Aseară pe la Piaţa Romană, pe una din chestiile alea pe care se lipesc în continuu afişe dar niciodată nu se dau jos.
Chiar îmi pare rău de individul ăsta. Dacă ar fi ştiut el că a trecut la nici 100 de metri de OTV…
Serios acum, să mă uit zilele astea la Dan Diaconescu, poate are ăsta noroc şi ajunge în cele din urmă unde trebuie. Iar atunci ne vom da cu toţii seama cam ce gusturi în domeniu are Diavolul. Can’t wait.
\:D/
Mă întreabă Nonsense cică ce melodie mi-ar plăcea mie să aud pe fundal când merg pe stradă. Ceea ce-mi aminteşte că trebuie să-mi iau baterii la player. Sau alt player, come to think of it. Oricum, am stat eu şi m-am gândit, primul răspuns care mi-a venit în minte a fost, desigur, Bittersweet Symphony de la Verve. Nu cred că există melodie mai genială de mers pe stradă, în special dacă luăm în calcul şi videoclipul ăla atât de fain. Însă am zis hai să nu răspund asta, it’s a bit cliché after all, aşa că am stat eu ce-am stat şi m-am gândit puţin şi mi-am amintit de cum îmi infuzez eu energie de ceva vreme încoace. Aşa că, ladies and gentlemen, I bring to you… Kumm :)
Las să treacă mai departe către Angie şi Sidhiel şi oricine mai are chef să prindă chestia asta din zbor.
(Entry-ul meu pentru cea de-a treia şi ultima etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comment aici. Mersi :) )
Sigur, de câte ori n-am auzit chestia asta? De câte ori n-am repetat-o chiar noi înşine, maşinal, convinşi fiind de cât de adevărată e faza? Asta şi cu “trăim în România iar asta ne ocupă tot timpul”. Şi mă rog, variaţiuni pe aceste teme. De câte ori n-am folosit, în mintea noastră cel puţin, asta ca scuză? Hai băi, în ţara asta de căcat n-ai cum să rezolvi nimic ca lumea. Şi uite-aşa ne-a intrat în reflex atitudinea asta, vorba asta; încet încet am ajuns nici să nu ne mai dăm toată silinţa în a întreprinde ceva, convinşi fiind că oricum n-avem nici o şansă din capul locului. În ţara asta băi? Hai fii serios. Şi uite cum credinţa că România este ultimul colţ de lume unde ai vrea să te naşti a prins rădăcini atât de adânci în conştiinţa noastră de popor încât putem la fel de bine s-o numim trăsătură definitorie. Urâm ţara în care ne-am născut pentru că nu este o Italia, o Spania, o orice altceva unde ni se pare nouă că viaţa e mai frumoasă, mai uşoară, mai plină de împliniri. Aş merge chiar într-atât de departe încât să spun că urâm România pentru că încă mai trebuie să ne luptăm pentru a reuşi ceva. Chiar dacă vrem să ne afirmăm în afara ţării, urâm România pentru că nu ne-am născut din capul locului altundeva.
Aşa închidem noi ochii, impunându-ne parcă să nu mai vedem nimic frumos în ceea ce ne înconjoară, să nu mai receptăm nici unul din lucrurile alea mici care ne-ar face viaţa mai frumoasă, repetându-ne la infinit că la noi în România viaţa nu merită trăită, că suntem o ţară de hoţi şi de manelişti, un popor de babe senile care votează cu Iliescu, o naţie de habotnici care au mai mare încredere în Biserică chiar şi decât în ei înşişi. Pierdem astfel din vedere că există atât de multe aspecte pe care poate nici nu le băgăm în seamă la cât de minuscule par, dar care totuşi ne fac nouă viaţa de români mai suportabilă, sau poate chiar mai faină.
