Cântec de despărţire

Făcând curat prin nişte hârtii vechi am dat peste, zic eu, o mică bijuterie. O scosesem la lumină ceva mai demult, când era vorba să fie pusă pe muzică – idee ulterior lăsată în aer. Cum face notă discordantă cu surorile sale, am decis s-o arunc aici, printre scobitorile de porţelan. N-are nici o relevanţă cu prezentul, mind you, având venerabila vârstă de vreo 4 ani. Nici cine ştie ce calităţi artistice n-are. But it’s fun. Iar la vremea aia, era mai mult sau mai puţin din suflet. Credits go to me.

M-am cam săturat de tine,
De suavul tău timbru vocal,
M-am săturat de părul tău
Şi de tine-n general.

Eşti atât de aiurea
De câteodată mă-nspăimânţi.
Aş vrea să vorbesc cu tine
Dar nu ştii decât să cânţi.

Cânţi de ani de zile-n şir
Şi nu dai semne de-oboseală,
Vei cânta la nesfârşit
Melodia asta goală…

Aceeaşi moacă sictirită,
Aceleaşi idei de când te ştiu –
Acum ştiu de ce cu tine
Mă simt ca într-un sicriu.

Niciodată nu te-am vrut,
Dacă mă gândesc mai bine.
Eu nici nu te-am căutat,
Ci tu ai venit la mine.

De la-nceput erai cam varză,
Şi te-ai stricat pe zi ce trece.
Cu tine-am murit de nouă ori
Iar vieţi nu am decât zece…

Pun deci picioruşu-n prag
Şi-ţi trag un şut în posterior;
Nu am chef să te mai văd
Şi-ţi sunt oricum superior.

Îţi spun adio, fata mea,
Şi-un lucru-nvaţă de la mine:
Ştii deja că vremea trece,
Dar poate alta nu mai vine!

They thought he was dead, but…

…they were obviously all so, so wrong :D

Ideea vine în felul următor.
Yes, I’m still in the business. Cam acum o săptămână treceam însă printr-o…
De fapt nu, să începem cu începutul.
M-am făcut fugit vreme de vreo săptămână pe tărâmuri elene. Escapadă despre care plănuiesc să povestesc, cât de curând, mai pe îndelete. De preferat cât încă mai am amintirile cât de cât fresh în cap, hihi. Oricum, ideea e că intenţionat n-am anunţat treaba asta pe blog. Aş fi putut să mă comport ca un blogăr d-ăla profesionist, băi, vedeţi că plec, be sure to check back in a few days. Aş fi putut să mă comport ca un blogăr d-ăla super-profesionist, băi, io mă car, dar am lăsat wordpress-ului câteva articole să le publice automat din 2 în 2 zile ca să aveţi voi mereu conţinut fresh. Şi ca să nu-mi scadă numărul de vizitatori. Să menţin vii feed-urile. Să nu rămân fără nici un subscriber. Să nu scad în clasamentul de la trafic.ro.

Eh, iar în clipa în care m-am surprins gândind aşa I freaked out, am închis pc-ul ş-am mers să beau o bere cu nişte prieteni.

Acu m-am întors. Iar, că parcă mă mai întorsesem odată nu demult, parcă după examene. Da’ oricum, cine mă citeşte probabil deja s-a obişnuit să nu fiu prea… Deci exact, cum spuneam.
Acuma aş asculta o tonă de muzică da’ nush de unde să încep. Momentan am ajuns la Porcupine Tree, dar am un feeling că n-o să ţină mult. Ah, chiar aşa, îmi dăduse V chiar înainte să plec nişte chestii tare, tare mişto. Bun.
Şi mai băgăm şi-un Queens of the Stone Age când se cere.

Atâta bouzouki am auzit zilele astea că celulele corpului meu urlă după nişte chitară electrică.

Georgia+Năstase=Sictir

Zilele astea se caracterizează printr-o stare generală de yuck. În orice direcţie mă uit văd numai chestii naşpa. Mai adăugăm şi 36 de centigrade la umbră şi obţinem un minunat peisaj de vară lipicioasă.

