I don’t care ’cause I just…

\:D/

Mă întreabă Nonsense cică ce melodie mi-ar plăcea mie să aud pe fundal când merg pe stradă. Ceea ce-mi aminteşte că trebuie să-mi iau baterii la player. Sau alt player, come to think of it. Oricum, am stat eu şi m-am gândit, primul răspuns care mi-a venit în minte a fost, desigur, Bittersweet Symphony de la Verve. Nu cred că există melodie mai genială de mers pe stradă, în special dacă luăm în calcul şi videoclipul ăla atât de fain. Însă am zis hai să nu răspund asta, it’s a bit cliché after all, aşa că am stat eu ce-am stat şi m-am gândit puţin şi mi-am amintit de cum îmi infuzez eu energie de ceva vreme încoace. Aşa că, ladies and gentlemen, I bring to you… Kumm :)

Las să treacă mai departe către Angie şi Sidhiel şi oricine mai are chef să prindă chestia asta din zbor.

Trăim într-o ţară de căcat

(Entry-ul meu pentru cea de-a treia şi ultima etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comment aici. Mersi :) )

Sigur, de câte ori n-am auzit chestia asta? De câte ori n-am repetat-o chiar noi înşine, maşinal, convinşi fiind de cât de adevărată e faza? Asta şi cu “trăim în România iar asta ne ocupă tot timpul”. Şi mă rog, variaţiuni pe aceste teme. De câte ori n-am folosit, în mintea noastră cel puţin, asta ca scuză? Hai băi, în ţara asta de căcat n-ai cum să rezolvi nimic ca lumea. Şi uite-aşa ne-a intrat în reflex atitudinea asta, vorba asta; încet încet am ajuns nici să nu ne mai dăm toată silinţa în a întreprinde ceva, convinşi fiind că oricum n-avem nici o şansă din capul locului. În ţara asta băi? Hai fii serios. Şi uite cum credinţa că România este ultimul colţ de lume unde ai vrea să te naşti a prins rădăcini atât de adânci în conştiinţa noastră de popor încât putem la fel de bine s-o numim trăsătură definitorie. Urâm ţara în care ne-am născut pentru că nu este o Italia, o Spania, o orice altceva unde ni se pare nouă că viaţa e mai frumoasă, mai uşoară, mai plină de împliniri. Aş merge chiar într-atât de departe încât să spun că urâm România pentru că încă mai trebuie să ne luptăm pentru a reuşi ceva. Chiar dacă vrem să ne afirmăm în afara ţării, urâm România pentru că nu ne-am născut din capul locului altundeva.
Aşa închidem noi ochii, impunându-ne parcă să nu mai vedem nimic frumos în ceea ce ne înconjoară, să nu mai receptăm nici unul din lucrurile alea mici care ne-ar face viaţa mai frumoasă, repetându-ne la infinit că la noi în România viaţa nu merită trăită, că suntem o ţară de hoţi şi de manelişti, un popor de babe senile care votează cu Iliescu, o naţie de habotnici care au mai mare încredere în Biserică chiar şi decât în ei înşişi. Pierdem astfel din vedere că există atât de multe aspecte pe care poate nici nu le băgăm în seamă la cât de minuscule par, dar care totuşi ne fac nouă viaţa de români mai suportabilă, sau poate chiar mai faină.

Dacă n-aş fi fost român n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre cât de bună poate fi o ceaşcă de ciocolată caldă în Green când afară sunt -20 de grade iar eu stau la cald şi joc cărţi cu cei mai buni prieteni ai mei, pe care de asemenea nu i-aş fi cunoscut. Ca să nu mai spun că n-aş fi avut habar cât de dureros e să vezi acelaşi Green transformându-se, sub ochii tăi, în magazin de haine italieneşti. N-aş fi ştiut cât de tulburător poate fi un cer de toamnă cu frunze căzând în parcul Circului, la fel cum n-aş fi avut idee cât de apăsătoare poate fi o plimbare pe malul Herăstrăului într-o după-amiază al naibii de ceţoasă de februarie, când totul e tăcut şi difuz şi pierdut într-o lumină gri pe care o simţi cu picuri mărunţi şi reci pe piele. N-aş fi aflat că cerul perfect se vede de pe o căpiţă de fân din Căpâlna de Jos într-o noapte caldă de iunie. Aş fi avut şanse minime să ştiu ce-s alea sarmale, dar şanse nule să aflu exact cât de bune sunt sarmalele pe care le face mătuşa mea. Despre citit Topîrceanu, Eminescu, Nichita sau Arghezi în original iar nu se poate pune problema. Iar lui Sorescu dacă-l scoţi din limba română îi masacrezi parcă tot farmecul de oltean. Şi dacă tot suntem aici, habar n-aş fi avut că Radu Beligan sau Olga Tudorache sunt nişte actori monumentali.
Poate că despre Negură Bunget aş fi auzit, ba poate chiar i-aş fi văzut live ceva mai des. Însă nu pot spune la fel despre Urma, de exemplu. Cât despre şansele de a-i fi văzut pe Kumm în concert aniversar, de gală, la Opera din Bucureşti, sau într-o ambianţă intimă (…)

