Septembrium Finis

La o adică ar putea fi şi numele unei formaţii d-alea obscure de doom, adică un soi de Novembers Doom, îmi venea să zic şi October Fall dar i-am verificat şi sunt din tagma emo-punk, deci nu.
Aşa, fac postul ăsta ca să concluzionez că bă, s-a terminat septembrie, e nasol, asta înseamnă că mâine e 1. Tre să mă înscriu şi la CAE zilele astea, tre să plătesc şi vreo ţâşpe facturi, clar, nu se prefigurează zile favorabile depedeve financiar. Acuma stau cu Guano Apes (can’t sleep until I feel your rain) şi contemplu munca mea de peste zi, şi anume executarea operaţiunii curăţenia generală în camera mea. A painstaking journey, măcar am avut pămătuful Pronto de partea mea că fără el cred că nu terminam nici poimiercuri. Deci în materie de şters repede praful chestia aia e o mică bijuterie, may the gods bless the person who invented it. So say we all.
Şi fie biroul meu e magic, fie merit o diplomă pentru organizarea spaţiului, dar am constatat că acum 3 ani biroul meu era plin, acum 2 ani a mai venit o generaţie de caiete şi şi-a găsit şi ea loc, acum un an la fel, iar nici anul ăsta nu mi-a fost prea greu să mai găsesc loc pentru încă o generaţie de caiete şi cărţi. În condiţiile în care nu prea am aruncat nimic esenţial din ce s-a strâns înăuntru de-a lungul vremii, în afară de tonele de hârţoage stinghere care se strâng invariabil. Wow.

Ah, şi bineînţeles, cum era să uit de amuzamentul copios pe care mi l-a pricinuit astăzi “întronizarea” Întâiului Stătător şi Mergător al Bisericii Habotnicodoxe Române, Veselul Daniel. Mă distrează de fapt talentul mass-media de a inventa cuvinte interesante, care apoi se răspândesc haotic pe toate canalele de comunicaţie. Exemplul de azi, verbul “a întroniza”. În timp ce comentatorii de la România Actualităţi, în alea 10 minute cât am apucat şi eu să-i aud, mai încercau să o dea cu mai fireştile “instalarea” şi “înscăunarea”, din toate celelalte direcţii am fost asaltat de întronizarea asta, bat-o vina s-o bată. Păi asta înseannă, urmărind logica limbii române, că Daniel săracul s-a aşezat pe troniz, nicidecum pe tron cum ar fi vrut, probabil, jurnaliştii noştri să zică. Ca să nu mai spun că şi întronarea asta poate căpăta valenţe dubioase, dacă ne gândim ce accepţiuni mai are cuvântul tron. Dar nu, noi trebuie să sunăm deştepţi, de ce să folosim un cuvânt simplu precum “instalare” când putem la fel de bine să inventăm o chestie care să rupă gura mulţimii ăleia de moşi & babe care chiar dau doi lei pe chestia asta? Aşa că daţi-i înainte cu întronizarea, fraţi români.
Ce mă aşa pe mine cel mai tare e că am o senzaţie că acest ortodoxic termen a fost de fapt lansat de însăşi instituţia bisericească. Şi bineînţeles că toată suflarea jurnalistică l-a preluat ca atare. Un fel de “greşalele”.
Eh, mă rog, să-i fie de bine lui Daniel şi să-l ţină cât merită.

Ceea ce mi-a adus aminte de o altă chestie. Care dobitoc a inventat cuvântul “deszăpezire”? Ăsta culmea, apare şi în DEX ca variantă corectă. Sunt singurul nebun căruia i se pare că sfidează orice limită de bun-simţ a exprimării în româneşte?

Eh, până mă convingeţi, I’ll stick to dezăpezire and nici un/nici o. Şi să nu vă mai aud cu întronizarea aia a voastră că vă mănâncă gaia.

Later Edit: Google mi-a demonstrat că “întronizarea” asta este totuşi mai veche decât anul curent, poate cineva totuşi să-mi explice de ce nu există în DEX? I’ll still stick to instalare.

