-!-

Note to self:
Data viitoare când mai e vreun concert super meseriaş la care vrei să ajungi cu orice preţ, fă-ţi o favoare şi mergi să-ţi iei bilet din prima zi când se pun în vânzare, fără să-ţi cauţi companie şi fără să te ţii după alţii, cu tot cu riscul de a părea antisocial. Asta desigur, în cazul în care nu vrei să rămâi cu o minunată buză umflată mai apoi.

Nervi de toamnă

Cu ochii mari, larg deschişi…
Hehe.
M-am înscris şi eu la concursul ăsta, numai aşa fiindcă mi-a fost ciudă că n-am participat la precedentul. Când o să mai am eu timp să scriu şi articole e partea a doua, daaar să nu intrăm în detalii d-astea aşa devreme. Momentan plouă ca-n poveşti…
Cât de aiurea a sunat ultima fază, nu? E ok să zici “ninge ca-n poveşti”, dar parcă în nici o poveste nu plouă. Plouă apocaliptic, biblic eventual, dar nu ca-n poveşti. Eh, uite că în poveştile mele plouă. Reality check, baby.
Aşa.
Deci plouă ca-n poveşti iar pe mine mă enervează telefonul de la casa de bilete a Operei care sună mereu ocupat. Pentru că cică biletele la Kumm s-au epuizat de miercuri, eu aflând treaba asta pe pielea mea, joi. Daaar nu renunţ eu aşa uşor, chiar şi pe o vreme ca asta care-ţi trezeşte toate reumatismele şi nevrozele şi asteniile.

Azi am umblat fără umbrelă în ploaie, probabil pentru a compensa ziua aia când am fost excesiv de prevăzător şi mi-am luat umbrela degeaba. Life has a funny way. Când am ajuns acasă aveam aşa un chef să-mi fac un ceai de coji de portocale cu scorţişoară, dar m-am trezit că n-am portocale. Iar ceai de scorţişoară mi-e cam teamă să încerc. De altfel nici cu coji de portocale n-am încercat vreodată, dar am eu aşa o senzaţie că ar ieşi bun. În fine, cât de mult poa’ să ţină vremea asta? Cel mult câteva săptămâni, zic eu. Precis la mijloc de noiembrie or să fie vreo 25 de grade.
Am chef să citesc o carte cu meteorologi. Serios, ştie careva o carte mişto cu meteorologi? În care să povestească cum îşi petrec ei timpul 6 luni pe an la staţia meteo din vârf de munte? Mi-ar plăcea la nebunie să citesc aşa ceva. Iar dacă nu există, ar fi genul de carte pe care aş scrie-o, dacă aş avea cum să mă documentez. Oare m-or primi să stau cu ei la staţie? Măcar aşa vreo 2, 3 luni. Îi mai şi ajut pe ici pe colo, un tăiat de lemne, ceva. Serios.
Sau o carte despre conductori de metrou, for that matter. Deşi parcă tot una cu meteorologi sună mai bine.

Azi în premieră am văzut folosindu-se rampa de cărucioare a autobuzelor Citaro. În spate, 20 de metri de maşini claxonau violent că de ce nu mai pleacă autobuzul odată.

-!-

Note to self:
Până în ultima clipă, nu renunţa la ideea că ai putea totuşi ajunge la timp – chiar dacă ai întârziat aproape o oră. Life has a funny way.

Firma – Exit

Exit

Şi iată că momentul pe care-l anticipasem mai demult a sosit şi în sfârşit am ultimul album al Firmei în mâini. Şi, mai mult sau mai puţin, în urechi.
De fapt aş spune momentul pe care l-am tot aşteptat de vreo trei ani încoace, de pe vremea când caseta mea cu La Orbire era pe heavy rotation în casetofon. De pe vremea când încă mă mai uitam pe MTV pentru a prinde câte ceva muzică bună, adică vremea când încă mai era, uneori, muzică bună pe MTV.
Dar au apus timpurile alea, MTV-ul românesc a luat-o ireversibil la vale iar Firma… well, Firma a luat-o pe un drum care le-o aduce lor recunoaştere şi fani dar mie, personal, îmi displace. Ok, hai să o luăm de la începutul începutului şi să nu începem cu concluziile că nu-i frumos.