David Bowie zicea, la un moment dat, că-i e frică de americani. Îi dau dreptate, nu zic. Motive din plin. Însă zilele astea am ajuns la concluzia că e mai firesc şi oleacă mai productiv să ne fie al dracu’ de teamă de ruşi. Pentru că ruşii sunt sinceri. Când îşi pun ceva în cap n-o iau pe ocolite ca să dea bine la nush ce organisme internaţionale, ci îi dau cu tancu’ înainte. Scurt şi la obiect. Şi când dă rusul cu tancu’, întreaga Europă stands corrected. Ca-n bancul ăla genial cu
Cu cine se învecinează Rusia?
Cu cine vrea ea!
Georgia, apoi, reclamă lipsa de reacţie a comunităţii internaţionale. Păi normal, când în secunda doi s-ar putea trezi cu ţeava de gaz pustie, cine să mai reacţioneze? De-aia, abia aştept să-l văd construit pe Nabucco ăla. Pentru că nu-mi place Rusia.
Apoi, altă chestie mişto. Cică acum câteva nopţi ar fi fost evacuaţi toţi cetăţenii români de pe teritoriul Georgiei. Ok, perfect normal. Partea amuzantă vine atunci când afli că ambasadorul României la Tbilisi este, suspans suspans… în concediu! Aşa că în lipsa unei coordonări eficiente la faţa locului, mulţi români au ales să se întoarcă în ţară pe cont propriu. Fain, nu?
But wait, there’s more!
În vreme ce mare parte din Europa fierbea, cu Sarkozy făcând naveta Moscova – Tbilisi, ce se întâmpla la noi? Băsescu convoca CSAT. Decizie firească şi de bun simţ, având în vedere că, la urma urmei, nu ne putem permite să fim neimplicaţi. Ei bine, ce să vezi? La prima şedinţă de sâmbătă noaptea n-a venit nici Tăriceanu, nici şefii din SRI şi SIE, nici miniştrii Economiei şi Transporturilor. Deci da, ne pasă al naibii de mult. Se face apoi încă o şedinţă, unde surprinzător apar toţi, în care se decide trimiterea în Georgia de “ajutoare de urgenţă”. Asta se întâmpla marţi, acum trei zile. Până acum nu s-a trimis nimic. Ciudat simţ al urgenţei mai avem. De-asta când chemi Salvarea la 12 noaptea te sună la 5 dimineaţa să te întrebe dacă mai ai nevoie.

Pe alt front, acum, alte chestii menite să ne convingă, odată pentru totdeauna, că trăim într-o ţară atipică.
Parlamentul, acest stat-în-stat ce merită, mai degrabă, numele de “Adunarea Stărilor Privilegiate” care se mai folosea, din când în când, în epoca feudală, a decis neînceperea urmăririi penale în cazurile Mironel şi Bombonel. Pardon, ale înalţilor demnitari Miron Mitrea şi Adrian Năstase. Demnitari nush de ce dracu’ le-o zice, pen’ că demni în nici un caz nu sunt, dar asta-i altă poveste. În fine. Se agită lumea pe nişte site-uri de ştiri, se prezintă ştirea la TV aşa, ca fapt divers, se mai fac vreo 2 talk-show-uri de rahat şi gata, subiect epuizat. Cea mai flagrantă încălcare a principiului separării puterilor în stat, de sute de ori mai gravă decât orice acrobaţie pe care ar fi făcut-o vreodată Băsescu, beneficiază de vreo 2 zile de coverage plictisit după care nimic. Se uită. Asta e. Oricum, toţi se aşteptau la asta.
Poftiiim?!
Băsescu e terfelit şi făcut în toate felurile, toţi, TOŢI mă, stau cu ochii pe el căutându-i nod în papură din orice prostie, în schimb când un Parlament de inapţi face dreptate cum îi taie lui (şi n-ar fi prima oară!) toată lumea e perfect ok cu asta! For fuck’s sake! Apoi ilustrul domn Năstase are tupeul să publice la el pe blog un articol intitulat “Dreptatea nu se poate face prin incalcarea Constitutiei si a legilor” (să mori tu?!)  în care, folosindu-se abil de româna de lemn învăţată de pe la alde nea Ilici cu trei “I”, reuşeşte fantastica performanţă de a nu spune nimic! Mă rog, în afară de a poza în victima lui Băsescu. Evident că, în scurt timp, articolul s-a umplut de comentarii ale unora din cei mai josnici lingăi pe care am avut ocazia să-i văd, toţi bucurându-se pentru “victoria” lui Bombo, lăudându-l pentru tăria sa de caracter şi implorându-l, aproape, să candideze la preşedinţie. Mi-e silă.

