Prea mult cer (continuare)

Timpul nu mai are răbdare.

Azi a murit o casă.
Două tanti în vârstă burduşeau grăbite sacoşe într-o Dacie Break veche. Sacoşe cu ce-a rămas. Nimicuri, probabil. Cărţi, fotografii, corespondenţă. Bibelouri, poate?
Nimicuri.
Pentru excavatorul ce săpa tacticos în pereţii de cărămidă toate erau nimicuri. Zidurile se aplecau, resemnate, sub atingerea maşinăriei reci. Am avut, oarecum, şansa să mă aflu acolo la momentul potrivit – câteva minute mai târziu n-ar mai fi rămas nimic. Nimic în afară de cer. Prea mult cer.

Calea Dorobanţilor. Patru căsuţe reuşiseră, până nu demult, să oprească parcă timpul în spaţiul dintre ele. Două erau spre stradă, sufocate de maşinile parcate ce mai-mai le atingeau faţadele, două erau în spate, departe de iureşul arterei. Ca în afara timpului, s-ar putea zice.
Şi mai demult, în vremea când pe trotuare se jucau copiii şi nimeni nu auzise de Audi Q7 sau Nissan X-Trail, mai era o căsuţă chiar lângă acestea. De la Andreea ştiu asta. Ea mi-a povestit, mai demult, cum în loc de blocul acela modern cu sedii de firme şi garaj subteran era odată o casă, aşa ca celelalte de lângă. În curte era chiar şi un câine. Bătrânii mai ieşeau uneori la poartă, în ceas de amiază, la umbra teilor şi a platanilor de pe stradă. Câte poveşti n-or fi auzit bătrânii copaci, câte capete n-or fi binecuvântat, în zi de toamnă, cu frunzele lor. Iar casele, molcom, îşi mai închideau câte o fereastră. Trecătoare erau toate pe lângă ele.

Timpul, însă, le-a jucat o festă crudă. În lumea de azi ele nu-şi mai aveau locul. Printre blonde platinate abia ieşite de la “înfrumuseţare” bălăngănindu-se înţepat pe tocuri de cinşpe centimetri, printre “oameni de afaceri” cu hands-free bluetooth in urechea stângă şi iPhone 3G în mâna dreaptă, printre zeci, sute, mii de maşini enorme parcate cu grămada pe trotuar, printre cafenele de lux, printre maşini de lux, printre prostituate de lux… ele nu-şi mai aveau locul. Lumea se schimbase şi nu le mai dorea. Aşa că, încet încet, au murit. Sau au fost omorâte. Nuanţe, la urma urmei.
Până mai ieri mai erau trei case din cele patru. Azi dintr-una mai rămăsese doar faţada, în timp ce alta era doborâtă încet de un excavator galben iar cineva dădea cu furtunul peste moloz, să se aşeze praful. Ca şi cum cineva ar da, încet, metodic, carnea jos de pe tine cu o toporişcă. Pe faţada singurei case rămasă încă în picioare era o pânză transparentă. Ca un giulgiu.

Peste câtva timp, nu foarte mult, va fi totul numai moloz. Iar apoi excavatoare, basculante, macarale, zgomot. Apoi bloc de sticlă de şapte, opt, zece etaje. Poveste atât de familiară, nu-i aşa?
Copacii acum sunt în doliu. Singurii, probabil. Copleşiţi de dor, fără putinţa de a înţelege de ce timpul le-a întors spatele. Norocul lor că suferinţa le va fi de scurtă durată. Norocul lor că stau în calea basculantelor cu materiale de construcţii.

Kumm frate?!

Legea a Treia a întoarcerii târzii acasă:
Cu cât vrei să intri în casă mai silenţios, cu atât uşa scârţâie mai tare.

Corolarul Kumm la Legea a Treia (aka principiul “Dumnezeu te iubeşte dacă asculţi muzică bună”):
Cu cât concertul de la care te întorci a fost mai fain, cu atât ceilalţi din casă vor dormi mai adânc.

M-am întors din Lăptărie luând Magheru la pasul ştrengarului. Se pretează al naibii de bine, mai ales dacă în minte ţi se derulează obsedant it’s just another way of falling off the roof, cu tot cu rifful ăla de Est Sălbatic. Oprindu-mă la un coş de gunoi să-mi golesc buzunarele, am constatat că pe capacul ăla de Tuborg zicea “Liquid soundtrack”. Mi s-a părut aşa de tare chestia asta încât l-am păstrat – şi oricum nu prea beau eu Tuborg :)
Când am ieşit din TNB aveam aşa o stare de bine. O stare de fain. O stare de deci da. Insert smiles and waves to Clara, Vic, Ionuca & Anne. Fobia de Lăptărie dacă nu mi-a dispărut, cel puţin s-a estompat al naibii de tare :) Lucru benefic, căci locul are într-adevăr un farmec aparte. Cu tot cu zornăitul de fond care nu m-am prins încă de unde naiba venea (dar am nişte teorii). Concertul în sine a avut un parfum inedit – au lipsit piese oarecum “răsfăţate” în prestaţiile live precum “Curse”, “Yellow Fever” sau “Different Parties”, în schimb am avut parte de o serie de surprize tare reuşite.

