Scobitori de porţelan

Well yeah, puţin mai logic ar fi fost să vorbesc despre albumul lor ăsta ultimul, Silent Waters, care fie vorba între noi este meserie de cel mai înalt nivel, însă parcă tot pe Eclipse îl am mai aproape la corason. Bine, asta ca să nu intrăm în detalii gen ‘eu oricum am o problemă cu încadrarea temporală a acţiunilor’, chestie care mă face, printre altele, să văd filme de acum 5, 6 ani ca fiind noutăţi. Mă rog, înţelegeţi ce vreau să spun, ideea e că pentru mine din 2000 încoace parcă anii nu mai au nici o valoare, tot aia mi-e că e 2001, că e 2005. Mda, anyway.
Amorphis ascult de multă vreme, să tot fie aşa vreo… 5 ani, şi acuma constat că de fapt vremea asta multă este cam nesemnificativă în comparaţie cu ce ar însemna ‘ascult Amorphis de multă vreme’ pentru cineva care avea vârsta mea pe vremea când apărea Tales. În sfârşit, să zicem că în perspectiva mea, ştiam cam ce înseamnă formaţia asta care îmi deschisese mie gustul pentru “răutăţuri”. De exemplu EP-ul Black Winter Day a fost prima mea incursiune în death/doom, o experienţă absolut savuroasă pe un teritoriu pe care încă nu l-am părăsit. Aşadar ideea de bază e că oamenii ăştia îmi sunt tare dragi. Chiar şi perioada cu Pasi Koskinen îmi place, Tuonela fiind albumul perfect de recomandat chiar şi celor care nu prea digeră metale – păcat că vocea aia atât de mişto de pe Elegy i s-a cam dus naibii până la Far From the Sun, nu ştiu ce-o fi făcut cu ea, probabil asta păţeşti dacă te dai drept Ruoja şi-ţi faci o Ajattară în care să urli :D

În primul şi în primul rând, Eclipse este locul de joacă al vocalului proaspăt cooptat pe vremea aia, Tomi Joutsen. Şi se joacă, nu glumă, evoluând în vreo trei registre vocale ce se complementarizează perfect atât între ele cât şi cu liniile melodice. Foarte expresiv. Clean-ul harsh, să zic aşa, cu care debutează “Two Moons” şi care va apărea mai apoi pe tot parcursul albumului este o surpriză plăcută, reuşind să echilibreze, să dea forţa necesară pasajelor pentru care clean-ul clasic ar fi fost prea puţin, iar vocea de death ar fi fost puţin cam mult. “Two Moons” ilustrează perfect acest echilibru, ca şi “Empty Opening” din final. Joutsen este clar “de acolo”, lucru care nu poate decât să mă încânte nespus pentru că ştim cu toţii, multe formaţii nu reuşesc niciodată să depăşească cu adevărat momentul schimbării unui vocalist.

“House of Sleep” a fost pentru multă lume primul contact cu “noul” Amorphis, iar pentru un număr şi mai mare a fost primul contact cu Amorphis în general. Aici Joutsen arată că ştie bine clean, dar parcă apogeul de melancolicitate îl atinge în “Under a Soil and Black Stone”. “House of Sleep” – o piesă numai bună de prim single, accesibilă unui public larg, deschisă. Chiar radio-friendly, aş zice, şi totuşi asta neştirbind cu nimic din calitatea compoziţiei. De altfel asta e o trăsătură definitorie a lui Eclipse – este plin de melodii, ne-elitist, aproape catchy pe alocuri. Mi-a luat tare puţin să intru în el, l-am îndrăgit aproape instantaneu – spre deosebire de cel ce i-a urmat, Silent Waters, în care încă nu pot spune că am pătruns în totalitate. Şi totuşi Eclipse nu e un album de duzină, comercial, făcut pentru fani – se simte asta în pasiunea vocii şi în vitalitatea instrumentelor, ca să nu mai menţionez încă o dată compoziţia care nu plictiseşte niciodată. Mulţi au considerat că prin acest album formaţia a încercat cumva reîntoarcerea la epoca Elegy, iar lucrul ăsta poate fi adevărat într-o oarecare măsură. Dacă ar fi însă să compar, mai degrabă pe Silent Waters l-aş apropia de Elegy, Eclipse fiind cumva un pod, o punte de legătură atât între nou şi mai puţin nou (Joutsen vs Koskinen) cât şi între extremele absolute Tales şi Am Universum. Şi, de ce nu, o punte între Amorphis şi mainstream – lucru care nu trebuie nicicum interpretat negativ.
Şi, desigur, în ceea ce priveşte versurile, o veste cât se poate de bună pentru cei ce apreciază în special Amorphis de până la Tuonela (myself included) – s-a întors Kalevala! Iar odată cu ea, vocea death.

