A perfect spot

Mă gândeam deunăzi câţi oameni am lăsat în urmă. Câţi “casual friends for a couple of miles”, cum atât de frumos zicea Byron. Oameni pe care am toate şansele să nu-i mai văd niciodată, sau pe care chiar dacă i-aş mai vedea probabil nu mi-ar mai răspunde la salut. Sau ar face aşa o mutră întrebătoare, cum a făcut acra aia mică în după-amiaza aceea, şi-ar zice “da’ te ştiu? Ni s-au intersectat vreodată destinele? Ai făcut parte din viaţa mea la un moment dat?”.
Iar atunci intră în scenă “mis-apărut”. Te scuteşte de oh, atâtea complicaţii inutile.

Ideea e că în timpul vieţii te agăţi de fel de fel de oameni. Pe unii îi ţii ca repere – lucru fatal, căci oamenii sunt atât de schimbători, de nestatornici, încât îţi vei fute busola iremediabil. Pe unii îi ţii doar aproape – îi ţii de pernă, de pătură, de batistă, uneori îi ţii chiar de cămin – ăştia-s printre cei mai importanţi. Ai oameni care-ţi ţin de foame, de sete – de câte ori n-ai zis “băi, ce chef am de X” sau “moaaa, ce l-aş mai vedea pe Y acuma”?
Şi aşa ajungi, dacă ai noroc, să ai la îndemână un om pentru fiecare moment al zilei.
Desigur, nu mereu aceiaşi. Oamenii erau nestatornici, remember? Aşa că, în timp, locul unuia va fi luat de altul. Ca într-o parcare imensă, în care locurile libere sunt sertăraşe din viaţa ta. Maşini vin, maşini pleacă… dar dacă fluxul de oameni este constant, nici un loc de parcare nu va rămâne vacant pentru prea multă vreme.
Trist e, aşadar, când ai parcarea goală.
La fel tu, şofer prin viaţa ta, îţi parchezi maşina prin atâtea alte vieţi. Uneori poate în locuri diferite din parcarea aceleiaşi persoane. Câteodată vei intra în conflict cu alţi şoferi pentru locul pe care-l vrei tu. Ah, de câte ori nu se-ntâmplă asta…? Şi de câte ori nu pleci mai departe, căutând alt loc, amăgindu-te că va fi “mai bun”?

La asta se reduce viaţa, în cele din urmă.
Căutăm în continuu un loc mişto de parcare.

Much too light means blind…

…so we prefer the dark :)

Cu alte cuvinte, seara de sâmbăta trecută o fi însemnat pentru unii concert extraordinar Bryan Adams, însă pentru mine a fost prilej de retrăit o parte din vremurile bune de acum câţiva ani, rememorare pricinuită de concertul ab4 din Fire.
Eram prin clasa a 7-a când începusem să-i ascult. Mai scoseseră ei înainte un Toxic pe care nu l-am prins în vremea lui, însă 2003 era anul de Broken Trust. Deci nu ştiu cum să spun, am devorat albumul ăla. Cu tot cu engleza de baltă prezentă pe ici, colo :)) Îl luasem la pachet cu La orbire-le Firmei şi eram ‘wow’.
And well, pe-urmă presupun că am început să ascult alte chestii, mainly Metallica şi Floyd luate cu împrumut de la ăia de-a 8-a. Şi HIM, dar mă rog, aia-i altă poveste :D

În orice caz, CD-ul Broken Trust cred că e cel la care ţin cel mai mult din colecţie. It’s just… special.
Şi desigur, nu apucasem niciodată să-i văd pe ab4 live. Decât pe la MTV la emisiunea aia, “Alternative Nation” pe care-o ţinea Raluca. Şi mai organizaseră tot MTV la un moment dat ceva cu zilele Bacăului parcă, unde au cântat mai multe formaţii d-astea mişto gen Firma, Coma, ab4. Ba tot pe MTV au fost promovaţi serios atunci când au câştigat Best Romanian Act la EMA. Iar “Cold” a fost singura piesă rock pe care-am avut-o la petrecerea de final a clasei a 8-a – o oază de limpezime printre manele şi hip-hop naşpa. Da, stigmatul de a fi crescut în Rahova… :))
Şi-apoi trecut-a vremea şi aşternutu-sa praful peste ei. Au mai scânteiat aşa, fugar pe firmament ba la concertul Placebo, ba la Coke Live parcă, dar la Coke Live n-am ajuns iar la Placebo nu m-am dus din principiu. Iar apoi… tăcere.

