Scobitori de porţelan

Sunt conştient că am o restanţă la Împăratul Utopic.
Prin nimic.org s-a pornit însă o chestie care a ajuns acuma şi la mine, via Silviu. Să aleg din blogul lui un articol care mi-a plăcut mult şi să zic câte ceva despre el.

M-am oprit la articolul ăsta nu neapărat fiindcă mi-ar fi plăcut mai mult decât altele, însă mi-a adus aminte de unele lucruri. Plus de asta, e genul de articol care te pune aşa pe gânduri.
În primul rând, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva individul ăla pe care-l remarcam eu într-o perioadă la Operă, îmbrăcat în tricou cu Maiden şi cu lanţ la blugi, nu era chiar tovar’şul Silviu aici de faţă. Pentru că dacă era, deşi poate n-o să aflăm niciodată, atunci… mă rog, mi se părea foarte tare omul ăla, n-avea nici un stres. Şi contrasta mişto cu restul peisajului :)

Apoi…
Am obiceiul ca atunci când merg pe stradă să trec în revistă chipurile celor pe lângă care trec. Îmi place să mă uit la oameni, nu neapărat reconstituindu-le viaţa în minte, mai degrabă, nu ştiu, studiindu-le reacţiile, să zic aşa, încercând să-mi dau seama cum se simt, prin ce trec, ce se ascunde în spatele unui zâmbet sau a unei lacrimi abia reţinute sau chestii d-astea. Sunt o grămadă de detalii pe care poţi să le observi şi să le interpretezi, dacă te uiţi atent.
Eh şi uneori dau peste oameni pur şi simplu fascinanţi. În staţia de autobuz sau la coadă la bancă sau în metrou, oameni al căror chip spune atât de multe, oameni care pur şi simplu îţi plac instantaneu. Oameni cu care-ai vrea ca naiba să intri în vorbă pentru că simţi că ai avea o grămadă de aflat, de învăţat chiar de la ei, dar evident că ceva te reţine, că doar nu-i aşa, e aiurea să te bagi în seamă cu străini. Şi-atunci sorbi omul ăla din priviri câteva secunde, încerci să-i păstrezi chipul undeva într-un colţ al memoriei iar apoi drumurile vi se despart. Şi, aproape invariabil, chipul i-l uiţi şi nu vei mai avea să-l vezi niciodată.
De ceva vreme încerc ca oamenilor ăstora măcar să le zâmbesc, dacă tot ştiu că de vorbit nu vom vorbi never ever. Da’ chiar şi-aşa e aiurea.
Deci mersi Silviu pentru prilej de insight :)

Se dă mai departe către Sidhiel şi Black Butterfly. Să vă văd :D

Băi ce cititori îmi sunteţi.
Adică io stau şi bazaconizez despre antene GSM şi concerte Kumm şi alte alea, când esenţialul, oameni buni, esenţialul îmi piere din vedere. Iar voi nu-mi atrageţi atenţia! Sau mă puneţi la încercare?

Pentru că mi-am dat seama de o fază. Acum o săptămână şi ceva, s-a făcut un an de zile de la primul post de pe ist blog. Iar nimeni nu a suflat o vorbă! Tre’să m-apuc să ţin o agendă.
Iată cum începea istoria, oameni buni, acum un an şi puţin mai mult. Pe-atunci aveam eu o mare dilemă existenţială, la drept vorbind încă o mai am, dar nu mai ziceţi la nimeni. Şi iată cum a trecut un an, fantastic, iată cum am prins puţin, puţin de tot rădăcini în spaţiul ăsta virtualo-mioritic, iată cum am reuşit să cunosc unii oameni mişto de tot. Am început, ca mai tot creştinul, pe blogspot, între timp m-am alăturat şi unei comunităţi, alţi oameni faini, şi uite cum a ajuns fiţuica asta virtuală să prindă o viaţă a ei. Prin voi, ăştia o sută de mii de oameni care treceţi pe-aici zilnic. Vă mersi.

De spus n-ar mai fi mare brânză. Pământul se învârte în continuare, “Tânăr şi neliniştit” se mai filmează iar apă pe Dâmboviţa mai e destulă. Să ne-avem cu bine.

Ah, şi înainte de asta. M-a trăsnit o chestie d-asta aniversară, cheesy, chiar înainte să dau Publish. Întrebare. Fază. Idee. You name it. And it goes like this:
Ce înseamnă pentru voi scobitorile de porţelan?