Dar faza supremă e alta. Au ieşit românii în stradă zilele astea? DA! Pentru ce?
Pentru a-şi arăta solidaritatea faţă de gruzini, desigur!
Are febră ţara asta şi delirează? Adică nimeni nu protestează împotriva Parlamentului, împotriva josnicei manevre în spatele căreia s-a ascuns bine mersi Năstase şi nu-i mai tremură fundul, nimeni nu aruncă cu ouă stricate în Casa Poporului, sau, dacă nu (că-i cam greu s-o nimereşti, la drept vorbind), măcar în Palatul Victoria, nimeni nu cere în Piaţa Universităţii judecarea lui Năstase, NIMENI, în schimb toţi suntem solidari cu cauza Georgiei. Aşa, deodată. Şi ieşim în stradă ca să demonstrăm CĂ CE? Ca să aprindem o lumânare simbolică în faţa ambasadei Rusiei. Vai, cât de poetic! Cât de artistic! Mai am puţin şi plâng.

So this must be what going mad feels like.
Bine aţi venit în România: ţara feudală în care “în regim de urgenţă” înseamnă “peste o săptămână” iar poporul iese în stradă for all the wrong reasons.

…breathing the air of no man’s land

Am făcut azi un mic calcul.
Prima dată i-am văzut pe Byron pe 1 decembrie anul trecut, în Clubul Ţăranului, când împlineau un an de la primul concert :) Apoi în Lăptărie, la o săptămână după, apoi încă o dată la Clubul Ţăranului, aproape de Crăciun. Primul concert de anul ăsta a fost… cel din Suburbia? Parcă da. Da, da, da. Apoi a mai fost odată Clubul Ţăranului, de data asta cu încă nişte fani, hihi, iar apoi… cred că a fost direct Copacul de Hârtie. Hai să-l punem şi pe el, că a fost simpatic :) Iar de la Copac, după o lungă aşteptare, că aşa merităm dacă nu mergem la mare când trebuie, sărim iar la Clubul Ţăranului. Adică la azi-noapte.

Ar fi puţin banal acuma să încep să vorbesc despre concert, nu? :D
Hai să facem o paranteză.
Vorbeam deunăzi cu cineva despre concertele Kumm, despre Kumm în general, despre Urma, despre Urma la Stufstock acum vreo 3 ani, despre Stufstock, despre Stufstock-ul de anul ăsta. Şi uite-aşa am ajuns la Byron. Ei bine, persoanei respective nu-i plăcea Byron. Formaţia, that is. Omul – evident, o bijuterie, dar acolo unde se obişnuise lumea cu el. Muzica Byron, însă, i se părea rece. Fără suflet, cum ar veni. Parnasiană întrucâtva.
Şi mi-am amintit că şi eu aveam, la început, exact aceeaşi impresie.
Mi se părea o muzică hiper-şlefuită, cu precizie de bijutier, cu puţin prea multă precizie, poate; o bijuterie scumpă închisă bine într-o vitrină şi cocoţată undeva în vârful unui turn de fildeş. Mi se părea ceva intangibil, frumos dar rece. Preţios, dar altfel greu de apreciat. Interesant dar obositor. Apoi, însă, s-a întâmplat ceva. Deodată am priceput (inconştient cred, căci conştient nu prea s-a produs vreo schimbare, în afară, poate, de conştientizarea schimbării, hihi) ce se întâmpla acolo, deodată am început să simt, să văd dincolo de forma ce mă derutase şi să vibrez la unison cu trăirea încapsulată în aceasta. Apoi am uitat că muzica lor mă speriase la început, mă alungase aproape; nu mai contau decât fiorii reci ce-şi făceau apariţia la câte-un vers percutant sau la câte-un acord sau o notă. La urma urmei, cele mai bune mere sunt cele cu coaja groasă. Sau altfel spus, după cum mi-a picat fisa azi, ca să ajungi la ciocolată trebuie mai întâi să dai staniolul la o parte. Ai nevoie, desigur, de puţină răbdare, însă merită al naibii, căci ciocolata Byron e atât de bună :)

