Firma – Exit

Exit

Şi iată că momentul pe care-l anticipasem mai demult a sosit şi în sfârşit am ultimul album al Firmei în mâini. Şi, mai mult sau mai puţin, în urechi.
De fapt aş spune momentul pe care l-am tot aşteptat de vreo trei ani încoace, de pe vremea când caseta mea cu La Orbire era pe heavy rotation în casetofon. De pe vremea când încă mă mai uitam pe MTV pentru a prinde câte ceva muzică bună, adică vremea când încă mai era, uneori, muzică bună pe MTV.
Dar au apus timpurile alea, MTV-ul românesc a luat-o ireversibil la vale iar Firma… well, Firma a luat-o pe un drum care le-o aduce lor recunoaştere şi fani dar mie, personal, îmi displace. Ok, hai să o luăm de la începutul începutului şi să nu începem cu concluziile că nu-i frumos.

Schimbarea enormă prin care a trecut formaţia sare violent în ochi încă de la coperta albumului. De multă vreme aveam eu o prejudecată în ceea ce priveşte artiştii care-şi pun moacele pe album, şi uite că era îndreptăţită fir-ar ea să fie. Deci cum să spun, până şi la Voltaj am văzut coperte mai inspirate. Asta nu-mi zice nimic, dar nimic nimic, în afară de chestii de rău, desigur. Sigla MTV într-un colţ şi sigla Pro FM în celălalt ar fi trebuit să mă întoarcă din drum, să-mi dea aşa o palmă peste ochi şi să urle “NU MĂ CUMPĂRA!” Pentru că ăsta din start nu e genul de muzică pe care să-l ascult, darmite pe care să mai dau şi bani. Dar totuşi am avut încredere în numele de Firma, care însemnase atât de mult pentru mine mai demult, care scosese în 2003 albumul ăla atât de proaspăt şi de grozav.
Dar revenind şi reluând ideea, încă de la package albumul ăsta are un handicap. Ok, copertă minimalistă cu moacele lor pe ea, dar măcar o avea un booklet consistent cu ceva. Orice. Când colo, surprise surprise, adresa de web ocupă aproape tot verso-ul booklet-ului şi aşa destul de sărăcăcios, în rest capitolul clasic de mulţumiri, componenţa formaţiei şi tracklist. So… absolutely nothing out of the ordinary.
Ah, că tot am ajuns la capitolul mulţumiri, nu pot să nu remarc numele lui Emanuel trecut acolo. Dacă e Emanuel ăla la care mă gândesc (adică ăla care a cântat mai demult cu Stigma) parcă începe să se lege o chestie, revin mai târziu cu detalii.
Aşa. Concluzia aşadar la capitolul artwork este… care artwork? Serios, comparativ cu alte chestii care ies chiar şi la noi (Urma, Kumm just to name a few) ăsta e un punct serios în minus.

No hai să trecem odată şi la muzică.
De început trebuie să spun că albumul nu începe teribil de prost, ciudăţeniile sonore din debutul primei piese, “E cineva acolo”, m-au făcut să zâmbesc, cu atât mai mult cu cât am senzaţia că frântura de pian care se desluşeşte la un moment dat este (sau seamănă al naibii de mult cu) o bucată dintr-o tare ciudăţică piesă King Crimson, şi anume “Happy Family” de pe Lizard. Piesa îşi intră apoi repede în drepturi într-un fel destul de fresh şi de ok, nimic care să rupă gura târgului dar totuşi acceptabil, în limitele unui alternative cuminţel şi nu prea. Se termină însă mult prea repede, într-un soi de abandonare plictisită, lăsând complet în aer climaxul care parcă se profila şi făcând loc următoarei piese, “Baby Is Crying”. Asta nu m-a impresionat mai mult decât a făcut-o până acum, rămân la părerea pe care am exprimat-o şi în precedentul post despre Firma – instrumentaţie convenţională, piesă mediocră pentru o formaţie care, totuşi, mă obişnuise cu mult mai mult.
“Oglindă, oglinjoară” este melodia de care mi-e efectiv jenă. Ok, înţeleg să facă lumea caterincă, dar chestia asta e chiar tristă. Nu sunt împotriva făcutului de mişto, sunt o groază de trupe care din asta trăiesc, dar totuşi parcă Firma impusese alte standarde. Chiar şi atunci când luau ceva la mişto o făceau rafinat, cu stil – vezi “Te paşte”. Piesa asta nouă însă n-are nici cap, nici coadă, nici măcar instrumentaţie decentă. După piesa asta începuse să crească în mine temerea că “Baby Is Crying” ar fi de fapt un punct forte al albumului, şi din păcate n-am fost tare departe de adevăr.