Ca piese care sintetizează cel mai bine ceea ce însemna Amorphis în 2006 (şi încă mai înseamnă, căci nu ne desparte încă prea mult de acel moment) aş nominaliza “The Smoke”, “Brother Moon” (cea mai bună piesă de pe album, în opinia mea) şi “Empty Opening”. Desigur, albumul este atât de închegat încât practic nu are momente slabe, constituindu-se de la început la sfârşit într-o călătorie muzicală coerentă şi bogată în detalii. Chitara lui Esa e peste tot, clapa lui Santeri este un liant plăcut ce oferă în acelaşi timp un plus de melodicitate, iar o ureche mai experimentată îşi poate da seama că susţinând vocea lui Joutsen din când în când este nimeni altul decât Marco Hietala. Pe parcursul albumului se pot remarca fel de fel de influenţe, păstrându-se totuşi o coeziune remarcabilă. It’s the package, cum s-ar spune.

Unele peste altele, un album extraordinar, ce reuşeşte cu brio să-l introducă în ecuaţia Amorphis pe Tomi Joutsen – aducând în prim-plan elemente din trecut, oferind în acelaşi timp o privire către viitor. Muzică de mare angajament – pot afirma cu inima impăcată că este unul din cele mai bune albume din aria heavy-metal de când au început anii 2000. De ascultat neapărat, chiar şi de către cei care de regulă nu prea fac casă bună cu metalul.

Şi iată-mă în cele din urmă şi cu primul post din casa asta nouă, cum s-ar zice. Să fie într-un ceas bun.
M-am trezit cu o mulţime (ei aş, mulţime… două, acolo) de lepşe de onorat, aşa că m-am gândit că ar fi cazul să încep să mă mai ţin şi de ele, că dacă le mai amân mult mă trezesc că devin şi ele ca temele la mate şi vin să mă bântuie de prin cine ştie ce neguri de timp. Brrr, scary thought. Aşa că încep prin a prelua subiectul transmis de Puişorul Cufurit, anume ce doleanţe aş avea eu pe la administraţia locală.

Ei bine, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a acrit să văd Ştefan cel Mare într-un şantier continuu. Bine, boala asta cu străzile săpate şi bordurile pe-afară este veche şi s-a răspândit cam pe toate arterele cât de cât circulate din Capitală, dar parcă nicăieri nu-i ca pe Ştefan. Ba mai mult, azi am descoperit că cică se lucrează şi la pasajul Obor, reabilitare şi alte drăcovenii, şi ne ţine până prin 2010. Aiurea, că la anu’ îl schimbăm, Doamne-ajută, pe Videanu, şi precis că o să se îngheţe lucrările pe o perioadă nedeterminată. Aşa că mai pupăm noi pasaj Obor prin 2020, hehe. Ah, şi că tot veni vorba, sper să se încheie rapid şi cu lucrările astea de îngropat cabluri, pentru că mai ales toamna când se întâmplă să mai plouă nişte tranşee de-a lungul trotuarelor nu sunt prilej decât pentru mult noroi. Şi dacă tot am ajuns aici, aş mai menţiona că mi s-a cam acrit ca la fiecare ploaie mai sănătoasă, intersecţia Dorobanţi – Dacia să devină un lac.
Vă mulţumesc.