Be creative.

Vedeţi că are Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti porţi deschise, de luni adică 17 până mai încolo în cursul săptămânii. Aviz amatorilor, se petrec unele chestii chiar interesante.
À cette occasion, cei de-acolo (am înţeles că ar avea nişte fani în rândurile oamenilor mai însemnaţi din conducere, heheh) s-au gândit să-i aducă pe cei de la Kumm ca să promoveze mă rog, ce-i de promovat pe-acolo, activităţile ce urmează să se desfăşoare şi alte alea. Foarte fain, aduci tineretul la muzică şi printre 1000 de feţe le mai explici şi cam ce-i cu facultatea şi de ce e mişto să păşească zilele astea pe porţile alea deschise. Îmi plac oamenii cu genul ăsta de abordări.

Aşa că a fost cam o oră şi ceva de Kumm, puţin pentru un concert concert dar numai ok pentru o reîncărcare de baterii înaintea unei zile naşpa.
Pfoai de mine, ce poate să-mi scârţâie scaunul.
Locul de desfăşurare, curtea interioară a facultăţii, mi s-a părut absolut genial ales – acustică faină, loc numai bun pentru vreo sută şi ceva de oameni, poate chiar două, iar cineva acolo sus, fie înger fie clown, a avut grijă ca vremea să fie ţuţ. În plus, cineva responsabil cu atmosfera mai lansa din când în când la aer nişte balonaşe de săpun ce se lăsau purtate de vânt deasupra mulţimii şi printre oameni şi pe scenă, de unde străluceau a vis frumos de primăvară în bătaia reflectoarelor până când nu mai rezistau şi sucombau sub privirile curioase ale spectatorilor “uiteee, ce sweet!” care ajungeau să le simtă, mai apoi, pe chipuri sub formă de pulbere fină şi răcoroasă şi parfumată. Băi, fain.

S-au cântat multe piese noi, vreo patru sau cinci, între care un Ţânţar ;)) şi una cu S care nu mai ţin minte cum se numea, dar dau un refresh la memorie mâine şi vă spun (Cri’s got playlist, I’m so proud of her). [update: Sitar îi zice :) ]
Am constatat că Freeze e prea tare, contagioasă cum n-am mai resimţit-o decât pe Hear Myself (care nu fu, de altfel am senzaţia că nici n-o mai prea cântă, which is a terrible shame), iar în general albumul nou se anunţă a fi tare interesant, undeva între eleganţa de pe Different Parties, vioiciunea lui Freeze şi tonurile mai întunecate de pe One Life Left sau Just to Tell.
Am avut în acelaşi timp parte de un 1000 de chipuri reuşit cum nu mai credeam că se poate, şi de Butterflies!
Deci cum să vă spun, Butterflies!
Adică da, deci mă-nţelegeţi, nu? Butterflies! *does the happy dance*

Curse a rupt cam tot, vă prezentăm noul chitarist, Cătălin!, iar spre final am avut parte şi de o porţie de febră galbenă care-a prins tocmai bine, că se făcuse cam friguţ de la o vreme. Sorin a fost şef pe fretless, Andras pe clape, pe Eugen l-a părăsit la un moment dat o coardă şi am avut parte şi de One for Each Day, de Iordache nu mai are rost să zic nimic, cred, pen’că genialitatea lui e deja cum să spun, axiomatică. Iar Cătălin era chiar simpatic când încurca versurile, şi o cam făcea, fie vorba între noi. Dar dacă muzică bună e şi oameni faini şi atmosfeeeră şi…
Bweaaah, nu mai contează.
Şi mă bucur enorm că urmează să plece pentru o lună or so prin Străinezia, să arate şi altora cam ce chestii faine se fac pe-aici.

Iar până se întorc noi avem porţi deschise la Litere, nu uitaţi că de la asta am pornit :D Şi mai avem şi altele, le descoperim pe parcurs.
Se există şi poze, muchas gracias Adi, dar momentan tre să dorm, deci zilele astea.
There are snowflakes in my toothpaste.

Later edit: Poze, cum am promis :) by Adi, Irina, Cri and myself. Enjoy.
(more…)

Fabulos.
Cică citesc ieri un articol.

Nivelul radiaţiilor emise de antenele de pe Casa Poporului depăşeşte cu mult indicele normal, consideră angajaţii Parlamentului, efectele imediate fiind durerile de cap, greaţa, ameţeala sau pierderile de memorie, informează Realitatea TV. În consecinţă, parlamentarii români primesc, lunar, un spor de 10% din salariu.

