…breathing the air of no man’s land

Am făcut azi un mic calcul.
Prima dată i-am văzut pe Byron pe 1 decembrie anul trecut, în Clubul Ţăranului, când împlineau un an de la primul concert :) Apoi în Lăptărie, la o săptămână după, apoi încă o dată la Clubul Ţăranului, aproape de Crăciun. Primul concert de anul ăsta a fost… cel din Suburbia? Parcă da. Da, da, da. Apoi a mai fost odată Clubul Ţăranului, de data asta cu încă nişte fani, hihi, iar apoi… cred că a fost direct Copacul de Hârtie. Hai să-l punem şi pe el, că a fost simpatic :) Iar de la Copac, după o lungă aşteptare, că aşa merităm dacă nu mergem la mare când trebuie, sărim iar la Clubul Ţăranului. Adică la azi-noapte.

Ar fi puţin banal acuma să încep să vorbesc despre concert, nu? :D
Hai să facem o paranteză.
Vorbeam deunăzi cu cineva despre concertele Kumm, despre Kumm în general, despre Urma, despre Urma la Stufstock acum vreo 3 ani, despre Stufstock, despre Stufstock-ul de anul ăsta. Şi uite-aşa am ajuns la Byron. Ei bine, persoanei respective nu-i plăcea Byron. Formaţia, that is. Omul – evident, o bijuterie, dar acolo unde se obişnuise lumea cu el. Muzica Byron, însă, i se părea rece. Fără suflet, cum ar veni. Parnasiană întrucâtva.
Şi mi-am amintit că şi eu aveam, la început, exact aceeaşi impresie.
Mi se părea o muzică hiper-şlefuită, cu precizie de bijutier, cu puţin prea multă precizie, poate; o bijuterie scumpă închisă bine într-o vitrină şi cocoţată undeva în vârful unui turn de fildeş. Mi se părea ceva intangibil, frumos dar rece. Preţios, dar altfel greu de apreciat. Interesant dar obositor. Apoi, însă, s-a întâmplat ceva. Deodată am priceput (inconştient cred, căci conştient nu prea s-a produs vreo schimbare, în afară, poate, de conştientizarea schimbării, hihi) ce se întâmpla acolo, deodată am început să simt, să văd dincolo de forma ce mă derutase şi să vibrez la unison cu trăirea încapsulată în aceasta. Apoi am uitat că muzica lor mă speriase la început, mă alungase aproape; nu mai contau decât fiorii reci ce-şi făceau apariţia la câte-un vers percutant sau la câte-un acord sau o notă. La urma urmei, cele mai bune mere sunt cele cu coaja groasă. Sau altfel spus, după cum mi-a picat fisa azi, ca să ajungi la ciocolată trebuie mai întâi să dai staniolul la o parte. Ai nevoie, desigur, de puţină răbdare, însă merită al naibii, căci ciocolata Byron e atât de bună :)

Iar eu nu pot fi altfel decât încântat atunci când văd, pentru încă o dată, ce lucruri minunate pot face oamenii ăştia.
O pasăre cântătoare de noapte îmi ciripise în prealabil că urmau să se cânte lucruri noi, multe lucruri noi. Motiv pentru mine să do the happy dance, căci lucrurile noi pe care le cunoşteam deja îmi plăceau la nebunie. Am luat parte, aşadar, la concertul de noaptea trecută cu aşteptările pe plus – şi nu mi-au fost defel dezamăgite, ba din contră. Piese noi au fost “A Peaceful Mind” which got me yet again, e dincolo de superlative, “Blinded By Sunshine” care mi-a rămas în minte apoi de o fredonam pe stradă când mă întorceam acasă, “Sirens” pe care mi-am amintit-o din Suburbia şi încă două trei pe lângă cele pe care le ştiam deja. Titlul celei dintâi nu mi-l amintesc (“Zeitgeist” îmi suflă cineva din spate, dacă nu fac eu confuzii teribile atunci asta e), dar a fost ceva mai lungă, cu o construcţie proggy şi ţin minte că am savurat-o de la prima la ultima notă, pe “A Poem Without an End” trebuie s-o mai aud de câteva ori aşa că ne vedem data viitoare, cât despre “War”, de mai apoi, ei bine…
Captain, captain! I see a masterpiece in the horizon!
Deci nu fac mişto, căpitane, bine-am zis de vocea lui Dan că e a maelstrom of feeling, iar acuma stau pe gânduri dacă nu cumva e cam puţin spus. Deci whoa. Dacă piesele astea la prima ascultare produc deja aşa un efect, e clar.
De altfel, se desprinde deja un feeling unitar din piesele noi. Mie, cel puţin, îmi sună a 5 jumate dimineaţa, a zori, a “the dawning of a brand new day in your chest”, a zorii unei zile în care poţi să take “your last breath with a smile on your face”. Sună a început, sună a lumină prin întuneric, sună a aer proaspăt.