“Houston We Have a Problem” aduce, din punct de vedere instrumental, a “Oglindă, oglinjoară” însă e mai “îmbrăcată”, să zic aşa, nu mai sună cutremurător de penibil, versurile sunt ok şi în sfârşit, chitara are şi ea un moment de glorie în solo-ul de pe final. Păcat că este mixată prea în fundal, iar accentul cade pe vocea lui Rocca într-un moment de improvizaţie vocală, probabil, altfel nu-mi explic acel “an-tan-tichi-tan”. Cam dezamăgitor totuşi, per ansamblu. Şi ajungem la ce ziceam mai devreme, anume la “Nu-mi dă pace”, piesă care respiră a baladă pop à la… Emanuel! Nu ştiu de ce am aşa o senzaţie că ăsta o să fie următorul single, da-r-ar Ăl-de-Sus să mă înşel. Iar instrumentaţie mellow, agreabilă să zic dar nu pentru multă vreme, iar Rocca prins într-o zi proastă pentru scris versuri. Tonul se schimbă apoi cu “Last Night In Bucharest”, o bucată chiar bună, comparativ cu restul cel puţin, în care în sfârşit instrumentele arată că mai au şi o viaţă a lor şi în care versurile, deşi în engleză, sună cel puţin decent. Dacă toate piesele de pe album s-ar fi ridicat măcar la nivelul ăsteia, altfel am fi vorbit.
“Sunt ceea ce sunt” vine cam pe final de album cum ar veni, ar fi putut şi ea fi destul de reuşită însă iarăşi, se termină mult prea repede! Şi nu oricum, ci cu un nenorocit de fade-out, boala de care se pare că suferă albumul ăsta. Toate ideile sunt lăsate în aer, n-avem parte de nici un final glorios de piesă pentru că peste tot dai de fade-out. Bleah.

Pe parcurs, albumul mai are şi două instrumentale, “Exit” şi “Ultimul dans”. Prima mi se pare o umplutură construită pe baza unor bucăţi din solo-ul din “La orbire”, cea de-a doua este într-adevăr interesantă, inspirând o atmosferă oarecum misterioasă, romantică. Nimic nu poate egala însă “Pe marginea prăpastiei”, aşa că nu am să zic mai multe.
Remixul Unu’ după “E cineva acolo” nu e prea rău nici el, la piesa 11 mă refer, adică varianta lungă. Nu pot însă pricepe de ce naiba am pe album şi varianta scurtă, radio-friendly, de 3 minute şi ceva. Păi eu înţeleg pe album să pui the real shit, totul uncut şi unedited, or prezenţa unei versiuni radio pe un album mi se pare că intră la capitolul “balast ca să umplem spaţiul de pe disc”. Pentru că… adevărul crud este că dacă nu luăm în considerare “cele 2 remixuri” care de fapt e unul singur, albumul nu atinge nici măcar cele 30 de minute. Adică media în jurul căreia se învârt albumele unei Anna Lesko, nicidecum producţiile discografice ale unei trupe serioase pentru care 30 de minute înseamnă, cel mult, un EP. Dar în fine, poate că încă sunt sub efectul Different Parties.

Tot ce vreau acum de la Firma este să nu mai aibă pretenţia că fac muzică “fără compromisuri”, pentru că tot albumul ăsta urlă a compromis de la început la sfârşit.

Albumul nou, „Exit”, care va fi lansat luna aceasta, se diferentiaza destul de mult de primul, care a fost facut doar din dorinta de a demonstra ce putem pe plan muzical. Acest al doilea disc nu mai e facut pentru a ne demonstra ceva, ci din placerea de a face muzica, in ideea ca aceasta muzica sa ajunga la oameni. E facut ca la carte.

…zice Rocca într-un interviu recent. Eh, dacă e aşa, mie îmi plăceau mai mult când nu încercau să ajungă la oameni, când doreau numai să-şi demonstreze lor ceea ce pot. O fi o chestiune de gusturi la urma urmei.
Oricum, RIP Firma. Şi baftă la premiile MTV.

