Scobitori de porţelan

O bună prietenă îmi zicea mai demult de principiul ei împrumutat de la nu mai ştiu ce scriitoare (Cella Serghi parcă, dar n-aş băga mâna în foc) conform căruia “dacă nu ştii despre ce să scrii, scrie că nu ştii despre ce să scrii”. Sfatul ăsta îl dădeam şi eu într-o perioadă, şi iată-mă acuma nevoit să apelez şi eu la el. Bine, situaţia nu e aşa tristă de fapt, oricum ştim cu toţii că ţara asta ne oferă mereu câte un subiect numai bun, dar uite, de exemplu, aş fi avut chef să postez nişte poze cu ţurţuri, de genul ălora care se topesc şi se topesc şi se topesc şi apoi cad în capul trecătorilor nebănuitori. Momentan însă nu stau strălucit la capitolul logistică.
Dar că vorbeam de ţurţuri.
Îmi place că de unde în timpul verii puteai pe unele clădiri să vezi afişe (adică foi A4 scrise cu pixul pe care nu poţi să le descifrezi decât de la un metru distanţă) pe care zicea “Atenţie cade tencuială, circulaţi pe trotuarul celălalt” acuma exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu ţurţurii. “Atenţie cad ţurţuri”. Ba încă unii oameni mai prevăzători au şi delimitat zonele periculoase cu sfoară sau mai ştiu eu ce alte mijloace rudimentare, ca să le bage oamenilor în cap că nu-i bine s-o ia pe-acolo dacă ţin la integritatea lor corporală. Cam cum au făcut cei de la British Council, de exemplu, şi mai mult, bileţelul lor cu “Caution! Falling ice” este chiar scris la calculator. Wow. Apoi ar mai fi clădirea aia mare şi proaspăt renovată de vizavi de Piaţa Spaniei, unde aparent funcţionează ceva dar nu m-am prins încă ce, care prilejuieşte un adevărat spectacol – nu ştiu cum naiba i-or fi refăcut ăia acoperişul, dar şiragul de ţurţuri care s-a format pe marginea lui este o comoară. Plus că la anumite ore din zi, când se află în bătaia directă a soarelui, ţurţurii ăia se topesc cu o viteză ameţitoare şi curg (exact, curg) fix în capul celor care aşteaptă în staţia de RATB de lângă. Ştiţi voi, cu pic pic pic şi pleosc.

Da chiar aşa, ce cuvânt avem şi noi pentru chestia asta – cică ţurţure. Mă rog, ţurţur. Mă uit în DEX, cică etimologie necunoscută. Makes me wonder. E ciudăţel de-a dreptul cuvântul ăsta.
A, şi că tot suntem la faza cu etimologia necunoscută, n-am priceput o chestie. La aproape fiecare cuvânt apare că provine fie din latină, fie din rusă sau slovacă sau franceză sau engleză sau italiană sau germană sau mai ştiu eu ce altă limbă. Păi bine bine, şi atunci cuvintele româneşti unde sunt? Sau sunt tocmai astea cu etimologia necunoscută? În dicţionarele altor limbi or exista oare cuvinte ce provin din română?
Şi mai ales, de când s-a apucat tata de gătit? ;))
Asta desigur, în spiritul ultimei mari dileme existenţiale – ce se întâmplă cu un vârcolac dacă-l duci pe lună?

Oh well.
Acum însă dilema mea existenţială e alta. Peste o lună îi concert cu Amorfişii, oamenii ăia pe care nu i-am văzut la ArtMania în 2006 şi pe care am zis că dacă-i mai prind cumva pe-aici nu-i mai ratez. De suflet formaţia aia, nu altceva. Însă Murphy a zis că ar fi drăguţ să se joace puţin şi cu mine, şi uite că aflu că tocmai în seara concertului urmează să mă întorc în ţară dintr-o scurtă călătorie pe care am s-o întreprind. Şi acum dilema – să-mi iau totuşi bilet (mâine-i ultima zi de preţ redus) în speranţa că măcar pe ei o să-i prind (dacă tot ratez Frozen Dusk şi Haggard) sau să mă consolez cu gândul că dacă o fi să ajung totuşi, oi mai găsi bilete şi la intrare?
Bilete la intrare probabil că or mai fi, mă gândesc, deşi are toate şansele concertul ăsta să fie sold-out cu aşa capi de afiş.
Decizii, decizii.

Dar mă rog, poate am ghinion şi mă vedeţi pe la ştiri cu un ţurţure în cap. Atunci măcar voi fi scutit de toate problemele astea.

This entry was posted on Wednesday, January 9th, 2008 at 12:42 am and is filed under Aberatio, Eterna şi fascinanta. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.