Citeşte în continuare >>

Once upon a book

De la Angie citire de data asta, cică să-mi aduc eu aminte, să fac aşa o retrospectivă, să aduc trecutul în prezent, să scormonesc prin ungherele alea prăfuite ale memoriei şi să povestesc despre prima carte pe care am citit-o. Prima prima. Păi ce-mi făcuşi fată, că memoria asta a mea e cu scârţ scârţ, s-or oxidat balamalele şi uşa stă să cadă. Poc.

Neah, glumesc :) N-oi fi ruginit eu chiar de tot.
Prima carte. Adică prima carte pe care să pun eu mâna şi să o citesc şi, eventual, să-mi şi placă pentru ca mai apoi să-mi aduc aminte cu plăcere de ea. Ai zice că e uşor. Mă rog, într-un fel chiar e, însă acum pe moment mi-e cam greu să separ exact, să trag linia aia între perioada când mi se citea şi perioada când deja începusem eu să citesc. Însă cu siguranţă una din primele cărţi care a intrat în viaţa mea a fost Pinocchio de Carlo Collodi. Pe ediţia de atunci, pe care încă o mai am (Chişinău 1991), este o dedicaţie – Crăciun 1991. Eu având puţin peste doi ani la vremea aia sigur că mare treabă nu aveam cu ea, însă ţin minte cât de fascinat puteam să o ascult pe bunica mea când îmi povestea despre Pinocchio şi soarta lui de păpuşă de lemn. Şi ţin minte ce fiori reci îmi dădeau ilustraţiile – atât de genial executate de către Gheorghii (Gheorghe) Zlobin, pictor moldovean după toate aparenţele, despre care din păcate n-am reuşit să aflu mare lucru. Aşa că sunt şanse tare mari ca, odată “desprins” şi deprins cu cititul de unul singur, asta să fie prima carte care să-mi fi căzut în mână. Şi genială carte mai este – versiunea pe bune, vreau să spun, nu alte prostioare de la Disney sau mai ştiu eu ce. În cea mai mare parte a poveştii atmosfera este atât de întunecată şi apăsătoare, iar ilustraţiile o exprimă atât de viu, atât de suprarealist, încât şi acum unele pasaje îmi mai dau fiori.
Eh, unele peste altele, o poveste care garantat îi va impresiona pe copiii mici cărora nu le place la şcoală :)

Voilà şi câteva ilustraţii, pentru a înţelege mai bine ce voiam să zic.

Amorphis – Eclipse

Eclipse

Well yeah, puţin mai logic ar fi fost să vorbesc despre albumul lor ăsta ultimul, Silent Waters, care fie vorba între noi este meserie de cel mai înalt nivel, însă parcă tot pe Eclipse îl am mai aproape la corason. Bine, asta ca să nu intrăm în detalii gen ‘eu oricum am o problemă cu încadrarea temporală a acţiunilor’, chestie care mă face, printre altele, să văd filme de acum 5, 6 ani ca fiind noutăţi. Mă rog, înţelegeţi ce vreau să spun, ideea e că pentru mine din 2000 încoace parcă anii nu mai au nici o valoare, tot aia mi-e că e 2001, că e 2005. Mda, anyway.
Amorphis ascult de multă vreme, să tot fie aşa vreo… 5 ani, şi acuma constat că de fapt vremea asta multă este cam nesemnificativă în comparaţie cu ce ar însemna ‘ascult Amorphis de multă vreme’ pentru cineva care avea vârsta mea pe vremea când apărea Tales. În sfârşit, să zicem că în perspectiva mea, ştiam cam ce înseamnă formaţia asta care îmi deschisese mie gustul pentru “răutăţuri”. De exemplu EP-ul Black Winter Day a fost prima mea incursiune în death/doom, o experienţă absolut savuroasă pe un teritoriu pe care încă nu l-am părăsit. Aşadar ideea de bază e că oamenii ăştia îmi sunt tare dragi. Chiar şi perioada cu Pasi Koskinen îmi place, Tuonela fiind albumul perfect de recomandat chiar şi celor care nu prea digeră metale – păcat că vocea aia atât de mişto de pe Elegy i s-a cam dus naibii până la Far From the Sun, nu ştiu ce-o fi făcut cu ea, probabil asta păţeşti dacă te dai drept Ruoja şi-ţi faci o Ajattară în care să urli :D