Kumm au încheiat seara cu “Angels & Clowns”, ultima parte dintr-un bis cerut zgomotos de către public. De altfel, am fost surprins pe parcursul serii de multitudinea de piese vechi pe care le-au cântat cei şase. O surpriză cum nu se putea mai binevenită, în special cu un Cătălin plin de chef şi de nerv. “One Life Left” de dinainte, prima piesă din bis, a sunat şi ea într-un mare fel – publicul a reacţionat excelent la auzul riffului de debut, iar finalul a revelat tuturor un Domi într-o formă excepţională. Asta apropo de “esenţele tari…” :)
Cea de-a doua jumătate a concertului, căci concertele chez Enache sunt ca la fotbal – cu repriza întâi, repriza a doua şi prelungiri, a pendulat între o “Butterflies” friguroasă de la mama ei însă bine încălzită de public, nişte “1000 de chipuri” clasice şi energice şi o “The Mirror and the Window” adusă în prim-plan din vremuri confuzze şi aproape imemoriale. Aflat încă sub influenţa teribilei surprize de mai devreme, despre care am să vorbesc imediat, începutul de la “Butterflies” îmi sunase a “Secret Room”. Ar fi fost cam prea de tot, ce-i drept. Însă oricum seara trecută a stat mărturie că dreams can come true, la urma urmei, dacă ai suficientă răbdare.
Alt highlight demn de menţionat ar fi, desigur, “Evil Eye” – ciudat cum pe la primele audiţii nu mi-a plăcut aproape deloc. Now I just love it, are aşa un vibe funky, dark, cumva urban – un feeling tare interesant.

Pauza de “făcut pipi împreună” (citat Oigan) nu-mi ajută memoria prea tare, căci sunt unele momente pe care nu mai ştiu acum unde exact să le plasez – la dreapta sau la stânga, înainte sau după. Cert e că am avut parte, second-time ever (prima fiind la Cluj acu câteva zile) dar first-time în Capitală, de “Take a Look”. Piesă nu foarte nouă ea, care a mai scos capul în lume pe box-setul ăla aniversar de B-sides şi rarităţi. Atât am de zis: ne-bu-ni-e! Mi-a plăcut enorm, iar nişte versuri au percutat atât de tare la momentul ăla că le-am repetat vreo 3 minute în minte ca să nu le uit. Degeaba, evident 8-} Însă nota 10 pentru piesa asta şi pentru ideea de a o scoate din anonimat. Merită.
Un moment funny ar fi “Sex With the Animals” – desigur, cum ar putea să fie aşa un moment altfel decât funny? :)) Ghiavolul ăsta de piesă a început de data asta laid-back, chill, trippy aproape, reuşind chiar să păcălească nişte lume. Apoi, fireşte, all hell broke loose. Similar efect îl avusese, ceva mai devreme, “Rest In Pieces” – un final zgâlţâitor, vâjâitor, onomatopeic. Rest in pieces all alone, lone, lone, lone, lone, loooooone…

Prima jumătate a concertului a avut nişte highlight-uri tare, tare interesante, iar aici intră şi surpriza aia grozavă de care tot ziceam mai devreme. Căci seara trecută, doamnelor şi domnilor, Kumm au cântat “Red Coffee”! Cineva (hello, Cătălina! *wave* ) mă avertizase că am ratat-o în Vamă vara asta, iar de-atunci, văzând că totuşi se poate, speranţele mele au tot crescut :) Momentul a fost sublim. Atmosfera piesei ăsteia e ceva nemaiîntâlnit, de pe altă lume. E dincolo de muzică. Puţine piese îmi trezesc aşa o stare, alta care-mi mai vine acum în minte (păstrând, desigur, sfera) ar fi “Urma” a celor de la Blazzaj.
O bijuterie.
Altă surpriză cu care Kumm au înscris la mine-n poartă a fost “Hear Myself”. Oarecum ignorată în concerte (şi cam pe nedrept, zic eu), piesa asta şi-a dovedit aseară potenţialul de feel good. Luând cu succes, în ceea ce mă priveşte, locul unei mari absente – “Yellow Fever” – “Hear Myself” e aproape un imn. O declaraţie de război ar fi cam mult spus, dar hai să zicem o revoltă împotriva unei lumi care se mişcă din ce în ce mai repede şi care aruncă în noi cu din ce în ce mai multă informaţie inutilă. Un fel de soundtrack pentru cei care reuşesc să stea neclintiţi în mijlocul vijeliei informaţionale din ziua de azi. În sfârşit, o variantă exteriorizată, dezlănţuită, a stării din “Secret Room”.

