Urma – Trend Off

Trend Off

Wow. Just… wow.

De Urma am auzit cam pe la primul Stufstock parcă, sau poate al doilea. Ăla din 2004. Pe vremea aia eram, mă rog, mai tânăr şi foarte, foarte entuziasmat de revelaţia ce se chema Firma şi de albumul lor fenomenal La Orbire. Iar Firma urmau să cânte la Stufstock, iar eu eram tare cătrănit că nu eram în Vamă ci în patul meu de-acasă uitându-mă la televizor la 2 noaptea. În fine, şi cum mă uitam eu pe TVR2 în aşteptarea Firmei, văd ceva ciudat – nişte indivizi pe scenă printre care îl recunosc pe Sorin Erhan din Firma… but Hell, that was no Firma! Iar eu îmi ridic o sprânceană, mă scarpin în cap, casc şi încep să ascult. Şi îmi dau seama că-mi place, dar nu dau mare atenţie căci eu aşteptam Firma şi mi-era somn şi ăştia cu acusticele lor mă adormeau şi mai tare. Ce vreţi, eram mic.
Mă rog.
Suficient să zic că în anii ce-au urmat am prins din ce în ce gustul Urmei, până când am făcut cunoştinţă cu Anger as a Gift iar relaţia s-a oficializat. Pe mulţi îi aud cu Nomad Rhymes, într-adevăr, are un farmec aparte albumul ăla, dar pe mine Anger as a Gift m-a cucerit iremediabil. Nimic nu poate egala magia tristă, resemnarea, praful umed din “Wounds of Indifference”.
Şi trece timpul şi încep să circule veşti despre despărţirea formaţiei, despre o pauză prelungită, despre plecarea lui Byron după ce Domi deja plecase, o întreagă nebuloasă de informaţii din care pentru mine cel puţin nu s-a clarificat mare lucru nici până acum. Cert era că Urma nu mai era, sau că cel puţin nu mai era aşa cum o ştiam eu, aşa cum pot spune că o iubeam. Aşa cum n-am avut niciodată privilegiul să o văd live. Şi cu puţin amar în suflet am început să redescopăr pe Rhymes şi pe Anger şi mereu le găseam noi valenţe, noi repere, noi chestii de care să mă agăţ. Muzica aia care e precum un vin bun. Şi iată că timpul a venit să fac cunoştinţă şi cu cel de-al treilea copil al Urmei, ce a stat poate cam prea mult în pântec, care poate dacă s-ar fi născut puţin, puţin mai repede ar fi putut să întoarcă într-un fel soarta mamei sale. Trend Off, meet the world.

Iar acum revin la ce spuneam în început. Wow. Deci… wow. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Auzisem că toată amânarea se datorează pregătirii pachetului grafic, a ambalajului, a hăinuţelor şi, ştiindu-l pe Mani cu deviza lui “fără compromisuri!” care chiar reprezintă mai mult decât doar nişte cuvinte care sună mişto, mă aşteptam la ceva foarte tare, original, breakthrough, cum nu prea s-a mai văzut cel puţin pe plaiurile noastre. Însă rezultatul final chiar m-a lăsat… wow. Booklet-ul cel puţin este o mică bijuterie, cu fotografii sugestive, bine alese, cu un feeling unitar şi în consens cu muzica. Şi mi se pare fain că artwork-ul parcă surprinde exact schimbările prin care a trecut Urma de la Anger încoace. Toată perioada asta tulbure, tumultoasă care a lăsat o Urmă mai puţin caldă, mai matură, mai 21 century-ish, mai adâncă, parcă ceva mai muşcătoare. Şi copleşitor de diversă.
Duse sunt zilele unor melodii precum “This Time” sau “Buy Me With a Coffee”. Încă de la început faci cunoştinţă cu clapele, element nou în muzica Urma, cel puţin folosite în acest fel şi cu aşa un accent mare. Şi sună grozav – adaugă muzicii o notă jazzy, avangardistă, cumva… pretenţioasă, dar teribil de savuroasă. O nouă dimensiune a muzicii Urma, atât de altfel şi totuşi cu aceeaşi esenţă, o evoluţie spectaculoasă şi în bine, aş zice. “What You Pay Is What You Get”, melodia de debut, îţi prezintă cumva ce înseamnă Urma în 2007. Pianul care te introduce într-o atmosferă diferită de ce te-ai fi aşteptat, făcându-te să te întrebi… o fi asta Urma? Sigur? Iar apoi intră bass-ul lui Sorin, inconfundabil şi la fel de surprinzător, de inovativ, care îţi oferă primul reper, primul punct de legătură cu ceea ce ştiai dinainte. Alt reper familiar ar fi, desigur, vocile – Mani evoluând într-un registru parcă mai variat, chiar surprinzător pe “Under My Skin”, dar rămânând la fel de familiar, de primitor, iar Byron fiind, ei bine, Byron, ba chiar parcă unul mai puternic şi mai convins decât până acum. Şi că tot am ajuns la Byron, al treilea element familiar este, desigur, flautul său, care aruncă parcă un parfum de vechi peste ce este nou, aducându-l pe Trend Off mai aproape de precedentele.