Aşa că nu-i greu să-ţi imaginezi, iubite cetitoriu, cât m-am bucurat când am auzit că ab4 urmau să cânte în Fire. Şi am zis că it’s a must.
Noapte albă aşadar, lume peste tot, zilele Bucureştiului. În Fire se ajunge greu, pe o punte din bârne. Adică strada toată e săpată de vreo câteva luni, să repare nush ce ţevi or something, si efectiv singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă este pe podul ăla îngust :)) Funny.
Oricum, când am ajuns acolo se produceau pe scenă nişte punkişti haioşi, veseli, cu un vocal pe alocuri cam depăşit de situaţie. Dacă mă chinui puţin îmi amintesc şi cum îi cheamă… aşa, Blister Blue. Parcă. Oricum, veseli, cu un bass catchy, versuri funny (mind you, funny în sensul de puerile şi rizibile, nu în sensul de Blazzaj-funny) şi energie din plin. N-am prea înţeles eu de ce aveau doi chitarişti, se cam faultau unul pe celălalt şi nici nu era vreo distincţie foarte clară între rhythm şi lead, dar mă rog, poate că sunetul era de vină. Lucru care mi-a deşteptat temerea că nici ab4 nu vor avea un sunet foarte fericit căci, la urma urmei, Fire-ul nu-i decât o pivniţă.

Eh, silly me, căci ab4 au avut un sunet pur şi simplu beton. Sau mă rog, cărămidă, să ne asortăm cu împrejurimile :))
Au început cu “Gepilă”, melodie mai mult de încălzire şi de test, însă publicul went crrrazy right away iar atmosfera a devenit brusc foarte tare. Am zis melodie de test pentru că după aceea băieţii au mai stat câteva minute să-şi regleze fel de fel de chestii pe la instrumente. Overall, pe timpul concertului au avut probleme cu toba mare care nu stătea locului, cu chitara lui Doru care a căzut şi cu bassul care nu mai ştiu ce făcuse dar la un moment dat nu se mai auzea. Lucruri ce l-au făcut pe Doru să remarce că

În ritmul ăsta ne întindem toată noaptea :)) Da’ mâine o să ziceţi Băăă, am fost la ab4 la concert, a fost prea tare, au cântat 4 ore jumate!

Anyway, dincolo de micile dificultăţi tehnice concertul a fost savuros.
Am avut “Break”, my personal highlight, care sună mult mai mişto, mai hard, live decât pe disc. Ne-am plimbat apoi prin Broken Trust cu piese precum “Rumors”, “Born to Learn”, “Different Horizons” sau “Rising Stars” (alt personal favourite), pe ici, colo am avut parte de bucăţele Toxice precum “Cum ar fi?” şi “Despre o tipă” (preferata publicului) iar nu în ultimul rând, s-au cântat piese noi de pe EP-ul Burst Into Life precum “You and I” sau “Everything that You Are”. EP-ul cu acestea din urmă este ascultabil aici.
Surpriza serii a fost, fără îndoială, “Lovesong”, cover după The Cure. Pe lângă faptul că asta e în my top 5 favorite The Cure songs, interpretarea lor a fost foarte reuşită şi fain adaptată.
Alt highlight al serii a fost, desigur, “Hol”. Moment în care a fost adusă în club o mireasă furată, care şi-a făcut loc încet, încet către scenă. Pe “Hol” am avut parte, aşadar, şi de o mireasă şi o domnişoară de onoare care se zbenguiau printre cei 5 băieţi… spre disperarea lor, probabil, căci scena aia nu era nici ea enormă :))
Casă de piatră!

O să tratez “Come” separat, pentru că melodia asta este perfectă pentru studiul de caz ab4 în 2008.
Printre puţinele melodii vechi care a beneficiat de un “facelift” substanţial, “Come” era o mică bijuterie din capul locului. Versiunea nouă este însă mai şlefuită, iar finalul este mai lucrat şi, înclin să cred, mai reuşit. Mai punctat, mai memorabil. Asta fără să-şi piardă deloc din aerul de ab4. De altfel asta mi-a plăcut cel mai tare, deşi componenţa formaţiei s-a schimbat substanţial în ultimii 5 ani, de când au scos Trust, sound-ul (chiar şi pe piesele noi) a rămas în linii mari acelaşi. Ba chiar mai lustruit, mai viu. Sâmbătă seara, ab4 arătau ca o formaţie ready to kick some ass.
“So away” a venit mai spre final, vioaie şi ţopăibilă. Apoi, toată lumea spera la “m.t.v.”
m.t.v. care n-a mai fost, trupeţii retrăgându-se subit şi lăsându-se chemaţi pentru bis.

Ok, ok.
Cântăm “Preferences”.

Iar apoi încă o bucată din “Despre o tipă”, împreună cu publicul, iar apoi rămas bun, ne vedem data viitoare.

Mi-a lăsat un zâmbet larg concertul ăsta. Un zâmbet d-ăla de good ol’ times, care prea good nu erau ele dar aveau un parfum aparte. În mod ciudat, muzica asta m-a făcut să mă simt bătrân. Nu foarte, dar totuşi un pic, acolo.
Era mişto apoi să merg printr-un Bucureşti viu la o oră atât de târzie. Oameni pe stradă şi RATB funcţional la 2 noaptea… nu se întâmplă mereu. La Universitate erau proiecţii pe clădiri – pe Arhitectură, în special, din faţa căreia răsuna şi un soi de muzică urbană, chill, potrivită pentru ora aia. De cealaltă parte a bulevardului, tineret indie deopotrivă cu aurolaci şi cocalari se holbau la desenele colorate de pe Arhitectură şi se bâţâiau în ritmul muzicii.