Momente notabile au mai fost piesa nouă în premieră internaţională (care sună foarte jazzy, cumva în contraponderea celorlalte piese noi care sunt mai degrabă ţopăibile) şi, desigur, “Freeze”. Adorabil de jucăuşă aceasta din urmă :) Abea aştept albumul care vine căci se prefigurează a fi măreţ. Are toate şansele.
“Dictionary” a avut grijă să bage lumea în priză, iar concertul a debutat cu o variantă de “Blue Screens and X-Rays” al cărei the future’s about to be fucked up a fost cântat cu pasiune de toată audienţa.

Când am plecat de-acasă la puţin peste ora 9 presimţeam că avea să fie o seară tare mişto.
Presimţeam bine.

Byron au scos firu’

Pentru că a trecut destul timp de vineri seara. Timp pe care încă n-am reuşit să-l cuantific, să-l percep, să-l îndosariez. Din varii motive.
A fost seara de vineri, aşadar. Seară care m-a obligat la acrobaţii cu orarul de la facultate, la mese luate pe nerăsuflate în oraş şi la înghesuit în metrouri pline. Abia când mi-am întâlnit, în sfârşit, prietenii cu care urma să merg la concert am realizat că “gata! asta e seara!” Şi ţin să spun că demult, demult n-am mai fost atât de entuziasmat înainte de un concert.
Când stăteam pe locul meu din Palatul Copiilor cu DVD-ul “Acoustic Drama” în mâini, aşteptând să se umple sala, aveam un sentiment care nu mă mai încercase de multă vreme. Poate când eram vara trecută în Sibiu şi-am auzit vocea Annekei van Giersbergen la probele de sunet de la Artmania, de-am alergat apoi într-un suflet până în Piaţa Mare, atunci să fi avut poate un sentiment asemănător. O bucurie din aia enormă, gata să-ţi sară din piept. O nerăbdare de copil mic.

Iar când trupeţii şi-au ocupat într-un sfârşit locurile pe scenă, în aplauzele publicului, ştiam în sinea mea că ceva tare, tare frumos avea să urmeze.
Se poate trece peste incidentul cu iz de microfonie din timpul “Fake Life”, când ceva începuse să ţiuie îngrozitor, spre panica oamenilor de la sunet. Reacţia publicului, vreo trei rânduri de aplauze menite atât a încuraja formaţia cât şi a acoperi zgomotul deranjant, m-a convins că atmosfera de acolo era una cu totul aparte. Se poate, de asemenea, trece peste micile bâlbâieli ale sonorizării ce pe la început făceau fie ca pianul lui 6fingers sau chitara lui Costin să se audă prea încet, fie ca tobele lui Cristi să se audă puţin cam prea… accentuate :) Nu asta mi se pare mie relevant. Profesionalismul oricum era la el acasă pe scena aia, în sala aia, dovadă că după primele trei, patru melodii sonorizarea a atins un echilibru aproape desăvârşit pe care l-a păstrat până la final.
Mie relevantă cu adevărat mi s-a părut atmosfera. Şi, fără să vreau, am pus-o în antiteză cu atmosfera de la ultimul concert unplugged la care am fost, anume Anathema de la sfârşitul primăverii ăsteia.

Vineri seara, Byron au cântat pentru prieteni. Chiar dacă mulţi din public nici nu ascultaseră muzica lor înainte, fiind prezenţi mai mult datorită ineditului manifestării. Byronii au însă o căldură aparte care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Iar la sfârşitul serii ăleia am simţit, efectiv, cum sunt prieten cu încă alţi şase sute de oameni, sau în sfârşit, câţi or fi fost prin public, cu care aveam în comun o experienţă unică.
Atmosfera era fantastic de degajată. Eu, cel puţin, mă simţeam ca la o şuetă cu un prieten vechi. Când s-a încheiat prima jumătate a spectacolului şi s-a anunţat pauza de ţigară parcă m-am trezit dintr-un soi de transă. Cum, deja a trecut jumătate? Păi n-au cântat decât aia, şi aia, şi aia, şi… aia, şi… aia, şi…
Trebuie să recunosc, mă fac vinovat de păcatul de a o fi desconsiderat pe Paula Seling. Probabil din cauza conului de umbră în care se tot află de ceva vreme, sau poate din cauza colaborărilor mai… bizare cărora le-a dat curs, cine ştie? Însă a reuşit să mă convingă că mă înşelam. “Watercolor” nu-mi place mai mult cu ea la voce, însă admit că reuşeşte să dea o dimensiune cu totul nouă piesei – nu sună nicidecum ciudat, nu e nicidecum din alt film aşa cum mă temeam. A reuşit să facă dintr-un cântec atât de fragil şi sensibil o baladă puternică, accentuând parcă optimismul din versuri. Iar în timpul concertului mă încerca o senzaţie teribil de bizară – pe de-o parte erau Paula şi 6fingers cu o interpretare curată, profundă, iar pe de altă parte era Jacob care parcă făcea mujdei :)) Adorabil.
Piesa care a pus-o cu adevărat în valoare pe Paula a fost însă “Râd când îmi vine să plâng”. Într-o interpretare aproape jazz, cu o voce pătrunzătoare, piesa asta m-a fixat locului. Şi atât. Recomand a se căuta pe YouTube.