Die Österreichische Aventurăn

Atenţie, post cu poze.
Adică onorarea unei promisiuni mai vechi, de acum câteva săptămâni, că am să relatez odată şi odată detalii din excursia pe care am întreprins-o în Austria prin august. Nişte amintiri d-astea prind bine acuma, când toamna şi noul an şcolar s-au luat de mânuţe şi s-au decis să vină peste noi în cel mai friguros mod cu putinţă.
Începutul a fost cel mai greu, România este un coşmar în materie de drumuri, am pornit la drum în jur de 11 AM şi am ajuns la Nădlac cu puţin înainte de miezul nopţii. Drumul era în lucru pe anumite porţiuni, am prins şi un accident, cred că singura chestie pozitivă a fost că am realizat că defileul Oltului este într-adevăr superb. Ah, şi ar mai fi perele cumpărate la marginea drumului de la o tanti de printr-o comună mai anonimă, pere gustoase ca alea nu mai mâncasem de o grămadă de vreme şi nu aveau să fie egalate decât mult mai târziu de altele luate din Obor.
N-are rost să relatez în mai multe fraze cele 10 ore de traversat România, cert e că puţin după miezul nopţii unguresc eram într-un camping din apropiere de Szeged, dormind duşi.

Ziua a doua a început devreme, întrucât aveam de traversat Ungaria şi trebuia totodată să ne descoperim drumul prin Austria. Drumul pe autostradă e plictisitor, dar rapid; dacă mai ai şi panouri izolatoare de o parte şi de alta care te împiedică să vezi mare lucru în afară de autostradă, e cu atât mai plictisitor pentru tine în calitate de pasager – norocul meu că-l aveam pe Sorescu la-ndemână, aşa că între zecile de kilometri îşi mai găseau loc şi câte un capitol din “Trei dinţi din faţă”. Se înserase bine peste munţi atunci când am ieşit de pe autostradă, încercând să ne dăm seama pe unde ar trebui să o luăm din Wörgl. Evident că o luăm aiurea, ne dăm seama abia după vreo câteva minute bune; ne întoarcem, stăm şi cugetăm, găsim în cele din urmă drumul pe care trebuia să o luăm. Pe hartă era marcat ca “drum pitoresc”, pe teren era plin de serpentine şi cu pădure şi în dreapta şi în stânga, o plăcere, mai ales că deja se întunecase de-a binelea. Ajungem în Oberau, avem o inspiraţie de zile mari şi facem stânga la momentul potrivit, iarăşi drum cu serpentine dar asfaltat mai ceva ca la F3-ul de la Pasa Cocorului. În cele din urmă drumul ni se înfundă, facem cale întoarsă, intrăm la un hotel şi ne asumăm rolul de turişti rătăciţi – într-o engleză aproximativă altoită cu bucăţele de germană ni se explică pe unde să o luăm, adică exact pe unde venisem. Ok, facem cale întoarsă, întrebăm din casă în casă, şi într-un final glorios da! ajungem la destinaţie. Aceasta, în dimineaţa următoare, adică pe lumină, arăta cam aşa:


Eh, şi acum pe episoade.

Innsbruck
Un oraş mic, puţin îndesat dar fermecător, limpede şi aerisit. Un orăşel prietenos, care parcă îţi zâmbeşte de după fiecare colţ de stradă. Plus, oriunde te-ai afla vezi munţii, ceea ce mi se pare o chestie grozavă. M-a amuzat faptul că transportul în comun avea ca indicative litere, nicidecum numere ca mai peste tot. Troleul J, autobuzul H, aţi prins ideea, iar chestia asta mi-a amintit de ideea pe care Fritz o avea mai demult legată de codul ascuns în numerotarea mijloacelor de transport în comun.
O altă chestie funny am păţit-o când ne-am oprit pe undeva prin centru, aproape de Goldenes Dachl, să mâncăm o pizza. Asta ar fi putut concura, de altfel, la culmea globalizării – turişti români luând masa într-un oraş austriac la un restaurant cu specific italian ţinut de nişte turci. Turcii de treabă, mâncarea bună. La final, chelnerul ne întreabă de unde suntem, noi îi răspundem că din România.
“Aaa, Rumenia, veri nais Rumenia.”
Apoi se apropie de masă şi zice în şoaptă:
“Iu nău, if iur luking for som fun, therez dis great strip bar rait daun dă cornăr, biutiful Rumenian gărlz, dei cam hir somtaimz and eat.” Apoi ne iniţiază în tainele litoralului turcesc. “Kuşadası – not nais, Antalya – not nais and ixpensiv; Bodrum -” şi apoi thumbs up.
Ia uite poze.