Schimbarea enormă prin care a trecut formaţia sare violent în ochi încă de la coperta albumului. De multă vreme aveam eu o prejudecată în ceea ce priveşte artiştii care-şi pun moacele pe album, şi uite că era îndreptăţită fir-ar ea să fie. Deci cum să spun, până şi la Voltaj am văzut coperte mai inspirate. Asta nu-mi zice nimic, dar nimic nimic, în afară de chestii de rău, desigur. Sigla MTV într-un colţ şi sigla Pro FM în celălalt ar fi trebuit să mă întoarcă din drum, să-mi dea aşa o palmă peste ochi şi să urle “NU MĂ CUMPĂRA!” Pentru că ăsta din start nu e genul de muzică pe care să-l ascult, darmite pe care să mai dau şi bani. Dar totuşi am avut încredere în numele de Firma, care însemnase atât de mult pentru mine mai demult, care scosese în 2003 albumul ăla atât de proaspăt şi de grozav.
Dar revenind şi reluând ideea, încă de la package albumul ăsta are un handicap. Ok, copertă minimalistă cu moacele lor pe ea, dar măcar o avea un booklet consistent cu ceva. Orice. Când colo, surprise surprise, adresa de web ocupă aproape tot verso-ul booklet-ului şi aşa destul de sărăcăcios, în rest capitolul clasic de mulţumiri, componenţa formaţiei şi tracklist. So… absolutely nothing out of the ordinary.
Ah, că tot am ajuns la capitolul mulţumiri, nu pot să nu remarc numele lui Emanuel trecut acolo. Dacă e Emanuel ăla la care mă gândesc (adică ăla care a cântat mai demult cu Stigma) parcă începe să se lege o chestie, revin mai târziu cu detalii.
Aşa. Concluzia aşadar la capitolul artwork este… care artwork? Serios, comparativ cu alte chestii care ies chiar şi la noi (Urma, Kumm just to name a few) ăsta e un punct serios în minus.

No hai să trecem odată şi la muzică.
De început trebuie să spun că albumul nu începe teribil de prost, ciudăţeniile sonore din debutul primei piese, “E cineva acolo”, m-au făcut să zâmbesc, cu atât mai mult cu cât am senzaţia că frântura de pian care se desluşeşte la un moment dat este (sau seamănă al naibii de mult cu) o bucată dintr-o tare ciudăţică piesă King Crimson, şi anume “Happy Family” de pe Lizard. Piesa îşi intră apoi repede în drepturi într-un fel destul de fresh şi de ok, nimic care să rupă gura târgului dar totuşi acceptabil, în limitele unui alternative cuminţel şi nu prea. Se termină însă mult prea repede, într-un soi de abandonare plictisită, lăsând complet în aer climaxul care parcă se profila şi făcând loc următoarei piese, “Baby Is Crying”. Asta nu m-a impresionat mai mult decât a făcut-o până acum, rămân la părerea pe care am exprimat-o şi în precedentul post despre Firma – instrumentaţie convenţională, piesă mediocră pentru o formaţie care, totuşi, mă obişnuise cu mult mai mult.
“Oglindă, oglinjoară” este melodia de care mi-e efectiv jenă. Ok, înţeleg să facă lumea caterincă, dar chestia asta e chiar tristă. Nu sunt împotriva făcutului de mişto, sunt o groază de trupe care din asta trăiesc, dar totuşi parcă Firma impusese alte standarde. Chiar şi atunci când luau ceva la mişto o făceau rafinat, cu stil – vezi “Te paşte”. Piesa asta nouă însă n-are nici cap, nici coadă, nici măcar instrumentaţie decentă. După piesa asta începuse să crească în mine temerea că “Baby Is Crying” ar fi de fapt un punct forte al albumului, şi din păcate n-am fost tare departe de adevăr.