Ce vorbeeeşti măăă?!
N-am priceput, antenele alea ce căcat au de tocmai ele afectează sănătatea scumpilor noştri “aleşi”? Dar atunci antenele de pe blocul de 14 etaje de lângă ăla unde stau nu mă afectează pe mine? Şi eu de ce nu primesc spor? Mie nici alocaţie nu mai voiau să-mi dea, ‘tu-le muma-n cur de zăltaţi! Da’ spor de praf nu-şi votează, că draperiile din mastodontul ăla de clădire n-au mai fost spălate de vreo 15 ani, de când le-au pus. Că au vreo 500 de kile fiecare, nu le mai mişcă de la locul lor nici cu buldozerul. Da’ spor de lumină chioară nu-şi votează, că din raţiuni de protecţia mediului în candelabrele alea de o tonă aur masiv fiecare sunt montate becuri economice. Da’ spor de disconfort olfactiv nu-şi votează, că ultima dată când am fost pe-acolo ziceai că se plimbase o vidanjă înaintea noastră. La dracu’, să-şi facă şi spor de stres, dacă n-au deja, că uite câte probleme îi împiedică pe ei să-şi exercite căcatul ăla de funcţie!
Muriţi băăă, cu antenele voastre cu tot! Aşa oameni sunteţi? Voi tre’ să fiţi rezistenţi, ‘re-aţi ai dreacu’, să staţi fermi pe poziţii, să fiţi un exemplu pentru vânturatul ăsta de popor care v-a votat, nu să vă tremure chiloţii la cea mai mică radiaţie. Păi nu vă convine cu antene, dar la telefoanele alea gigele pe care vi le-aţi tras din banii de la buget n-aţi renunţa never ever, nu? Vă doare capu’ şi vă pierdeţi memoria de la antenele alea, dar nu le-aţi da dracu’ jos să nu vă mai facă probleme, vă votaţi spor! Măcar când o fi să crăpaţi odată şi odată de cancer la creier o să aveţi contul barosan.

Băi, ce lume.
Să nu se creadă o clipă că eu chiar cred bazaconia asta cu radiaţiile mă-sii. Asta, as far as I’m concerned, e un fel de hai să bem Cola Light ca să ducem o viaţă sănătoasă, fără exces de zahăr. Păi la câte căcaturi băgăm în noi şi la câte excese facem, zahărul ăla din Cola o să fie fix 0,001% din cauza morţii noastre, când o fi să fie. Dar ne place să ne căcăm pe noi şi să ne facem false probleme, ba cu zahărul, ba cu încălzirea globală, acuma cu radiaţiile, şi intrăm în cercul ăsta vicios al unei ipohondrii auto-induse şi uite cum ne ratăm definitiv şi irevocabil toată bruma asta de vreme pe care ne e dat s-o trăim. Şi merită mă, merită?
Eu nu cred.
Dar evident că, atunci când e să-şi voteze parlamentarii câte-un nou spor, cele mai nesemnificative căcaturi devin probleme de siguranţă naţională. Uite unde erau eroii noştri! Prin câte trebuie să treacă ei, pentru a trudi zi şi noapte în interesul nostru!
Dar nu vă pune nimeni, maică! Nu vă place la radiaţii, hai plecaţi frumuşel de-acolo şi lăsaţi pe alţii în locul vostru. Alţii care, poate, or să fie mai interesaţi de adevăratele probleme ale amărăciunii ăsteia de ţară. Pe nea’ Gheorghe care tre’ să plătească întreţinerea, lumina, gazul şi să-şi mai ia şi mâncare şi medicamente din pensia de două milioane jumate vă zic eu că-l doare-n cur de ce antene are deasupra capului. Dar asta e, fiecare strat social cu problemele lui urgente.

Ce e bine, totuşi, e că am aflat în sfârşit care-i sursa tuturor problemelor. Rădăcina tuturor relelor. De-asta nu merg băi lucrurile, de la radiaţiile astea din aer. De-aia adorm parlamentarii în exerciţiul funcţiunii, de-aia uită promisiunile făcute în campanii. Hai să facem un pustiu de bine ţării ăsteia şi să ne-apucăm să le demolăm. Şi dacă lucrurile-or să meargă apoi la fel de prost, măcar n-or să mai vorbească puştii de bani gata la telefon în ore.