Se ploo
E parcă o stare de fapt zilele astea. Adică the very fabric of existence, ştii? Parcă toate lucrurile se ţes în jurul ploii ăsteia, n-ai impresia? E oarecum neliniştitor, pe lângă că e frig, parcă mai frig decât ar fi trebuit.
A venit toamna, iar asta e greu de negat. A venit toamna, şi iată că până şi din copacul vieţii au pornit să cadă frunze. Rămâneţi cu bine, maeştrilor… Lumea acum e mai săracă fără voi.
My friend Dany se întreba dacă Rick Wright o mai compune, de-acum, ceva împreună cu Syd. Poate că da. Acum probabil le e mai uşor. Departe de lumea asta grăbită şi nerecunoscătoare. Şi probabil porni-vor un jam-session de proporţii cereşti împreună cu Hendrix, Lennon, Harrison, poate chiar şi Morrison… Iar printr-un colţ Kurt Cobain, Layne Staley şi, probabil, Cliff Burton vor sta şi vor strâmba din nas.
Iar maestrul Ştefan Iordache împarte din nou scena cu alţi maeştri – Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Florian Pittiş… şi nu mai scriu, că doare. Dar voi îi ştiţi, sper. Pe toţi cei pe care îi uităm atât de uşor. Pe toţi cei cărora nu ştim să le arătăm recunoştinţa noastră.
Primăria Capitalei a dat recent drumul “dezbaterii publice” privind alcătuirea şi amplasarea memorialului Holocaustului. A scris presa ceva? S-a dezbătut ceva? Pe Internet precis nu s-a dezbătut nimic, nici un articol apărut cu ştirea neavând şi un link. O trimitere, ceva, orice. Pe site-ul şi aşa greu navigabil al Primăriei Capitalei nu este prezentată nici o informaţie referitoare la acest aspect. Dezbaterea cică se încheie mâine, 17 septembrie. Se continuă, aşadar, obiceiul de a face totul pe sub mână – iar când vine vorba de un Memorial al Holocaustului interesele sunt cu atât mai multe şi mai mari. Sărmana Ţeapă din Piaţa Revoluţiei a încasat atât de multe încât zău, am putea-o numi martiră. Însă după cum văd proiectul, memorialul ăsta are toate şansele să fie mult mai hidos şi mai degeaba. Va fi criticat? Probabil nu. Cu atât mai puţin în mass-media importante, se vor ridica poate două, trei voci contestatare însă vor fi rapid reduse la tăcere sub acuzaţia de antisemitism. Vorbim aici de vreo 3000 de metri pătraţi din inima Bucureştiului, între străzile Lipscani, Saligny, Brezoianu şi Mihai Vodă. Am să trec zilele astea să văd ce-i pe-acolo, e cumva teren viran? Că cică voia Videanu să facă parcare subterană.
În sfârşit. Monumentul n-am să-l critic acum, căci va fi greu să nu deviez în “a fost Holocaust în România?”, chestiune care la drept vorbind, mă depăşeşte. Critic însă atitudinea Ministerului Culturii.
Acest Minister al Culturii care se arată atât de dornic să construiască un monument în memoria evreilor şi a ţiganilor ucişi în Holocaust, exercitând presiuni pe la Primărie să elibereze odată autorizaţiile alea, dar care face totuşi atât de puţin pentru a asigura preţuirea culturii româneşti autentice. M-a pornit fotografia asta
făcută în Kiev, Ucraina, găsită printr-un link pornind de la un articol al lui DeCe. În imagine este un monument în cinstea unui iubit actor de comedie care obişnuia să-şi plimbe câinele prin parcul respectiv. Simplu dar atât, atât de de efect. Un monument sincer, fără pretenţii de profunzime, fără înţelesuri absconse, pur şi simplu un omagiu adus unei persoane preţuite de conştiinţa publică. Noi de ce nu avem aşa ceva? La noi de ce nu se poate, fir-ar să fie?! Tot mâine, pe 17 septembrie, se împlinesc 8 ani de la trecerea în nefiinţă a inegalabilului Dem Rădulescu. Îşi va aminti cineva? I se va dezveli vreo statuie? Va primi vreo stradă numele său?
Nu, normal că nu. Noi suntem preocupaţi cu Băsescu şi Vadim, cu Mutu şi Becali, cu Geoană care dansează pe litoral, cu sânii Simonei Sensual. Restul?
Mai există şi altceva…?