Iar eu nu pot fi altfel decât încântat atunci când văd, pentru încă o dată, ce lucruri minunate pot face oamenii ăştia.
O pasăre cântătoare de noapte îmi ciripise în prealabil că urmau să se cânte lucruri noi, multe lucruri noi. Motiv pentru mine să do the happy dance, căci lucrurile noi pe care le cunoşteam deja îmi plăceau la nebunie. Am luat parte, aşadar, la concertul de noaptea trecută cu aşteptările pe plus – şi nu mi-au fost defel dezamăgite, ba din contră. Piese noi au fost “A Peaceful Mind” which got me yet again, e dincolo de superlative, “Blinded By Sunshine” care mi-a rămas în minte apoi de o fredonam pe stradă când mă întorceam acasă, “Sirens” pe care mi-am amintit-o din Suburbia şi încă două trei pe lângă cele pe care le ştiam deja. Titlul celei dintâi nu mi-l amintesc (“Zeitgeist” îmi suflă cineva din spate, dacă nu fac eu confuzii teribile atunci asta e), dar a fost ceva mai lungă, cu o construcţie proggy şi ţin minte că am savurat-o de la prima la ultima notă, pe “A Poem Without an End” trebuie s-o mai aud de câteva ori aşa că ne vedem data viitoare, cât despre “War”, de mai apoi, ei bine…
Captain, captain! I see a masterpiece in the horizon!
Deci nu fac mişto, căpitane, bine-am zis de vocea lui Dan că e a maelstrom of feeling, iar acuma stau pe gânduri dacă nu cumva e cam puţin spus. Deci whoa. Dacă piesele astea la prima ascultare produc deja aşa un efect, e clar.
De altfel, se desprinde deja un feeling unitar din piesele noi. Mie, cel puţin, îmi sună a 5 jumate dimineaţa, a zori, a “the dawning of a brand new day in your chest”, a zorii unei zile în care poţi să take “your last breath with a smile on your face”. Sună a început, sună a lumină prin întuneric, sună a aer proaspăt.

Alt lucru care-a făcut concertul ăsta oarecum special a fost lipsa coverurilor. Mă rog, oarecum special acum, căci în viitor asta va deveni, cel mai probabil, norma :) Atât sper, să mai cânte “Lazy” din când în când, că o fac atât de bine. Şi încă nu renunţ la speranţa să aud odată “One Time” în versiunea lor, că de la Crimsoni nu prea am cine ştie ce şanse :) Însă uite ce frumos, Byronii au deja material suficient cât să umple un concert întreg, ba chiar să lase destul şi pe-afară. N-aş zice că e neapărat un prag de maturitate, ăsta l-au atins cam de când s-au format, heheh, dar e cu siguranţă un indiciu că oamenii ăştia are here to stay. Yey for us, devoted fans.
“Watercolor”, cu un intro mai lung şi tare atmosferic, a mers de minune ca piesă de deschidere, aducând cu ea zvon de speranţă, de ce nu, căci în final griul cedează în faţa culorilor ce împrospătează şi dau viaţă unei zile ploioase :) Iar “No Man’s Land” s-a potrivit la fix în finalul concertului, după ce toată lumea fredonase la unison cu Dan “no need to understand the meaning of life” şi, desigur, “tâgâdam-pa-pai”. Între aceste momente au mai curs un “Losing Control” cu un solo năucitor din partea lui 6fingers, un “Forbidden Drama” – parcă – cu un Costin care se juca de-a Depeche Mode, un “Far Away” incredibil de funky, groovy, whatever you wanna call it – cert e că Jacob bagă dansu-n oameni, şi nu în ultimul rând un Cristi care nu şi-a părăsit o clipă locul din spatele tobelor, executând un solo de zile mari înainte de bis.

Grozavi oameni.
Aşa că stimaţi cititori, sunt nevoit să mă repet. Mergeţi şi vedeţi-i pe Byron în concert când aveţi ocazia, fiindcă e unul din cele mai faine feluri de a începe o noapte. Puţini oameni de prin părţile astea carpato-danubiano mai fac muzică aşa cum o fac ei. Plecaţi-vă urechea şi savuraţi. De ce nu, cu un zâmbet pe buze. E contagios.