5 Responses to “Firma – Exit”

  1. tinerete fara ....

    primul album a fost un cadou pt oameni ( sau copii) ca tine dragul meu, care insa n-au stiut sa-l aprecieze si sa-l sustina cum ar fi trebuit. Era in heavy rotation pe cass-ul tau? Cat sacrificiu… cat curent consumat. Cate concerte cu bilet ale trupei ai servit?… Din nefericire esti doar o parte din peretii la care Firma a fost “osandita” sa “vorbeasca” si uneori sa cante. La sfarsitul zilei ei ti-a daruit ceva care dupa cat se vede te-a atins. Bucura-te de “la orbire” and give yourself a brake. You deserve it.

  2. Prăjitorul din Oz

    Cum poti masura cat de mult apreciaza cineva ceva? Asta mi se pare o chestie ce tine de fiecare om in parte – felul in care alege sa se bucure de o opera de arta, din indiferent ce domeniu. Iar de sustinut… Probabil oful cel mai mare al Firmei a fost/este publicul putin numeros de la concerte, in ciuda promovarii destul de extensive, zic eu, de care au avut parte. O problema de mentalitate cu care se confrunta oricine din domeniu in ziua de azi.
    Si ca sa-ti raspund la intrebare, nu, din varii motive pana acum n-am “servit” nici un concert cu bilet al trupei, dar inca nu as spune nu unei ocazii viitoare. Insa tot nu vad ce legatura are asta cu faptul ca Firma au scos in 2007 un album pe o cu totul alta lungime de unda.
    Dar in fine, am sa-mi dau o frana si am sa ma bucur de “La orbire”, ce bine totusi ca peretii au urechi :)

  3. durere

    1. nu uita ca si “La Orbire” are 33:30 [asa imi zice CD-ul meu pe care l-am cumparat si imi este cel mai drag CD din toata lumea]. Deci Firma are in 5 ani un pic peste o ora de material editat.
    2. nu imi sta in fire sa fac comentarii de acest gen, dar m-am saturat de idiotii care au impresia ca sunt interesanti/inteligenti si dau concluzii si verdicte asupra a cat de “fan” e un necunoscut. Categoria oamenilor care ii bat pe altii ca sa le arate cat de “ultrasi” sunt ei. Asa ca, cretinule, taci dracu din gura si nu mai spune tu ce e bun si ce nu. Daca te intereseaza, am pierdut doar 2 concerte Firma [in Bucuresti] din ultimii 5 ani. Asta nu m-a impiedicat sa am “La Orbire” in heavy rotation pe casetofon. Asta am inteles eu ca e Firma, prima trupa romaneasca care m-a impresionat. Si asta nu ma face un perete la care a cantat aiurea Rocca. Asta nu ma face sa ma abtin sa spun ca am plans ca un nenorocit dezamagit de albumul “Exit”. Si spun asta fara sa iau de sus si fara sa jignesc pe cineva. Pur si simplu trebuie sa accept ca Firma nu imi mai canta mie. O despartire dureroasa. Nu am mai plans atat de mult. Am 21 de ani si am pierdut un prieten, am pierdut o iubire si o credinta. Insa imi rezerv dreptul sa imi bag pula in atitudinea ta. Noteaza faptul ca nu ma refer nici o clipa la persoana ta, pe care nu o cunosc si nu imi permit sa o judec.
    3. inteleg [si chiar te rog] sa imi cenzurezi comentariul. Nu tin sa imi fie publicate invectivele. Insa vreau sa stii ca nu esti singurul/a care gandeste asa. Acum am din nou “La Orbire” in heavy rotation. Iti multumesc ca il asculti impreuna cu mine.

  4. Prăjitorul din Oz

    Si stii ce mi se pare amuzant? Desi n-am zis-o atunci, n-ar fi avut rost, aia a sunat like something Rocca would say.
    In fine, partea buna, daca o putem numi asa, e ca totusi La Orbire a existat si a insemnat mult pentru niste oameni la un moment dat. Si poate ca inca mai inseamna.
    Si n-am de ce sa-ti cenzurez comentariul – ai spus atat de limpede ce eu m-am chinuit sa zic in o gramada de fraze – Firma nu-mi mai canta mie.

  5. Să-ţi dai cu Firma-n cap | scribu

    […] A apărut albumul şi am găsit o recenzie pe care nu mai are rost s-o scriu eu. Etichete: cârcoteală, […]

Leave a Reply