Despre februarie 29 şi altele

Asta din ciclul micilor artificii temporale care, analizate mai atent, ne arată cât de subiectivă e toată treaba asta cu timpul şi cât de fain poate ea fi păcălită, mai mult sau mai puţin. E uşor să ne imaginăm trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat folosindu-ne de calendarul gregorian, de fapt este perfect normal atâta timp cât ăsta e sistemul cu care-am fost obişnuiţi şi care este adoptat la o scară covârşitoare pe toată planeta. Şi, fără a ne minţi prea tare, putem spune că este o soluţie optimă, fiind totuşi produsul unui proces de rafinare care a durat o grămadă foarte mare de timp. Nu trebuie însă să uităm că acest calendar, această împărţire a anului este de dată cel puţin recentă raportându-ne la istoria civilizaţiei, iar calendarul aşa cum îl cunoaştem noi azi datează cel mai devreme de pe la sfârşitul Evului Mediu.
O istorie a calendarelor ar fi teribil de extensivă, iar întocmirea sa un proces cel puţin la fel de laborios ca întocmirea unei istorii a religiilor sau, şi mai mult, a limbilor. Oamenii măsoară trecerea timpului de foarte multă vreme, folosindu-se de mijloace mai rudimentare sau mai sofisticate, măsurând cu mai multă sau mai mare acurateţe mişcărie astrelor şi încercând să înţeleagă care e, de fapt, locul ocupat de ei în Univers. Nu trebuie să ne mire, aşadar, dacă multe din încercările din vechime de a găsi cumva o soluţie la problema organizării duratelor mari de timp ni se par astăzi cel puţin ciudate. Cum ar fi sistemul folosit în Attica (Grecia), unde trei calendare diferite funcţionau simultan – unul cu 12 luni stabilite pe baza fazelor lunii pentru sărbători, unul “democratic” oficial, constând din 10 luni şi folosit în administraţie, şi unul agricol calculat pe baza mişcărilor stelelor pe boltă. Sau, dimpotrivă, remarcabil de complexe şi de exacte, cum ar fi sistemul inventat de mayaşi bazat pe suprapunerea a mai multe cicluri dintre care numai puţine au fost cu adevărat înţelese până azi. Un obiect de studiu de-a dreptul fascinant, right? :)

În orice caz, istoria calendarului pe care îl folosim azi începe mai mult sau mai puţin cu primul calendar roman, despre care se spune că ar fi fost alcătuit de însuşi Romulus cam prin 750 î.Hr. Inspiraţia şi-o trăgea, aparent, de la unul din calendarele lunare folosite în Grecia antică, însă lunile aveau o durată mai mare şi erau în număr de 10:

  • Martius (31 de zile)
  • Aprilis (30 de zile)
  • Maius (31 de zile)
  • Iunius (30 de zile)
  • Quintilis (31 de zile)
  • Sextilis (30 de zile)
  • September (30 de zile)
  • October (31 de zile)
  • November (30 de zile)
  • December (30 de zile)

Rămâneau astfel 61 de zile de iarnă care nu-şi găseau locul în calendar. Weird thing, huh? Probabil că la fel gândea şi Numa Pompilius, succesorul lui Romulus, care prin 713 î.Hr. a introdus o reformă a calendarului, scurtând până la 29 lunile de 30 de zile şi adăugând, în premieră, lunile ianuarie şi februarie. A se remarca, totuşi, că lunile de la Quintilis la December îşi păstrează numele originale, bazate pe ordinea din vechiul calendar, deşi în noul context nu mai sunt relevante. Avem aşadar

  • Martius (31)
  • Aprilis (29)
  • Maius (31)
  • Iunius (29)
  • Quintilis (31)
  • Sextilis (29)
  • September (29)
  • October (31)
  • November (29)
  • December (29)
  • Ianuarius (29)
  • Februarius (28)

Noul calendar însuma 355 de zile, iar pentru a ţine cât de cât pasul cu anul solar o lună Intercalaris era adăugată din când în când la sfârşitul lui februarie. Mecanismul după care funcţiona acest lucru nu este încă bine cunoscut şi se presupune că nici romanii înşişi nu îl stăpâneau prea bine, dar în general se crede că luna februarie era scurtată la 23 sau 24 de zile, urmată fiind de o lună Intercalaris de 27 de zile. Decizia dacă un an urma sau nu să aibă luna Intercalaris era la discreţia pontifes maximus, iar acest lucru a dus de câteva ori la situaţia ca acesta să lungească un an în care aliaţii săi erau la putere, sau dimpotrivă, să nu lungească un an în care la putere erau adversarii săi politici. Abuzul de această practică a dus ca până în vremea lui Iulius Cezar sistemul să fie destul de rău dat peste cap, ceea ce l-a făcut pe acesta să adopte în 45 î.Hr. o reformă a calendarului, rezultând în linii mari ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind calendarul iulian: 365 de zile grupate în 12 luni, iar din patru în patru ani 366 de zile, cu o zi în plus adăugată pentru a ţine pasul cu anul solar (întrucât anul solar are, de fapt, 365 de zile şi şase ore).

