A perfect spot
Mă gândeam deunăzi câţi oameni am lăsat în urmă. Câţi “casual friends for a couple of miles”, cum atât de frumos zicea Byron. Oameni pe care am toate şansele să nu-i mai văd niciodată, sau pe care chiar dacă i-aş mai vedea probabil nu mi-ar mai răspunde la salut. Sau ar face aşa o mutră întrebătoare, cum a făcut acra aia mică în după-amiaza aceea, şi-ar zice “da’ te ştiu? Ni s-au intersectat vreodată destinele? Ai făcut parte din viaţa mea la un moment dat?”.
Iar atunci intră în scenă “mis-apărut”. Te scuteşte de oh, atâtea complicaţii inutile.
Ideea e că în timpul vieţii te agăţi de fel de fel de oameni. Pe unii îi ţii ca repere – lucru fatal, căci oamenii sunt atât de schimbători, de nestatornici, încât îţi vei fute busola iremediabil. Pe unii îi ţii doar aproape – îi ţii de pernă, de pătură, de batistă, uneori îi ţii chiar de cămin – ăştia-s printre cei mai importanţi. Ai oameni care-ţi ţin de foame, de sete – de câte ori n-ai zis “băi, ce chef am de X” sau “moaaa, ce l-aş mai vedea pe Y acuma”?
Şi aşa ajungi, dacă ai noroc, să ai la îndemână un om pentru fiecare moment al zilei.
Desigur, nu mereu aceiaşi. Oamenii erau nestatornici, remember? Aşa că, în timp, locul unuia va fi luat de altul. Ca într-o parcare imensă, în care locurile libere sunt sertăraşe din viaţa ta. Maşini vin, maşini pleacă… dar dacă fluxul de oameni este constant, nici un loc de parcare nu va rămâne vacant pentru prea multă vreme.
Trist e, aşadar, când ai parcarea goală.
La fel tu, şofer prin viaţa ta, îţi parchezi maşina prin atâtea alte vieţi. Uneori poate în locuri diferite din parcarea aceleiaşi persoane. Câteodată vei intra în conflict cu alţi şoferi pentru locul pe care-l vrei tu. Ah, de câte ori nu se-ntâmplă asta…? Şi de câte ori nu pleci mai departe, căutând alt loc, amăgindu-te că va fi “mai bun”?
La asta se reduce viaţa, în cele din urmă.
Căutăm în continuu un loc mişto de parcare.
September 29th, 2008 at 2:58 pm
trebuie că e ceva în aer, tocmai azi mă gândeam la oamenii cu care am petrecut, la vreun moment dat, câteva ore sau zile. oare vreunul din oamenii ăştia se mai gândeşte la noi? “băă, unde-o fi, ce-o face tipa aia creaţă din tabăra dintr-a 7a?” “ce-aş mai împărţi o bere la un concert cu blondu’ ăla obsedat de Opeth”… etc.
September 29th, 2008 at 8:09 pm
dumnezeule, de nu-stiu-cat timp te citesc si abia acuma iti las un comentariu la vreun post.
Frumos, mama, cat de frumos! :)
September 30th, 2008 at 5:05 pm
In general cautam oameni in care sa ne putem identifica, regasi usor. Cei mai aproape de noi cred ca raman aceia fata de care ne simtim firesc noi insine fiind.Nostalgia, precautia, dorinta de a indeparta cat mai mult golirea parcarii noastre ne indeamna sa tinem liste imense cu nr de telefon, cu nume de persoane, cu adrese de e-mail etc. contacte care poate nu le vom mai folosi nicioadata, similar modalitatii in care pastram obiectele vechi si inutile, toate doar “in caz ca …”. De cele mai multe ori, “in caz ca” vrem sa ne aducem aminte de diferite parti din noi…
October 1st, 2008 at 12:53 am
@alex: cat de frumos spus :) e amuzant si trist in acelasi timp, daca te gandesti.
@Chaotique: da bre, cred ca se cheama nostalghie iar noi imbatranim. e oarecum reconfortant totusi, in a weird way, sa ti-i imaginezi si pe altii gandindu-se asa, fugar, la tine. precis se intampla.
@sara: thanks. e un inceput pt orice :D
October 2nd, 2008 at 1:38 pm
E de vina cumva inceperea facultatii pentru privirea aceasta nostalgica in urma?:)
October 2nd, 2008 at 11:39 pm
hehe.
are, probabil, o buna parte din vina :D
October 4th, 2008 at 12:23 am
:) continuand ideea ta, as intreba si eu in ce masura conteaza cat de buni soferi suntem in drumul acesta al nostru….faptul ca o data cu inceperea facultatii te-ai izbit de multe lucruri noi care te-au facut intr-un fel sau altul sa faci o analiza retrospectiva mai mult sau mai putin constienta e doar un prim pas. chestia asta are tendinta de a se repeta la intervale periodice…sau poate imi este mie prea somn ?:)
October 10th, 2008 at 10:41 am
deci nu se mai baga nimeni?:P