Acum, în altă ordine de idei, pe când naiba se va institui şi pe coclaurile astea respectul pentru pietoni? Şi da, mă refer aici în special la zone pietonale. Iar prin extensie, mă refer la orice modalitate prin care se poate reduce cumva traficul în oraşul ăsta sufocat. Adică for fuck’s sake, avem într-un oraş de 2 milioane şi ceva aproape un milion de maşini. Iar biciclete, probabil nu mai mult de câteva sute. Alooo, campanii de responsabilizare, ceva, educarea oamenilor că se poate, fir-ar al naibii, supravieţui şi fără ultimul soi de Porsche luat din banii lui tati?! Ca să nu mai vorbesc de Hummere şi alte monstruozităţi asemănătoare? Nu ştiu, simt că ajung într-un punct mort pentru că asta deja depăşeşte atribuţiile unei administraţii locale, asta e o problemă de mentalitate, de educaţie, ascunsă tare adânc în subconştientele de români. Cuuum, să n-aibă băiatul lui tati maşină când face 18 ani? Să meargă băiatul cu autobuzul împreună cu toţi ceilalţi? Să pedaleze?! Doamne, ce orori!
8-|
Aşa că tot omul îşi ia maşină “pentru a deveni mai independent”, devenind în acelaşi timp sclav al blocajelor de circulaţie interminabile şi din ce în ce mai dese cauzate, culmea, de numărul prea mare de maşini. Şi uite-aşa ne învârtim şi n-ajungem nicăieri.

Apoi altă chestie care mă irită este abundenţa chioşcurilor şi a tarabelor. Parcă Băsescu le demolase acum ceva vreme, acum ce fac, apar din nou? Aaa, acum sunt din termopan şi au autorizaţie de la Primărie. So what, tot tarabe sunt şi tot complet inestetice! Adică mă uit la ce-a devenit Piaţa Romană, de exemplu, şi mă cutremur – trotuarul, cel puţin la coloane, este sufocat de tot soiul de tonete cu ziare şi cu flori, în fapt nişte şandramale de PVC a căror estetică este cu mult sub nivelul mării. Asta-mi aduce aminte de piaţa de zarzavaturi care avea loc odinioară în faţa Academiei Militare. Ce s-a întâmplat cu trotuarele largi şi deschise? Ca în Piaţa Revoluţiei, să zicem. Dar de unde, că Videanu plănuia s-o tonetizeze şi s-o sticlizeze şi pe-aia, unul din puţinele colţuri de Bucureşti care încă mai arată decent, cu tot cu Ţeapa aia de marmură.

În fine, ofuri sunt multe, dacă m-aş apuca să zic şi despre câinii vagabonzi de care efectiv m-am săturat o să ziceţi că nu iubesc animalele, ceea ce n-ar fi în totalitate adevărat. Doar câinii care mă mârâie noaptea ascunşi prin cine ştie ce cotloane obscure îmi displac. Şi ăia care mă mârâie ziua, de altfel, vădit ostili. De fapt da, I’m a cat lover.

Trimit mai departe cui vrea să recepţioneze, aş fi totuşi curios să văd cam ce-ar răspunde Nonsense.
Pace la voi :)

(Entry-ul meu pentru a doua etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comentariu aici. Mersi :) )

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am un bac şi-o admitere de dat anul ăsta aşa că noaptea DORM.
Sau învăţ.
Aşa că pentru mine Bucureştiul nu-şi deschide porţile spre distracţie.
Aha.
Mai ştiu eu lume care pierde nopţi prin cluburi şi baruri, la aniversări sau concerte, la petreceri unde se beau bere şi vin şi tequila şi, mai nou, vin fiert sau ţuică fiartă. Aşa, de sezon. Mai ştiu eu oameni care se strâng în cluburi micuţe cu podeaua de lemn, gen Live Metal, la concerte nepromovate ale unor trupe obscure de rock sau metal şi se bestializează şi dau din cap şi fumează şi râd şi beau bere. Iar apoi când termină berea mai dau din cap şi mai aprind o ţigară şi mai spun un banc şi mai iau nişte bere, în pauza dintre trupa din deschidere şi headliner. Mai ştiu şi oameni care preferă să poarte o conversaţie şi să bea o cafea sau un ceai sau un cocktail având pe fundal jazz de toate soiurile sau poate ceva ambiental, experimental, avangardist. Cunosc şi pe unii cărora le place să meargă la seri de folk, unde toată lumea e prietenă cu toată lumea iar chitara îşi depăşeşte statutul de instrument devenind mai degrabă o extensie a personalităţii şi a spiritului artistului.
Timp să ai.