Fun stuff: se spune că pentru a marca influenţa pe care-a avut-o asupra calendarului (deşi omul din spatele său era astronomul Sosigene din Alexandria, inspirat de un calendar egiptean), Iulius Cezar şi-a luat libertatea de a boteza Quintilis după numele său, de unde vine numele lunii iulie. Succesorul său, Augustus, pentru a nu fi mai prejos, a botezat şi el luna Sextilis după numele său, iar aceasta a devenit august. Totodată, deoarece nu-i convenea ca luna sa să fie mai scurtă decât cea a lui Iulius Cezar, a mai luat două zile din februarie (care, după reformă, ajunsese la 30 de zile) pentru a le adăuga lui august, rezultând un august de 31 de zile, întocmai ca şi iulie :)
Cât adevăr e în povestea asta nu se ştie, probabil că nu foarte mult, însă e adevărat că împăraţii romani căpătaseră obiceiul de a redenumi unele luni după propriul plac – chiar dacă schimbările nu supravieţuiau după ce li se încheia domnia. Adică după ce mureau. Astfel, printre alţii, Caligula a botezat septembrie după tatăl său, Germanicus, iar Nero şi Domiţian au dat lunilor aprilie şi octombrie numele lor – Neroneus respectiv Domitianus. Campion la acest sport a fost însă Commodus, care a dat noi nume tuturor celor 12 luni din calendar, după poreclele pe care şi le atribuise – printre care Invictus, Lucius, Herculaeus. Spune multe despre personalitatea lui, nu?

În orice caz, ideea e că numele lunilor provin în mare parte cam de acum mai bine de 2000 de ani. Nu acelaşi lucru se poate însă spune despre numerotarea zilelor, sistemul actual datând din Evul Mediu. De atunci ziua adăugată în anii bisecţi este prin convenţie 29 februarie. Înainte de aceasta, numerotarea zilelor era făcută după sistemul vechi roman – existau în fiecare lună trei zile speciale, anume Calendele (prima zi a lunii, de unde vine şi numele de “calendar”), Nonele (a 5-a sau a 7-a zi) şi Idele (a 13-a sau a 15-a zi). Celelalte date erau stabilite după câte zile mai erau până la una din aceste date fixe – de exemplu a.d. III Non. Sept., adică 3 zile până la Nonele din septembrie, adică 3 septembrie.
Calendarul gregorian, aşa cum îl ştim şi folosim astăzi, este în esenţă identic cu cel iulian, dar cu o mică îmbunătăţire – deoarece s-a constatat că cel iulian, după perioade mari de timp, o lua înainte, s-a adăugat următoarea regulă: ani bisecţi sunt toţi anii divizibili cu 4, cu excepţia celor divizibili cu 100 atunci când nu sunt divizibili cu 400. Cu alte cuvinte, 1600 a fost an bisect, 2000 a fost an bisect, dar 1900 n-a fost şi nici 2100 n-o să fie. Această reformă a intrat în vigoare în 1582 în urma unei bule dată de papa Grigore al XIII-lea. Astfel, datei de joi, 4 octombrie 1582 i-a urmat data de vineri, 15 octombrie 1582, pentru a compensa diferenţa apărută între timp.

Fun stuff: Adoptarea pe scară largă a calendarului gregorian a durat, desigur, destul de mult, iar unele comunităţi creştine nu îl acceptă nici azi. Cazul Suediei este unul din cele mai interesante, iniţial fiind stabilit ca din 1700 până în 1740 să nu mai existe ani bisecţi, pentru a sincroniza calendarul cu cel gregorian. Regele Carol al XII-lea dă însă peste cap acest plan, declarând că Suedia va reveni la stilul vechi şi adăugând o zi în plus anului bisect 1712 – astfel în acel an a existat şi data de 30 februarie.

Eh, chestia asta s-a vrut a fi aşa, un mic insight, întrucât subiectul este, după cum s-a putut vedea, fantastic de vast. But it’s fun. Ideea e că din când în când avem o zi specială, născută din resturi lăsate în urmă de anii precedenţi. Dacă vreţi, un cadou. De la cine este şi cum îl folosiţi, ei bine, asta decideţi voi.

Graphy graphpecker

Graphy the graphpecker

Şi cică ăsta-i postul no. 100. Deşi, la drept vorbind, ar fi 101.
Say hello to Graphy :)

Înarborat graf

Deci da, am decretat, asta o să fie noapte de King Crimson şi de informatică. Ciudat cum merg atât de fain împreună, adică mă rog, nu tot Crimsonul, dar improvizaţiile alea demente de prin ’73-’74, cu bassul lui Wetton, vioara lui Cross, tobele lui Bruford şi nu în ultimul rând, chitara lui Fripp. Dacă pare ciudată fraza de adineauri este pentru că am căutat jumătate de oră câte un epitet pentru fiecare instrument, dar mi-a fost pur şi simplu imposibil să găsesc ceva care să nu sune imbecil. De fapt e greu să găseşti ceva care să nu sune măcar pueril, dacă nu imbecil de-a dreptul, când vorbeşti despre aşa ceva. Am încercat, naiba ştie de câte ori, să scriu articole cu pretenţii de cronică despre Red, despre Larks’ Tongues, despre In the Court, dar m-am blocat invariabil după câteva fraze. Citite, sunau stupid. Parafrazând pentru a enşpe mia oară citatul ăla genial care cică ar fi al lui Elvis Costello, a scrie despre King Crimson este ca a dansa despre Église Saint-Eustache. Dacă nu de-a dreptul imposibil, cel puţin teribil de greu. Şi de epuizant.
Aşa că am să mă las în voia arborilor şi-a grafurilor orientate for now, iar pe voi am să vă invit să faceţi împreună cu mine Schimbul de noapte.

PS. Aproape uitasem că creioanele nu s-au născut mecanice.

În curtea bisericii

Că tot mi-a adus aminte Chaotique.
Chiar acolo, lângă mormântul cuiva de seamă, sau troiţă sau ce monument o mai fi, cert e să fie acolo că poate îl trece pe credincios o necesitate bruscă indusă de slujbă sau tămâie sau naiba mai ştie ce. Pentru curioşi, biserica e pe undeva prin zona Splaiul Unirii, dacă-mi amintesc bine şi nu zic prostii.

WC in curtea bisericii

Fac pariu că în curând or s-apară d-astea şi în cimitire.
Ah, ba să am pardon, că sunt deja.