Acum, dacă e să menţionez elemente noi în muzica Urma mă cam frig, pentru simplul fapt că-s multe. Am mai zis că-i un album teribil de divers? O mai zic odată. Eclectic şi totuşi admirabil de coerent. 11 muzicieni au participat la înregistrarea albumului, dintre care numai 6 reprezintă formaţia în sine – avem în plus două saxofoane, un alto şi un tenor, vioară şi violă, un didgeridoo care aparent e un instrument de suflat de-al aborigenilor (wonder where that came from) şi un saz, instrumentul ăla cu iz oriental care se face simţit atât de inspirat în “A Place For Me”, un instrument tradiţional kurd. Plus o doză de sintetizatoare, atât de în ton cu coperta rece, metalică, a albumului. Ascultaţi “Over” sau “Roll the Dice” ca să înţelegeţi ideea, experimentele cele mai îndrăzneţe sunt la ele acasă pe albumul ăsta şi sună al naibii de bine. Ca să nu mai zic încă o dată de clapa ce capătă valenţe aproape progresive, stil anii ’70, pe piese precum “Under My Skin” sau “What Are Friends For?”. Plus chitara electrică ce izbucneşte pe alocuri, niciodată însă excesiv şi niciodată suficient cât să ocupe primul plan.
Iată deci că Urma, după cum zicea şi Mani mai demult, nu a rămas nicidecum la fel, iar asta desigur că poate întrista pe multă lume. Dar mi-e greu să cred că fanii Urma n-ar înţelege principiul muzicii fără compromisuri, şi anume urmarea cursului firesc al lucrurilor. Iar firesc era ca Urma să crească, să se maturizeze, pierzându-şi din căldura şi din fărâma de inocenţă dar păstrându-şi sinceritatea, adâncimea şi dorinţa arzătoare de a lăsa ceva însemnat în urmă. Avem aşadar Trend Off, un album complex, cu multe, multe straturi de analizat, de savurat, ce lasă să se întrevadă o adâncime extraordinară a gândului, o profunzime fascinantă a simţirii.

Piese notabile pot fi toate, mai ales după numai trei ascultări, şi oricum deja ştim că muzica Urmei are capacitatea asta fantastică de a vorbi fiecăruia la un alt nivel, de a oferi fiecărui ascultător ce are nevoie să audă, să simtă, într-un anumit moment. Pentru mine s-au desprins însă, pe lângă “A Place For Me” şi “Is It Fair?” pe care le ştiam datorită clipurilor, şi prima piesă, “What You Pay Is What You Get”, pentru introducerea extrem de potrivită în album; de asemenea “There’s a Time” pentru atmosfera teribil de întunecată la care nu m-aş fi aşteptat, versurile ce sar din melodie şi-mi bântuie mintea şi climaxul cutremurător pe care-l atinge, precum şi “Back To My Room” pe care-o ştiam de undeva şi nu ştiu de unde, sau radio, sau concert, sau mai ştiu eu ce – şi care sună atât de frumos a Urma de mai demult. Plus “Slide” pentru atmosferă şi pentru solo-ul ăla genial din final.
În concluzia concluziei, îi citez chiar pe ei: There is no easy way. Dar atunci când ajungi, în cele din urmă, la rezultatul pe care-l doreai, la scopul pe care voiai să-l atingi, vei şti că a meritat fiecare sacrificiu.

What about misty mountains in the sunset light?

What about drinking from a waterfall? :)

Am început postul ăsta în engleză, dar mi-am dat seama că nu prea ai cum să vorbeşti despre un concert Byron în engleză. Adică mă rog, ai cum, dar e cam ca nuca în perete, nenatural, ca un bec lăsat să ardă sub lumina soarelui. Azi noapte în Lăptărie a fost a doua oară ever când i-am văzut live (prima fiind cu o săptămână în urmă, la Clubul Ţăranului – altă experienţă al naibii de plăcută şi atunci, I ran into Cătălin Ştefănescu care într-un mod ciudat şi-a amintit de mine – eheee, multă vreme o trecut de-atunci şi multă apă pe Dâmboviţa – şi desigur muzica oameni buni, muzica a guvernat seara aia!) şi pot spune că deja aşteptam momentul cu o oarecare anticipaţie, ştiind cam ce le poate pielea. Am ajuns acolo mai devreme, pe la 9 fără ceva, şi am fost extrem de neplăcut surprins de cât de ostil se arăta mediul – incomparabil cu atmosfera dacă nu caldă măcar plăcută şi oricum mult mai prietenoasă din Clubul Ţăranului. Ok, am ajuns mai devreme, what were our options? În Lăptărie nu te lăsa să intri înainte de 10 (n-am priceput de ce), Cafe Deko avea toate mesele goale dar rezervate, unde naiba ar fi putut cineva cu chef de muzică să stea jos şi să bea o cafea în aşteptarea unui concert? Am I missing something?