Oricum, în ceea ce mă priveşte, cel mai fain punch se bea în Casablanca, cea mai dezgheţătoare ciocolată caldă e de găsit La Margine, cel mai răcoritor Tea Shake îl are Metocul, Green Hours este neîntrecut în materie de cocktail-uri asociate cu muzici care de care mai interesante, uneori poate chiar live, iar când e să fie o noapte de rock sau de metale, tot the good ol’ Jack rămâne de bază, cu tot cu berea lui scumpă – dar atmosfera contează, şi lumea cu care eşti, şi muzica. Iarna, un vin fiert lângă soba din Jack poate căpăta valenţe de basm. Iar vara, dacă te mişti repede, poate ai norocul să găseşti un loc în grădină, la lumină de lumânări şi bâzâituri de ţânţar. Iar dacă norocul tău este încă şi mai mare, vei nimeri acolo într-o noapte în care Tamango dă un recital – numai ţambal, voce hârşită de ţigan şi suflet. Şi atunci ai să priveşti, fie şi numai pentru câteva clipe, lumea cu totul altfel.
Sau dacă nu, poate ai alt noroc, acela de a fi în oraş odată cu Negură Bunget şi de a prinde unul din rarele lor concerte în Old School sau în Live Metal. Cunoscătorii ştiu deja că aşa ceva nu se ratează, însă nimeni nu ar putea să-ţi explice exact ce anume îi îndeamnă să revină ori de câte ori e posibil spre a-i vedea pe timişoreni. Dacă vei asista la aşa ceva şi nu vei pleca din primele zece minute pe motiv de “zgomote imbecile de satanişti nespălaţi” atunci poate ai să înţelegi şi tu. Iar la rockoteca de după vei reveni, încet încet, înapoi în lumea reală, printre prieteni şi fellow metalheads, încercând în acelaşi timp să păstrezi în tine din atmosfera din timpul concertului.
Sau dacă nici Negură nu e, atunci precis (…)

Citeşte în continuare >>

Who ever said that lying in bed at 1 AM with an algebra book, a notebook and a pencil, desperately trying to make some sense out of group theory is in any way fun deserves a well-placed bullet straight into his forehead. Newsflash, people – groups are in no way fun. Neither are integrals to be perfectly honest, but at least they have the gift of being a bit more graspable. To myself, at least. I mean, I’m the one for whom mathematics kinda lost all its charm like… 5 years ago, when geometry started to become more and more complex. Forever gone are those nice basic functions, those sweet, simple equations or those cute geometry exercises that involved the use of the Pythagorean theorem. Why on Earth do I have to learn about abelian groups and isomorphisms and all that jazz? Why in the name of all things sacred can’t we just keep things simple? Damn, sometimes I so miss the Δ=b^2-4ac days.
*sigh*

Aaanyway, as some of you may have already noticed, this is, ladies and gentlemen, my first post in English. Well, my first post entirely in English, ’cause I have the nasty habit of spicing up my Romanian with quite a bunch of English phrases. Nobody has ostracized me for doing so just yet, but I know quite a few people that don’t really dig this specific mélange of languages. Not that I really care about that, but there are times when not being understood by a foreign can actually be a good thing, if you know what I mean. So to each their own, I say! Let there officially be English in this blog, for French is already present.
Well I’m not gonna lie to you, I do have my reasons for writing in English, but they’re all kinda nerdy, involving some exam preparation and the like, so no more details about this :D Just take it for granted and enjoy the ride.
Meh… I guess this kinda sums it up for now, I’m only left some 5 hours of sleep until next morning so I’d better put them to some good use. Hopefully I won’t screw up my forecoming math test all too badly.