Râul Inn, această Dâmboviţă austriacă.


Some good ol’ Austrian absinthe. Tot aici am degustat o chestie albastră, făcută din cine ştie ce ierburi de-ale lor, tare cam de vreo 60 de grade aşa. Pfuaiii, o minune.


În Oberau era mare fest cu bere, aşa că a doua zi am trecut şi pe-acolo. Bere de mare angajament, Bruderschaft, un cort de proporţii epice şi o orchestră care cânta de la Beatles la imnul Tirolului. Dacă ştiam o boabă, două în plus de germană, plecam de-acolo fraţi cu toată lumea.


München

În ziua următoare am zis să le facem o vizită şi nemţilor de mai la nord, că tot erau la o aruncătură de băţ. Ideea e că în oraşul ăsta taaare greu găseşti un loc de parcare, parcările subterane te salvează dar sunt destul de scumpe, soluţia cea mai ok este să-l vizitezi în weekend-uri sau în zile de sărbătoare când parcările în aer liber sunt gratuite şi fără limite de timp. Asta dacă eşti turist, desigur, fiindcă dacă eşti localnic soluţia cea mai la îndemână este să-ţi iei o bicicletă. Tot oraşul este plin de piste făcute inteligent şi cu simţ de răspundere, care chiar te duc undeva, nu doar de-a lungul cheiului Dâmboviţei. Plus, o bicicletă ocupă mult mai puţin spaţiu pentru parcare, pe locul pe care l-ar ocupa 5 maşini putând sta lejer de 10 ori mai multe biciclete. Totul este, la urma urmelor, o problemă de mentalitate – românul visează la un Mercedes clasa C sau la un BMW X5, să crape duşmanii de ciudă, neamţul preferă un mijloc de transport mult mai lejer, vânzând în acelaşi timp românului maşina făcută de el. Unde eşti, educaţie?

În sfârşit, pe tema asta s-ar putea discuta mult şi bine, aşa că poze.
Marienplatz şi Münchener Neues Rathaus, văzute din turnul unei biserici din apropiere


Frauenkirche, văzută din acelaşi turn


Până la urmă sejurul a ajuns şi el la un sfârşit, aşa că pe drumul de întoarcere am trecut prin

Kitzbühel

Un orăşel la poalele munţilor, patrie a sporturilor de iarnă – păcat că nu era nici un strop de zăpadă, ninsorile au început la o săptămână după ce am ajuns noi acasă. Eh, am avut vreme frumoasă măcar.


Şcoala populară tocmai făcea 100 de ani, iar cu prilejul ăsta se organizau tot felul de chestii. Nu m-am prins dacă oraşul avea mereu aerul ăsta de sărbătoare, sau numai în zilele acelea, cert e că atmosfera era absolut grozavă.


Şi, oprirea a doua,

Salzburg
Un oraş atât de încărcat de imaginea lui Mozart încât devine aproape obositor. Oriunde te întorci trebuie să vezi câte o chestie legată de Mozart, de la muzicieni amatori care îl interpretează la nelipsitele Mozartkugeln, totul parcă îi urlă numele. Un oraş frumos, dar cam încărcat, frumos totuşi, într-un fel clasic, departe de limpezimea din Innsbruck sau de cosmopolitismul din München.

Râul Salzach

Grădinile Mirabell, întinse şi pline de flori. Bătea un soare în ziua aia şi era atât de cald încât aerul era aproape irespirabil – superbe grădinile, totuşi.

Cum spuneam, muzicieni care îl interpretau pe Mozart în maniere care de care mai originale se găseau aproape la fiecare pas. Tipii ăştia cel puţin erau senzaţionali, mai ales cel cu chestia aia mare, triunghiulară, cu trei corzi care juca rol de bass.