“Houston We Have a Problem” aduce, din punct de vedere instrumental, a “Oglindă, oglinjoară” însă e mai “îmbrăcată”, să zic aşa, nu mai sună cutremurător de penibil, versurile sunt ok şi în sfârşit, chitara are şi ea un moment de glorie în solo-ul de pe final. Păcat că este mixată prea în fundal, iar accentul cade pe vocea lui Rocca într-un moment de improvizaţie vocală, probabil, altfel nu-mi explic acel “an-tan-tichi-tan”. Cam dezamăgitor totuşi, per ansamblu. Şi ajungem la ce ziceam mai devreme, anume la “Nu-mi dă pace”, piesă care respiră a baladă pop à la… Emanuel! Nu ştiu de ce am aşa o senzaţie că ăsta o să fie următorul single, da-r-ar Ăl-de-Sus să mă înşel. Iar instrumentaţie mellow, agreabilă să zic dar nu pentru multă vreme, iar Rocca prins într-o zi proastă pentru scris versuri. Tonul se schimbă apoi cu “Last Night In Bucharest”, o bucată chiar bună, comparativ cu restul cel puţin, în care în sfârşit instrumentele arată că mai au şi o viaţă a lor şi în care versurile, deşi în engleză, sună cel puţin decent. Dacă toate piesele de pe album s-ar fi ridicat măcar la nivelul ăsteia, altfel am fi vorbit.
“Sunt ceea ce sunt” vine cam pe final de album cum ar veni, ar fi putut şi ea fi destul de reuşită însă iarăşi, se termină mult prea repede! Şi nu oricum, ci cu un nenorocit de fade-out, boala de care se pare că suferă albumul ăsta. Toate ideile sunt lăsate în aer, n-avem parte de nici un final glorios de piesă pentru că peste tot dai de fade-out. Bleah.

Pe parcurs, albumul mai are şi două instrumentale, “Exit” şi “Ultimul dans”. Prima mi se pare o umplutură construită pe baza unor bucăţi din solo-ul din “La orbire”, cea de-a doua este într-adevăr interesantă, inspirând o atmosferă oarecum misterioasă, romantică. Nimic nu poate egala însă “Pe marginea prăpastiei”, aşa că nu am să zic mai multe.
Remixul Unu’ după “E cineva acolo” nu e prea rău nici el, la piesa 11 mă refer, adică varianta lungă. Nu pot însă pricepe de ce naiba am pe album şi varianta scurtă, radio-friendly, de 3 minute şi ceva. Păi eu înţeleg pe album să pui the real shit, totul uncut şi unedited, or prezenţa unei versiuni radio pe un album mi se pare că intră la capitolul “balast ca să umplem spaţiul de pe disc”. Pentru că… adevărul crud este că dacă nu luăm în considerare “cele 2 remixuri” care de fapt e unul singur, albumul nu atinge nici măcar cele 30 de minute. Adică media în jurul căreia se învârt albumele unei Anna Lesko, nicidecum producţiile discografice ale unei trupe serioase pentru care 30 de minute înseamnă, cel mult, un EP. Dar în fine, poate că încă sunt sub efectul Different Parties.

Tot ce vreau acum de la Firma este să nu mai aibă pretenţia că fac muzică “fără compromisuri”, pentru că tot albumul ăsta urlă a compromis de la început la sfârşit.

Albumul nou, „Exit”, care va fi lansat luna aceasta, se diferentiaza destul de mult de primul, care a fost facut doar din dorinta de a demonstra ce putem pe plan muzical. Acest al doilea disc nu mai e facut pentru a ne demonstra ceva, ci din placerea de a face muzica, in ideea ca aceasta muzica sa ajunga la oameni. E facut ca la carte.

…zice Rocca într-un interviu recent. Eh, dacă e aşa, mie îmi plăceau mai mult când nu încercau să ajungă la oameni, când doreau numai să-şi demonstreze lor ceea ce pot. O fi o chestiune de gusturi la urma urmei.
Oricum, RIP Firma. Şi baftă la premiile MTV.