Pe lângă ASE, o tânără la vreo douăzeci şi puţini de ani îşi plimba bunicul de braţ spunându-i cu nedisimulată mândrie
“uite, uite, aici e facultatea mea…!”.

Oraşul a adormit în zori. Eu ceva mai devreme.

Lecţie de civism

Din când în când mai dau peste câte-o chestie care mă face să fiu mândru de oraşul ăsta.

Bine ai venit în Bucureşti! Un oraş plin de surprize la colţ de stradă…

…şi de cetăţeni cu un înalt simţ al răspunderii civice.

Zile de Bükresh

La Zilele Bucureştiului eu mi-am făcut apariţia aşa, tiptil şi nocturn. De altfel nici n-am prea avut mari tangenţe cu festivităţile propriu-zise, ce nu mi s-au părut o idee rea dar pur şi simplu nu prea m-au atras. Alt eveniment, în schimb, avea să-mi facă mie seara de sâmbătă, dar asta mai încolo.

Zilele Bucureştiului, aşadar, prilejuite de aniversarea a 549 de ani de atestare documentară a urbei ăsteia minunate. S-a scos lumea în stradă la chestii moca, mostly, fie că a fost vorba de expoziţii sau muzee sau piese de teatru sau concerte sau demonstraţii de artă urbană. Şi partea tare e că în stradă a ieşit lume mişto. Cel puţin pe Victoriei şi prin centrul vechi, departe de Magheru, Unirii şi centrele de maxim interes gen Parcul Izvor. Ambivalent mai e şi Bucureştiul ăsta, să fiu al naibii.
Partea cea mai tare, oricum, a fost că a funcţionat transportul în comun până pe la 3 dimineaţa.
De ce nu se poate institui chestia asta ca normă?! Hello! A făcut RATB mai demult ditamai sondajul cu “ce linii aţi prefera să fie incluse în transportul de noapte”. Mai demult însemnând vreo 2 ani. Evident că nu s-a mai mişcat nimic de-atunci, de ce să avem şi noi ceva civilizat pe coclaurile astea?
Îmi place că, în schimb, băgăm palmieri în Piaţa Universităţii :)) Palmieri care nu-s urâţi ei aşa (deşi îs cam pitici, fie vorba între noi), dar serios, piaţa aia are nevoie de un landmark. Ceva care s-o caracterizeze, să-i dea o identitate. Ceasul ăla nu prea se achita de datoria asta, recunosc, dar hai frate să găsim o soluţie. Eventual mutat Mihai Viteazu de-acolo de unde stă, si-aşa distanţa nu e mare iar în locul în care e acum e destul de înghesuit (şi de stingher) între alte 3 statui. Amplasarea în centrul pieţei i-ar oferi o expunere mai bună şi ar scoate mai mult în evidenţă statuia care oricum n-are dimensiuni prea monumentale.
Şi asta-i doar una din multele idei.

Dar mă rog.
Altă problemă pe care-o are oraşul ăsta este curăţenia. Şi nu, nu mă refer la firmele de salubrizare care nu-şi fac treaba, şi-or face-o. Mă refer la oamenii care nu pot, fir-ar al naibii, să ţină în mână o hârtie 2, 3 minute până ajung la un coş de gunoi. Treceam sâmbătă noapte prin faţa BNR, unde se amenaja locul pentru un spectacol. Scenă măricică, multe scaune, covor roşu, aranjamente florale, am înţeles că o grămadă de lume ‘bună’ (including seigneur le maître, Oprescu) s-a arătat pe-acolo. Mă întreb dacă până la începerea spectacolului au făcut ceva cu grămezile de hârtii, mare parte fluturaşi publicitari and the like, ce zăceau pe partea cealaltă a străzii. Alea se vedea că erau proaspete. Străzile, alea de prin centrul vechi cel puţin, musteau de Poliţie. N-ar fi fost normal să ia unii nişte amenzi pentru mizeria aia?

Nu în România. Probabil că nici n-avem vreo lege care să oblige la aşa ceva. Şi chiar dacă am avea, cine-ar impune-o? Poliţia? =)) Ei, aş!
Oricum, măcar oraşul e viu. Uneori mă mai apucă îndoiala, dar mi-e repede spulberată. E bolnav, e cangrenat ca naiba, dar e viu. Încă.
La mulţi ani, Bucureşti. Să apuci să mai vezi măcar încă 51 de ani, să faci şi tu un rotund 600.

E reconfortant, oricum, să vezi că se mai petrec totuşi şi lucruri faine. Iar acum îmi dau seama ce corcitură de post o să iasă ăsta.
[de-aia l-am separat în două iar jumătatea ailaltă, prilej de rememorări şi muzică faină, va fi într-un articol următor, hihi – n.a.]