Alt lucru care-a făcut concertul ăsta oarecum special a fost lipsa coverurilor. Mă rog, oarecum special acum, căci în viitor asta va deveni, cel mai probabil, norma :) Atât sper, să mai cânte “Lazy” din când în când, că o fac atât de bine. Şi încă nu renunţ la speranţa să aud odată “One Time” în versiunea lor, că de la Crimsoni nu prea am cine ştie ce şanse :) Însă uite ce frumos, Byronii au deja material suficient cât să umple un concert întreg, ba chiar să lase destul şi pe-afară. N-aş zice că e neapărat un prag de maturitate, ăsta l-au atins cam de când s-au format, heheh, dar e cu siguranţă un indiciu că oamenii ăştia are here to stay. Yey for us, devoted fans.
“Watercolor”, cu un intro mai lung şi tare atmosferic, a mers de minune ca piesă de deschidere, aducând cu ea zvon de speranţă, de ce nu, căci în final griul cedează în faţa culorilor ce împrospătează şi dau viaţă unei zile ploioase :) Iar “No Man’s Land” s-a potrivit la fix în finalul concertului, după ce toată lumea fredonase la unison cu Dan “no need to understand the meaning of life” şi, desigur, “tâgâdam-pa-pai”. Între aceste momente au mai curs un “Losing Control” cu un solo năucitor din partea lui 6fingers, un “Forbidden Drama” – parcă – cu un Costin care se juca de-a Depeche Mode, un “Far Away” incredibil de funky, groovy, whatever you wanna call it – cert e că Jacob bagă dansu-n oameni, şi nu în ultimul rând un Cristi care nu şi-a părăsit o clipă locul din spatele tobelor, executând un solo de zile mari înainte de bis.

Grozavi oameni.
Aşa că stimaţi cititori, sunt nevoit să mă repet. Mergeţi şi vedeţi-i pe Byron în concert când aveţi ocazia, fiindcă e unul din cele mai faine feluri de a începe o noapte. Puţini oameni de prin părţile astea carpato-danubiano mai fac muzică aşa cum o fac ei. Plecaţi-vă urechea şi savuraţi. De ce nu, cu un zâmbet pe buze. E contagios.

6 Responses to “…breathing the air of no man’s land”

  1. x

    “Titlul celei dintâi nu mi-l amintesc, dar a fost ceva mai lungă, cu o construcţie proggy şi ţin minte că am savurat-o de la prima la ultima notă.. ”
    Piesa se numeste Zeitgeist.

  2. babylonoise

    “absolut fabulos” – e la superlativ si n-are grad de comparatie
    “mă repet iar” – no comment :)
    si altele in stilul asta plus ca “zvon de visare, de dor şi de speranţă”, clisee ca ma lasa rece/e ABSOLUT FABULOS tin mai mult de toanele tale muzicale

    in rest, byron e chiar ok iar Byron e un simpatic si un suflet mare
    indubitabil
    hihi

  3. Cri

    mai e si “A Poem Without An End”

  4. Prăjitorul din Oz

    @x & Cri: thanks :)
    @babylonoise: I stand corrected :) hihi. am sa revin asupra unor formulari mai… putin izbutite. thanks.
    si intr-adevar, indubitabil :D

  5. V

    Byron == aquired taste.
    Deci, tot nu-mi place.

  6. Prăjitorul din Oz

    i know the feeling. si da, is de acord.
    da’ nu-i bai, e vreme :D

Leave a Reply