După scurta pauză de la mijloc, spectacolul a continuat cu, probabil, piesa mea preferată de la Byron (în limitele în care aşa ceva e cu putinţă) – “Peaceful Mind”. Reorchestrată într-un mare fel, cu aceleaşi versuri extraordinare, piesa asta a venit ca un preludiu pentru lucrurile minunate ce aveau să urmeze.
a reflection of this shiny world makes the smoky air swirl…
Surpriza surprizelor a fost, fără îndoială, “Essential Piece”. Oarecum dezamăgit că nu apărea pe DVD, deja mă gândeam că nu aveam s-o văd nici în concert. Nici nu pot descrie explozia de bucurie când am auzit primele note – şi nu oricum, ci pe that xylophone thingy a lui 6fingers. Am izbucnit efectiv în râs, iar în mintea mea se derula ceva în liniile a “Dumnezeule, cât de fain”.
Băi, nu ştiu, superlativele pălesc când vorbesc de oamenii ăştia.

Momentul Andrieş a fost, de asemenea, grozav – şi mult aşteptat de public. “Cea mai frumoasă zi”, deja o piesă clasică, s-a bucurat de o interpretare specială şi, îndrăznesc să spun, cea mai potrivită pe care am auzit-o vreodată. Cu adevărat curios eram însă în privinţa piesei “Departe”, practic versiunea în română a piesei “Far Away”, pe versurile aceluiaşi Alexandru Andrieş.
Ei bine, maestrul Andrieş a luat cântecul şi l-a făcut al lui. Pur şi simplu.
Pe la refrenul de la “Blow Up My Tears” am început cumva să conştientizez că avea să se termine. Iar când s-a dezlănţuit finalul acela nimicitor, iar aici merită nota 10 cei de la lumini, timpul s-a dilatat. Zău. Parcă eram într-un montagne russe în cădere liberă.
“Băi şi ăştia sunt acustici!

Lumea în jurul meu începuse să aplaude frenetic. Ştii, de foarte puţine ori aplauzi cu adevărat. Mai dai din palme aşa, a plictiseală, sau de complezenţă, sau fiindcă toţi din jurul tău o fac. Dar de puţine ori aplauzi din suflet, iar sentimentul pe care-l ai în momentul ăla nu e uşor de uitat.
Mai e nevoie să spun ce fel de aplauze au fost cele de vineri seara…?
Şi sunt convins că asta e valabil pentru cel puţin trei sferturi din cei care-au fost prezenţi.
Cât de programat o fi fost bisul, a fost cerut din suflet.
Pe scenă a apărut Dan, singur cu chitara. Poate una din cele mai sincere comuniuni din viaţa asta – un om cu chitara sa. Şi a început să cânte. A început să ţină un toast.

Atunci, în clipa aia, m-a lovit. Ce suflet uriaş poţi să ai pentru a cânta aşa?
Iar apoi mi-am zis “ce final frumos”. Şi frumos era, într-adevăr. Iar Dan însuşi părea atât de emoţionat.
Când ceilalţi băieţi au revenit pe scenă în aplauzele publicului am avut parte de a doua mare surpriză a serii. Ah, deci nu era gata?
Desigur, silly me, ar fi trebuit să mă aştept la asta.
…breathing the air of no man’s land…

Una din melodiile alea care te face să zâmbeşti larg. Şi să cânţi. “Para-pa-para”-ul de final l-am cântat toţi – sute de oameni din public ţopăind şi cântând. Desigur, la fel se întâmplă şi la un concert obişnuit de club, însă gândiţi-vă la proporţie! De asta ziceam la început că Byron au cântat pentru prieteni. Chiar şi prieteni pentru o seară. Casual friends for a couple of miles, la urma urmei.
Îmi sunt seci cuvintele. Ăsta e genul de experienţă pe care te mulţumeşti s-o trăieşti.
Mai apoi, când răsfoiam DVD-ul acasă fiind şi mă uitam peste poze şi peste toate nebuniile “behind the scenes” un singur lucru îmi trecea prin minte. Un singur sentiment mă învăluia.
Îi iubesc pe oamenii ăştia.

Poze