Măcar se mai atenuează senzaţia că n-am făcut nimic zilele astea, deşi e fals, numai că aşa sunt eu, niciodată nu mă pot mulţumi pe mine însumi, mereu trebuie să-mi impun noi şi noi limite din ce în ce mai sus. Bah, în fond şi la urma urmei ascultăm Neurosis, mai mâncăm o caisă, o să vină şi ora de prânz în curând, aflăm şi ce s-a mai petrecut pe Battlestar Galactica (ah, da, nuş dacă v-am zis dar mă obsedează serialul ăla ;)) ), probabil că o să moară Cain, de fapt sper să moară cât mai violent pentru că mă enervează la culme, apoi… mi-am scos şi manualul de finlandeză la lumină, hai bre că poţi, asta şi cu CAE facem vacanţa asta, şi citim din bibliografia pentru bac că i-a spânzurat bine pe ăştia de anul ăsta, şi uite cum ne umplem noi timpul. Iar apoi venim şi scriem pe blog despre asta, ăfcors.
Aaa, ca fapt divers, i-am văzut pe Cooper şi Manson săptămâna trecută. Nu meritau un post numai despre ei, dar acum că tot am ocazia ţin să zic că au fost tari. De fapt Cooper a fost tare, Manson m-a lăsat cam rece ca să fiu sincer. Deşi eu pentru Manson mă dusesem. Eh, rămânem cu a troubled man for a troubled country :D
Aşa, băi şi cât de geniali sunt Neurosis.

The ArtMania ’07 Chronicles, vol. III – Everything that has a beginning…

Ultimul tom al acestei saga contemporane, acum în irealitatea imediată. Eu cu posturile sunt ca şi Tool cu albumele, mă screm 5 ani până iese ceva. Da şi când iese…
Nu, ideea e că am fost prea ocupat cu viaţa aia pe bune în ultimele zile, şi când ajungeam şi eu la PC eram prea obosit ca să mă chinui să leg două vorbe, aşa că preferam să mă joc Oblivion. Am reuşit să urc 3 nivele în cam tot atâtea zile, ceea ce nu e rău deloc – am acum un Imperial de level 17 care tocmai a fost admis în Arcane University şi despre care o să vorbesc altădată.
Pentru că acum dăm calendarul cu 14 zile în urmă.

Orice aţi face, dacă ajungeţi prin Sibiu încercaţi să evitaţi restaurantul Bufniţa. Nu mai ştiu cine ni-l recomandase că vezi doamne e mâncare bună şi ieftină, aşa că ne hotărâsem să încercăm şi noi marea cu degetul. Ajungem acolo, vreo paişpe oameni flămânzi şi însetaţi, aşteptând să fim ospătaţi cum se cuvine. În total, pe terasa restaurantului am petrecut cam două ore, dintre care
– douăzeci de minute a durat până am reuşit să convingem un chelner să ne aducă un meniu;
– cam încă douăzeci de minute au trecut până ne-a fost luată comanda;
– jumătate de oră a trecut numai până în momentul în care ne-au fost aduse băuturile;
– de la băuturi până când am primit şi mâncarea (şi nu comandasem cine ştie ce fructe de mare sau brânzeturi de prin Patagonia) au mai trecut vreo douăzeci de minute;
– propriu-zis am mâncat maxim jumătate de oră.
De notat faptul că, la un moment dat, chelneriţa a reuşit să dărâme un pahar plin cu bere, după care a fugit în restaurant şi probabil s-a ascuns acolo, că pe la noi n-a mai trecut. Aşadar descurcă-te cu şerveţele, fă curat pe masă şi plăteşte la final şi trei sferturi dintr-o bere neconsumată. Plus de asta, cineva voia cuburi de gheaţă în limonadă. A durat aşa de mult încât până ni s-au adus, nu mai era limonada.
Cred că a fost prima dată în viaţa mea când la un restaurant am plătit fix.