Austriecii au şi un simţ grozav al umorului, above all. Pe lângă tricourile cu “No kangaroos in AUSTRIA!” găseai şi alte mici bijuterii, precum astea.

Totodată, în Salzburg mi-am dat seama şi de unde s-au inspirat cei din Sibiu cu fântâna din pavajul Pieţei Mari şi jocul de şah supradimensionat. Fântâna parcă mi-a plăcut mai mult în Sibiu, dar şahul austriac parcă era mai fain. Peste toate astea veghea, imperturbabil, Mozart.

Bineînţeles, de departe cea mai tare constatare legată de Salzburg a fost, fără drept de apel, “Băi, ăştia au parcări construite sub munte!”

În cele din urmă am părăsit şi Salzburg-ul, luând-o pe autostrada către Viena. Am greşit ieşirea de pe autostradă, ne-am trezit cu ditamai Schönbrunn-ul în dreapta, asta aşa, să nu zicem că n-am văzut şi Viena – un neamţ de treabă ne-a ajutat, totuşi, să ieşim cu bine din traficul vienez şi să găsim autostrada care ne ducea către vecinii unguri. Către notre chère patrie avea să ne ducă alt drum, mai de ţară aşa, lung de vreo 10 ore.

Prăjitoru’ Reloaded – O Odisee Modernă

Adică m-am întors bre! Tunaţi turlele şi srâmbiţele, momentul atât de mult aşteptat de voi toţi a venit în sfârşit, iată-l, se întâmplă chiar acum. Gata cu zilele în care reveneaţi plini de înfrigurare la pagina asta aşteptând un semn, un update, un ceva care să vă dea de ştire ce mai fac, ce mai gândesc, ce mă mai enervează. Zilele alea s-au terminat în mod oficial, beţi şi vă veseliţi.
Unul din ăia mulţi factori care şi-au dat mâna şi au contribuit la îndelungata şi dureroasa mea absenţă de pe coclaurile blogosferei a fost ploicica ce a căzut peste scumpul meu cartier (think locally etc.) în urmă cu, mă rog, destulă vreme, într-o noapte de vineri. Acuma provaidăru’ meu de servicii Internet am observat că nu prea are obiceiul să trimită echipe de intervenţie (ce ciudat sună) sâmbăta, şi n-aş zice că le port pică pentru asta, aşa că m-am resemnat şi m-am apucat să citesc. Cartea e tare interesantă de altfel, poate o să vorbesc despre ea altădată, poate nu, cert e că strugurii ăştia negri din care ronţăi acuma sunt atât de al naibii de buni încât da, constat că am luat-o pe arătură la modul cel mai serios.
Aşa.
Luni îmi urcă nişte oameni pe bloc, umblă la nişte fire, meşteresc la nişte switch-uri şi pleacă. Nothing happens, merg la ISP şi îi bat la cap.
Marţi îmi urcă nişte oameni pe bloc, umblă la nişte fire, meşteresc la nişte switch-uri şi pleacă. Nothing happens, merg la ISP şi îi bat la cap.
Miercuri îmi urcă nişte oameni pe bloc, dar sunt atât de plictisiţi de umblat la fire şi meşterit la switch-uri încât îşi aprind câte o ţigară, o savurează în plăcere câteva minute apoi pleacă. Nici asta n-a mers, sun la ISP şi îi bat la cap.
Joi merg la ISP şi îi bat la cap, echipa de teren era plecată la o conectare pe undeva prin Koh Samui.
Vineri merg la ISP şi îi bat la cap până trimit pe cineva la mine acasă. Tipul îşi ia laptop-ul, se conectează la reţea prin firul meu şi stupoare! merge ca uns. Concluzie – mi se prăjise placa de reţea.
Insert neaoş Romanian curse here.