În fine, într-un fel sau altul a trecut şi ora aia, oră în care Lăptăria deja se cam umpluse cu lume fel de fel, îi vedeai şi pe trupeţi care încotro, foarte ciudat locul ăla pentru un concert, ciudat pentru că deşi este teribil de incomod (cel puţin aşa am receptat eu) atmosfera este totuşi foarte mişto.
Şi pe la unşpe fără au început.
Ar fi aiurea să descriu acum cât de buni instrumentişti sunt cei cinci – Mateşan cel puţin e peste tot pe tobele lui, omniprezent şi omnipotent ai zice, şi spun cu mâna pe inimă că mi se pare unul din cei mai grozavi toboşari pe care i-am văzut în vreo formaţie, şi am văzut câteva. 6fingers iarăşi, stăpân absolut pe clape, se juca într-un mod fascinant şi cu o plăcere ce i se citea pe chip. De fapt asta pot spune că îi caracterizează pe oamenii ăştia, bucuria care răzbate dinspre ei atunci când cântă, o bucurie sinceră, nedisimulată, un zâmbet larg şi un spirit ludic cât se poate de viu. Ceea ce mi se pare grozav, deoarece este evident atunci când îi vezi că ai în faţa ta o formaţie în adevăratul sens al cuvântului, nicidecum un one-man band aşa cum Dan însuşi declarase la un moment dat că intenţionase să facă. Şi iarăşi mă bucură faptul că Byron este mult mai mult decât o Kurmma, deşi pe alocuri sună şi a una şi a alta şi a mai multe, într-un melanj dacă nu omogen oricum foarte coerent.
În plus, trebuie să fii o formaţie cel puţin foarte bună şi să faci o muzică pe care nu ar putea oricine s-o facă pentru a-mi da fiori pe şira spinării şi a-mi ridica părul de pe mâini. Iar Byron au reuşit aseară treaba asta de vreo trei ori. Blow Up My Tears este o capodoperă, final mai zguduitor ca la piesa asta n-am mai auzit de mult timp. My hopes are about to lose track of me. Asta e muzică în care pătrunzi greu, pe care o savurezi încet, strop cu strop, cu grija de a nu supradoza – pentru că e incredibil de eclectică, de densă, atât ca sunet cât şi ca sentiment. Iar când e cântată la nici trei metri de tine are o energie indiscutabil mai mare.
Ca momente cheie ale serii aş menţiona Losing Control, piesă de dat din cap, hehe \m/, “despre anarhie” cum zicea Dan; desigur Annoying Detail care a devenit, nu ştiu cum, un soi de hit, hitul toamnei probabil din moment ce The Essential Piece este hitul verii :) Desigur un Fake Life după pauza de bere, un Watercolor care m-a mişcat teribil, un There There pe care nu mă aşteptam să-l aud şi, bineînţeles, piesele noi care sunt absolut geniale – Blinded by Sunshine al cărei refren mă îngheaţă cu totul şi cealaltă pe care mereu uit cum o cheamă dar pe care totuşi ştiu că o iubesc. Funny thing, eh?

Şi ar fi fost culmea să-i lăsăm să plece când voiau ei, de altfel ăsta e avantajul scenei din Lăptărie, că n-ai cum să te retragi repede fără să nu te vadă toată lumea :)), aşa că ne-au mai cântat On the Road, alt highlight al albumului, şiiiii…
Lazy!
Care pot să spun că-mi place mai mult decât în varianta originală, fie şi numai fiindcă Dan are o voce mai faină decât Cantat. Mă rog, hai să nu zic mai faină, dar mai puternică, mai viscerală, mai cutremurătoare. Cameleon mai e personajul ăsta, Dan Byron. Iar câştigător este publicul, evident. Reconfortant gând că mai avem aşa artişti excepţionali printre noi. Să-i urmărim cu plăcere azi şi mâine şi multă vreme de-acum încolo.
Deci concluzie, dacă auziţi că au Byron concert prin preajma voastră, mergeţi de-i vedeţi. Indiferent de ce muzică vă unge sufletul de obicei, dacă apreciaţi lucrurile rafinate, profunde, dacă între o sticlă de vin roşu demisec şi o bere PET la 2 litri alegeţi vinul fără să staţi pe gânduri, atunci există şansa ca muzica Byron să fie pe lungimea voastră de undă. Iar cineva care să-ţi fie aproape şi să vorbească pe limba sufletului tău este mereu binevenit.

Fiindcă am văzut că suntem absolut incapabili să răspundem la câteva întrebări simple şi de bun simţ, am început să ne punem întrebări din ce în ce mai complicate pentru a ne amăgi că, totuşi, ştiinţa noastră nu este în zadar. Trist este că nici măcar la întrebările complicate nu răspundem vreodată cu adevărat, decât poate prin alte întrebări şi mai complicate.

Wounds of Indifference

too much trouble in your head
let it out, your time to change

when you climb you can  f a l l
too much fear in your eyes

do not let your beauty die
cannot leave me alone



for the one you live and breathe
for the child you dream to feed

do not let yourself fall
for the madness of the world

for the tears you had to drop 
where is sadness there's hope





can I give
hope of  d e l i v e r a n c e ?

let me heal
wounds of




i n d i f f e r e n c e .


uRMA