Ziua se anunţa a fi lejeră, aşa că am mai dat o tură de centru, am mai inoportunat câţiva vânzători de magazine, am mai întâlnit nişte lume. Era mişto să-ţi zâmbeşti cu oameni pe care nici nu ştiai cum îi cheamă, dar pe care ştiai că îi văzuseşi dând din cap lângă tine la concertele din ziua precedentă. Mai erau unii care făceau chetă, alţii care beau bere pe jos… (asta apropo de un articol apărut mai demult pe Metalhead) în fine, lume multă şi pestriţă, dar majoritatea de treabă.
La Luna Amară mi-am amintit cât de tare mă enervează obiceiul românului de a face pogo pe orice. Sâmbătă se făcuse pogo, din câte am înţeles, până şi pe Gathering. La MDB, cel puţin, era rupere, toţi pletoşii mai… hmmm… solizi împingeau pe toată lumea ca să ajungă cât mai în faţă. Cei care nu apucau se strângeau în cerc şi porneau, desigur, un pogo. Acuma nu vreau să par absurd, sunt de acord că fiecare e liber să se manifeste în maniera în care îi place, dar… parcă uneori e aiurea. Acum, era un grup de inşi care vociferau la greu în faţa scenei, cerând Folclor. Când Mihnea s-a oprit să le explice de ce n-o să mai cânte vreodată Folclor, grupul s-a reprofilat şi a cerut Dizident. Trupeţii s-au lăsat convinşi şi au cântat Dizident, deşi am senzaţia că nu era gândită în playlist. Şi s-a început, desigur, să se facă pogo.
Oricum, amarii păreau bine dispuşi, Mihnea mai glumea din când în când cu unii de prin public, cântecele aveau energie şi… au cântat Somn! La Albastru am mai ridicat eu dintr-o sprânceană dar Somn este superbă.
Lume fantastic de puţină, piaţa era aproape goală.

Viţa a fost cam leşinată, de fapt ei păreau în vervă dar melodiile noi, din care au cântat o grămadă (Adi începuse la un moment dat să şi facă mişto pe tema asta), mi s-au părut complet banale şi lipsite de Viţă. Poate am fost numai eu, nu ştiu. Oricum au cântat şi chestii mai cunoscute – Ozosep, Totata, Basul desigur, Sunetul… pentru Varză n-a mai fost vreme, fir-ar el să fie de tight schedule, aşa că au trecut direct la Liber. Zbang, s-a dus şi Viţa.
Am remarcat că virgulă chitaristul avea tricou Tool >:)
Apoooi… au fost After Forever. Băi şi faini mai fură. Se întunecase deja puţintel, începuse să şi picure încet încet, lumea începuse să se mai strângă în Piaţa Mare. After Forever au reuşit să fie ce n-au fost The Gathering cu o seară mai devreme. N-a fost tocmai magic, dar a fost energic. Olandezi dezlănţuiţi. O Floor pur şi simplu grozavă. Publicul a fost câştigat aproape imediat, mie mi s-a părut cel mai genial concert din festival după Anathema şi My Dying Bride, şi cu toate acestea nu am recunoscut decât o melodie din ce au cântat, melodia de pe Prison of Desire care am senzaţia că a fost Follow In the Cry. Ce dacă la un moment dat ploua deja cam tare, muzica era mult prea faină iar energia care venea dinspre scenă alunga orice fior rece. Muzică anti-răceală…? :)

La Iris ne-am retras undeva în spate la o bere. Din când în când ne mai luam poziţie de dat din cap, mai dansam, mai făceam câte o horă sau puţină gimnastică. Deja începusem să fim nostalgici vizavi de experienţa minunată care se apropia totuşi vertiginos de al său final. Nu prea mai conta ce se petrecea pe scenă, pe noi deja ne cuprinsese aşa o stare de visare şi… ce să mai, ia zi, mai facem o d-asta şi la anu’? Nuş bă, că avem bac, astea… Da bă, dar dacă vin Maiden?
Bine, nici nu sper să vină Maiden, ăştia-s buni de umplut Lia, dar aşa ca argument de moment mergea.
De la un moment dat, apăruseră în piaţă nişte copilaşi cam de clasa a 4-a care se zbânţuiau şi ei pe muzica Irişilor. Am senzaţia că fuseseră aduşi de doamna învăţătoare.
Piaţa se golise de multă vreme când în sfârşit am plecat şi noi. Ne-am căutat drumul prin oraş până într-un bar de care auzisem că ar fi fain, ceva cu Tequila R&B, ne-am împrietenit şi cu nişte persoane dubioase pe parcurs, am regretat că n-am jucat un şah, dom’ne, în parcul ăla, am ajuns în R&B…
Mişto locul, muzică faină, bere bună, un barman de treabă cu care am stat la poveşti până în zori, când a trebuit să mergem la tren.

Fir-ai tu să fii de Săgeată, cum ne-ai rupt tu din frumoasa noastră reverie sibiană şi ne-ai adus înapoi în agonia de Bucureşti.

Mai citeşte şi:
Volumul I
Volumul II