Dacă n-aş fi fost român n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre cât de bună poate fi o ceaşcă de ciocolată caldă în Green când afară sunt -20 de grade iar eu stau la cald şi joc cărţi cu cei mai buni prieteni ai mei, pe care de asemenea nu i-aş fi cunoscut. Ca să nu mai spun că n-aş fi avut habar cât de dureros e să vezi acelaşi Green transformându-se, sub ochii tăi, în magazin de haine italieneşti. N-aş fi ştiut cât de tulburător poate fi un cer de toamnă cu frunze căzând în parcul Circului, la fel cum n-aş fi avut idee cât de apăsătoare poate fi o plimbare pe malul Herăstrăului într-o după-amiază al naibii de ceţoasă de februarie, când totul e tăcut şi difuz şi pierdut într-o lumină gri pe care o simţi cu picuri mărunţi şi reci pe piele. N-aş fi aflat că cerul perfect se vede de pe o căpiţă de fân din Căpâlna de Jos într-o noapte caldă de iunie. Aş fi avut şanse minime să ştiu ce-s alea sarmale, dar şanse nule să aflu exact cât de bune sunt sarmalele pe care le face mătuşa mea. Despre citit Topîrceanu, Eminescu, Nichita sau Arghezi în original iar nu se poate pune problema. Iar lui Sorescu dacă-l scoţi din limba română îi masacrezi parcă tot farmecul de oltean. Şi dacă tot suntem aici, habar n-aş fi avut că Radu Beligan sau Olga Tudorache sunt nişte actori monumentali.
Poate că despre Negură Bunget aş fi auzit, ba poate chiar i-aş fi văzut live ceva mai des. Însă nu pot spune la fel despre Urma, de exemplu. Cât despre şansele de a-i fi văzut pe Kumm în concert aniversar, de gală, la Opera din Bucureşti, sau într-o ambianţă intimă (…)
De la Angie citire de data asta, cică să-mi aduc eu aminte, să fac aşa o retrospectivă, să aduc trecutul în prezent, să scormonesc prin ungherele alea prăfuite ale memoriei şi să povestesc despre prima carte pe care am citit-o. Prima prima. Păi ce-mi făcuşi fată, că memoria asta a mea e cu scârţ scârţ, s-or oxidat balamalele şi uşa stă să cadă. Poc.
Neah, glumesc :) N-oi fi ruginit eu chiar de tot.
Prima carte. Adică prima carte pe care să pun eu mâna şi să o citesc şi, eventual, să-mi şi placă pentru ca mai apoi să-mi aduc aminte cu plăcere de ea. Ai zice că e uşor. Mă rog, într-un fel chiar e, însă acum pe moment mi-e cam greu să separ exact, să trag linia aia între perioada când mi se citea şi perioada când deja începusem eu să citesc. Însă cu siguranţă una din primele cărţi care a intrat în viaţa mea a fost Pinocchio de Carlo Collodi. Pe ediţia de atunci, pe care încă o mai am (Chişinău 1991), este o dedicaţie – Crăciun 1991. Eu având puţin peste doi ani la vremea aia sigur că mare treabă nu aveam cu ea, însă ţin minte cât de fascinat puteam să o ascult pe bunica mea când îmi povestea despre Pinocchio şi soarta lui de păpuşă de lemn. Şi ţin minte ce fiori reci îmi dădeau ilustraţiile – atât de genial executate de către Gheorghii (Gheorghe) Zlobin, pictor moldovean după toate aparenţele, despre care din păcate n-am reuşit să aflu mare lucru. Aşa că sunt şanse tare mari ca, odată “desprins” şi deprins cu cititul de unul singur, asta să fie prima carte care să-mi fi căzut în mână. Şi genială carte mai este – versiunea pe bune, vreau să spun, nu alte prostioare de la Disney sau mai ştiu eu ce. În cea mai mare parte a poveştii atmosfera este atât de întunecată şi apăsătoare, iar ilustraţiile o exprimă atât de viu, atât de suprarealist, încât şi acum unele pasaje îmi mai dau fiori.
Eh, unele peste altele, o poveste care garantat îi va impresiona pe copiii mici cărora nu le place la şcoală :)
Voilà şi câteva ilustraţii, pentru a înţelege mai bine ce voiam să zic.
