Vezi că poate…

Băi, să hiu al naibii dacă pricep o fază.
Bine, că tot…
Eh, dilemă acuma, aş zice “ţăranul” dar i-aş insulta pe ţărani. Adică ţăranii-s oameni de treabă şi harnici, mă rog, nu ăia pe care-i vedem la ştirile de la 5 dar în fine, majoritatea, înţelegeţi voi. Dar atunci ce să zic? Ciobani iar nu e bine. Ţărani de oraş? Cam asta ar fi ideea, mă rog, mă gândesc la toate pardon specimenele anagramate (!) şi cocalariceşti care au descoperit Internetul, adică YouTube şi saiturile dă manele şî filme moca mâncaţaş. Pentru că e plin de d-ăştia, oriîncotro te-ai întoarce. Şi altceva nici că ştiu. Aaa, şi hi5, cum l-am omis tocmai p-ăsta.
Mitici, măăă! Mitici le zic. Parcă Alexandra le zicea aşa.
Bun. Deci ziceam de miticii ăştia care s-au scobit şi ei între dinţi şi au descoperit pă net. Ziceam că nu pricep nici să mă pici cu ceară logica din spatele următoarei chestii. Fiţi pe fază.

Cică îmi dă cineva un link de YouTube băi, uită-te, super tare. Titlu – “leshini de ras”. Booon, hai că o fi ceva, am încredere în omul ăsta că are un umor sec tare mişto. Eh, o poveste cu un om şi-un măgar, se termină cam trist pentru om. Şi-mi mai învârt eu ochii pe-acolo, când dau de minune:

mori de ras

Ce-i chestia asta băi?! Deci pe bune, aveam eu dreptate când ziceam că suntem o ţară de diareici. Ultima invenţie românească – filmuleţele cu efect purgativ. La dracu şi cu ceaiurile, şi cu Smecta – YouTube iz da shit! Literally.
Asta în primul rând, pentru mine, denotă lipsă de imaginaţie. Dacă aş duce analiza mai în profunzime, aş descoperi că românii sunt fie un neam tare închis, fie nu ştiu mai deloc engleza aia cu care se laudă. Iar acum să-mi sară lumea-n cap că ce măăă, să vorbim engleză între noi, ce-i asta? Păi da bre, da, aşa-i frumos, mai ales dacă eşti în comunităţi de genul, că aşa te faci înţeles de către majoritatea oamenilor, aşa ai acces la lumea largă, aşa primeşti reacţii din toate colţurile lumii, ăsta-i farmecul Internetului, fir-aţi voi să fiţi, nu Counter în reţea ci feedback din partea ailaltă a planetei! De la oameni mai diferiţi decât şi-ar putea mintea unui acefal cu acces “la net” să-şi imagineze vreodată. It’s the big picture, băăă!
Dar nu, noi stăm şi leşinăm şi ne căcăm pe noi şi ne pişăm pe noi iar apoi ne mirăm că de ce suntem cu mormanul de rahat pe preş.

Pfff.
Da băi, dacă vrei să cunoşti un popor, începe prin a-i cunoaşte limba. Şi expresiile cele mai folosite.

-!-

Note to self:
Ai grijă de scaunele de birou mai ceva ca de ochii din cap, banii din portofel şi mă rog, înţelegi ideea. Pentru că dacă ajungi cumva în situaţia să trebuiască să-ţi cumperi altul, ai dat de dracu’.