Ok Prăjitorule, mergi de caută să-ţi cumperi o placă de reţea.
Prima oprire – Depozitul de Computadoare de pe Istvan cel Mare. Plăci de reţea de care aveţi? Păi n-avem de reţea, numai wireless, bluetooth dacă vă pot ajuta…
Da, deci ăştia cu Depozitul lor sunt pe altă planetă, probabil că îşi iau marfa de la extratereştri, normal că ăia nu mai lucrează cu căblăraie pe bloc, ce naiba, au şi ei nişte standarde.
Sau or fi daci.
În fine, scuipăm în sân şi o luăm mai departe pe Istvan cel Mare, că parcă ştia Prăjitorul acolo un Ultra Pro. Eteee… nu mai era Ultra Pro pe-acolo, sau era sub o vrajă care-l făcea invizibil, cert e că următorul care mi-a ieşit în cale a fost Păsăroiu’ Roz Computers. E, acuma Prăjitorul se afla în dilemă pentru că vedeţi voi, el îşi impusese aşa ca standard personal să nu cumpere în vecii vecilor amin de la Păsăroiu’ Roz, iar într-un asemenea moment el se găsea ca între ciocan şi nicovală între nevoia de a găsi o placă de reţea şi propriile-i principii. Mi-e ruşine să recunosc că, în cele din urmă, am intrat la ăia în magazin şi am răsuflat oarecum uşurat când am aflat că nici ei nu deţineau în stoc plăci de reţea.
Bun, now what to do?
În cele din urmă o iau înapoi tot pe Istvan cel Mare, căutând de data asta magazinele alea mici anonime care mereu stau în umbra ăstora mari, ştiţi sigur despre ce vorbesc. Ei bine, am găsit două – unul era închis, celuilalt un singur lucru îi lipsea din stoc, anume plăcile de reţea.
Schimbăm strategia, o luăm spre Ultra Pro din Lahovari. Gata, ce naiba, ăla era sectoru’ lu’ Onţanu da aicea la Chiliman în ogradă precis au.
Pe naiba.
Eu deja nu mai puteam de râs, tipul de-acolo mă trimite tooocmai până la Diverta de la Scala că poate am noroc la ăia. Ok, îl luăm pe Magheru în braţe şi hai până acolo.
Plăci de reţea aveţi? Da, sigur.
:/
Hai bre, what the hell, începuse să devină distractiv.
În fine, achităm placa de reţea, îi facem garanţie… Între timp surprind o discuţie între ăia doi tipi din spatele tejghelei.
Auzi bă, ia vezi, noi câte plăci din astea mai avem?
[…]
Bă să ştii că aia era ultima.
Zbang, deci în sfârşit îmi biruisem destinul.

În sfârşit ajung acasă vesel cum nu mai ajunsesem de ceva vreme, îmi prepar un prânz bun, mă uit la întâmplare la un concert… Până la urmă decid că e timpul să montez placa nouă. PC-ul, docil ce e, mi se lasă demontat tare uşor, în 15 minute totul e la loc up and running, new hardware detected, please insert CD, copying driver files, hardware installation complete, uau, victorie!
Fă setările conexiunii, aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă…
Wtf?
Clepsidră, clepsidră, clepsidră, click, Not Responding.
Ctrl+Alt+Del, Restart, îngheaţă tot.
Merde!
Reset, memory test, ecran de Windows, ecran de Windows, ecran de Windows…
Mă duc să ronţăi nişte biscuiţi cu Nutella şi să beau un pahar de suc de mere.
Mă întorc, ecran de Windows.
No fucie-mi-l Dumñezó ghe noroc.

Reset, Safe Mode, învârtit pe-acolo nişte setări la hardware, îmi imaginez că o fi vreun conflict între placa veche şi aia nouă, o dezinstalez pe aia veche, restart, memory test, ecran de Windows, ecran de Windows, ecran de Windows…
Paştele mă-tii.
Reset, Safe Mode, System Restore, loading settings from restore point, restart, ecran de Windows, Desktop.
Oh thank God.
Bine, nu mi se instalase nici o placă, dar măcar îmi vedeam Wallpaperul.
Apoi mă pune Necuratul să mă joc cu cablul de reţea şi să-l bag în placa veche.
Şi merge.
:/

Placa mea de reţea e un fel de Lazăr al plăcilor de reţea. Acuma tot stau şi mă întreb care naiba a fost Iisus.