În primul şi în primul rând, Eclipse este locul de joacă al vocalului proaspăt cooptat pe vremea aia, Tomi Joutsen. Şi se joacă, nu glumă, evoluând în vreo trei registre vocale ce se complementarizează perfect atât între ele cât şi cu liniile melodice. Foarte expresiv. Clean-ul harsh, să zic aşa, cu care debutează “Two Moons” şi care va apărea mai apoi pe tot parcursul albumului este o surpriză plăcută, reuşind să echilibreze, să dea forţa necesară pasajelor pentru care clean-ul clasic ar fi fost prea puţin, iar vocea de death ar fi fost puţin cam mult. “Two Moons” ilustrează perfect acest echilibru, ca şi “Empty Opening” din final. Joutsen este clar “de acolo”, lucru care nu poate decât să mă încânte nespus pentru că ştim cu toţii, multe formaţii nu reuşesc niciodată să depăşească cu adevărat momentul schimbării unui vocalist.

“House of Sleep” a fost pentru multă lume primul contact cu “noul” Amorphis, iar pentru un număr şi mai mare a fost primul contact cu Amorphis în general. Aici Joutsen arată că ştie bine clean, dar parcă apogeul de melancolicitate îl atinge în “Under a Soil and Black Stone”. “House of Sleep” – o piesă numai bună de prim single, accesibilă unui public larg, deschisă. Chiar radio-friendly, aş zice, şi totuşi asta neştirbind cu nimic din calitatea compoziţiei. De altfel asta e o trăsătură definitorie a lui Eclipse – este plin de melodii, ne-elitist, aproape catchy pe alocuri. Mi-a luat tare puţin să intru în el, l-am îndrăgit aproape instantaneu – spre deosebire de cel ce i-a urmat, Silent Waters, în care încă nu pot spune că am pătruns în totalitate. Şi totuşi Eclipse nu e un album de duzină, comercial, făcut pentru fani – se simte asta în pasiunea vocii şi în vitalitatea instrumentelor, ca să nu mai menţionez încă o dată compoziţia care nu plictiseşte niciodată. Mulţi au considerat că prin acest album formaţia a încercat cumva reîntoarcerea la epoca Elegy, iar lucrul ăsta poate fi adevărat într-o oarecare măsură. Dacă ar fi însă să compar, mai degrabă pe Silent Waters l-aş apropia de Elegy, Eclipse fiind cumva un pod, o punte de legătură atât între nou şi mai puţin nou (Joutsen vs Koskinen) cât şi între extremele absolute Tales şi Am Universum. Şi, de ce nu, o punte între Amorphis şi mainstream – lucru care nu trebuie nicicum interpretat negativ.
Şi, desigur, în ceea ce priveşte versurile, o veste cât se poate de bună pentru cei ce apreciază în special Amorphis de până la Tuonela (myself included) – s-a întors Kalevala! Iar odată cu ea, vocea death.

Ca piese care sintetizează cel mai bine ceea ce însemna Amorphis în 2006 (şi încă mai înseamnă, căci nu ne desparte încă prea mult de acel moment) aş nominaliza “The Smoke”, “Brother Moon” (cea mai bună piesă de pe album, în opinia mea) şi “Empty Opening”. Desigur, albumul este atât de închegat încât practic nu are momente slabe, constituindu-se de la început la sfârşit într-o călătorie muzicală coerentă şi bogată în detalii. Chitara lui Esa e peste tot, clapa lui Santeri este un liant plăcut ce oferă în acelaşi timp un plus de melodicitate, iar o ureche mai experimentată îşi poate da seama că susţinând vocea lui Joutsen din când în când este nimeni altul decât Marco Hietala. Pe parcursul albumului se pot remarca fel de fel de influenţe, păstrându-se totuşi o coeziune remarcabilă. It’s the package, cum s-ar spune.

Unele peste altele, un album extraordinar, ce reuşeşte cu brio să-l introducă în ecuaţia Amorphis pe Tomi Joutsen – aducând în prim-plan elemente din trecut, oferind în acelaşi timp o privire către viitor. Muzică de mare angajament – pot afirma cu inima impăcată că este unul din cele mai bune albume din aria heavy-metal de când au început anii 2000. De ascultat neapărat, chiar şi de către cei care de regulă nu prea fac casă bună cu metalul.