Obosită, lumea merge la culcare

Ursus-ul e un fel de loterie – dacă ai noroc, e foarte fain. De cele mai multe ori însă, în ultima vreme, e loz necâştigător. Ne pare rău, mai trageţi o dată. Şi evident că dacă eşti om normal nu mai tragi. Timişoreana e de găsit din ce în ce mai greu, Silva brună ce ne mai salvează dar e şi aia rara avis de la o vreme. Adică de când o ştiu, ce să mai. Pfff. Culmea e că şi Cola parcă e din ce în ce mai spălată, Nestea are gust de detergent de vase, Lipton-ul parcă mai e ce mai e, dar şi la ăla s-ar putea uneori să nimereşti cine ştie ce soluţie de spălat geamuri… Numai Bitter Lemon nu m-a dezamăgit niciodată, dar pentru ăla ai nevoie de o anumită stare.
Am trecut ceva cu vederea?
I miss Russchian like hell. Iar o sticlă de Meridor valorează greutatea ei în gin.
Acuma mi-am amintit că într-un post anterior nu mai ştiu ce zisesem de îi trezisem cuiva amintirea ciocolatei Heidi cu mere, de-am căzut apoi într-o cruntă nostalgie şi mi-am amintit de ciocolata Ambasador şi de Meridor. Ia să vedem, ce mai era pe-atunci… Deci first and foremost era Ambasadorul cu mentă, apoi ăla cu mere şi scorţişoară – o nebunie. N-o să le iert că le-au scos de pe piaţă, Kandia de acuma nici nu se compară, not by a longshot. Cam tot pe-atunci trăia şi Fanta de măr verde, care chiar era faină. Da, am ceva cu chestiile verzi, sunt conştient. Ceea ce mă duce încă mai mult înapoi, pe vremea plicurilor de Tang. Anybody remember those? Erau alea de vişine parcă – o nebunie, în special cu sifon proaspăt, rece, de la colţ. Mă rog, vorba vine colţ, era o stradă pietruită, cu căsuţe vechi, plină de praf, la vreo câteva sute de metri de blocul meu. Iar într-una din căsuţele alea era “la sifoane”, unde mă duceam cam din trei în trei zile să fac aprovizionarea. Sifoanele mele aveau capetele de plastic, erau două albastre şi unul roşu, şi ţin minte cât puteam să-i invidiez pe cei care aveau capete metalice, pe care se citea vârsta – şi sticle de sticlă, care formau împreună cu capătul acela metalic un agregat cu un aer atât de aristocrat, rafinat aproape, cu un parfum pe care atunci nu ştiam să-l descriu, dar căruia acum i-aş zice interbelic. Anii ’20, cu dulceaţă de trandafiri sau de cireşe amare într-o grădină răcoroasă, vara, însoţită de un pahar de sifon rece dintr-o sticlă micuţă, îndesată, cu capăt metalic. Visul unei după-amieze de iulie.

Mă gândesc uneori că mi-am greşit epoca, poate mi-aş fi găsit mai uşor locul atunci, într-o lume mai puţin populată, mai puţin ieftină şi cu mai puţine probleme închipuite. Poate ai fi avut mai mult timp să trăieşti, senzaţia asta o am, cel puţin. Mă întreb în momente de-astea dacă cred sau nu în reîncarnare – n-aş putea spune. Însă uneori e plăcut să mă gândesc la eu dintr-o altă epocă: altcineva, desigur, dar totuşi eu. Funny thought. And tricky as hell.
În orice caz, lumea noastră e obosită. Poate am trăit cam mult şi urmează să se întâmple ceva, genul de chestii care se întâmplă la sfârşitul unei lumi, bunăoară. Sau poate că dimpotrivă, somnul nostru intrauterin se apropie de un sfârşit şi urmează, finally, să deschidem ochii şi să privim cu adevărat în jur. Să ne trezim. Ar fi cazul.

J’aime alors contempler le ciel, avoir l’impression de m’envoler vers les nuages qui passent, puis s’effacent dans le bleu d’une mer sans fin

Şi câteodată avem nevoie să rătăcim pe un cer, iar pentru asta avem nevoie de un cer pe care să rătăcim, unul care să poată cu adevărat purta numele ăsta, un cer întins, ca un cearşaf albastru peste nisip, peste mare, peste briza de dimineaţă cu pescăruşi şi fire de lumină printre gene, peste valuri cu parfum sărat şi tumult viu, neîncetat, ca o dulce agonie a unor cuvinte nerostite de la începutul lumii. Un cer străpuns de un soare ca-n vara aia de 2002 şi scăldat de o mare cu parfum de acasă. Iar atunci să devenim una cu valurile, una cu norii, una cu orizontul, şi purtaţi pe chemările pescăruşilor să ajungem să descoperim adevărata adâncime a cerului, adevărata înălţime a mării, să ne scufundăm în cer, să înotăm pe fuioare de nor, să facem piruete peste valuri şi să nu ne dăm niciodată, niciodată drumul.
Iar apoi să râdem cu soare în ochi şi nisip printre gene.

inspiré par Alcest