Byron au scos firu’

Pentru că a trecut destul timp de vineri seara. Timp pe care încă n-am reuşit să-l cuantific, să-l percep, să-l îndosariez. Din varii motive.
A fost seara de vineri, aşadar. Seară care m-a obligat la acrobaţii cu orarul de la facultate, la mese luate pe nerăsuflate în oraş şi la înghesuit în metrouri pline. Abia când mi-am întâlnit, în sfârşit, prietenii cu care urma să merg la concert am realizat că “gata! asta e seara!” Şi ţin să spun că demult, demult n-am mai fost atât de entuziasmat înainte de un concert.
Când stăteam pe locul meu din Palatul Copiilor cu DVD-ul “Acoustic Drama” în mâini, aşteptând să se umple sala, aveam un sentiment care nu mă mai încercase de multă vreme. Poate când eram vara trecută în Sibiu şi-am auzit vocea Annekei van Giersbergen la probele de sunet de la Artmania, de-am alergat apoi într-un suflet până în Piaţa Mare, atunci să fi avut poate un sentiment asemănător. O bucurie din aia enormă, gata să-ţi sară din piept. O nerăbdare de copil mic.

Iar când trupeţii şi-au ocupat într-un sfârşit locurile pe scenă, în aplauzele publicului, ştiam în sinea mea că ceva tare, tare frumos avea să urmeze.
Se poate trece peste incidentul cu iz de microfonie din timpul “Fake Life”, când ceva începuse să ţiuie îngrozitor, spre panica oamenilor de la sunet. Reacţia publicului, vreo trei rânduri de aplauze menite atât a încuraja formaţia cât şi a acoperi zgomotul deranjant, m-a convins că atmosfera de acolo era una cu totul aparte. Se poate, de asemenea, trece peste micile bâlbâieli ale sonorizării ce pe la început făceau fie ca pianul lui 6fingers sau chitara lui Costin să se audă prea încet, fie ca tobele lui Cristi să se audă puţin cam prea… accentuate :) Nu asta mi se pare mie relevant. Profesionalismul oricum era la el acasă pe scena aia, în sala aia, dovadă că după primele trei, patru melodii sonorizarea a atins un echilibru aproape desăvârşit pe care l-a păstrat până la final.
Mie relevantă cu adevărat mi s-a părut atmosfera. Şi, fără să vreau, am pus-o în antiteză cu atmosfera de la ultimul concert unplugged la care am fost, anume Anathema de la sfârşitul primăverii ăsteia.

Vineri seara, Byron au cântat pentru prieteni. Chiar dacă mulţi din public nici nu ascultaseră muzica lor înainte, fiind prezenţi mai mult datorită ineditului manifestării. Byronii au însă o căldură aparte care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Iar la sfârşitul serii ăleia am simţit, efectiv, cum sunt prieten cu încă alţi şase sute de oameni, sau în sfârşit, câţi or fi fost prin public, cu care aveam în comun o experienţă unică.
Atmosfera era fantastic de degajată. Eu, cel puţin, mă simţeam ca la o şuetă cu un prieten vechi. Când s-a încheiat prima jumătate a spectacolului şi s-a anunţat pauza de ţigară parcă m-am trezit dintr-un soi de transă. Cum, deja a trecut jumătate? Păi n-au cântat decât aia, şi aia, şi aia, şi… aia, şi… aia, şi…
Trebuie să recunosc, mă fac vinovat de păcatul de a o fi desconsiderat pe Paula Seling. Probabil din cauza conului de umbră în care se tot află de ceva vreme, sau poate din cauza colaborărilor mai… bizare cărora le-a dat curs, cine ştie? Însă a reuşit să mă convingă că mă înşelam. “Watercolor” nu-mi place mai mult cu ea la voce, însă admit că reuşeşte să dea o dimensiune cu totul nouă piesei – nu sună nicidecum ciudat, nu e nicidecum din alt film aşa cum mă temeam. A reuşit să facă dintr-un cântec atât de fragil şi sensibil o baladă puternică, accentuând parcă optimismul din versuri. Iar în timpul concertului mă încerca o senzaţie teribil de bizară – pe de-o parte erau Paula şi 6fingers cu o interpretare curată, profundă, iar pe de altă parte era Jacob care parcă făcea mujdei :)) Adorabil.
Piesa care a pus-o cu adevărat în valoare pe Paula a fost însă “Râd când îmi vine să plâng”. Într-o interpretare aproape jazz, cu o voce pătrunzătoare, piesa asta m-a fixat locului. Şi atât. Recomand a se căuta pe YouTube.

După scurta pauză de la mijloc, spectacolul a continuat cu, probabil, piesa mea preferată de la Byron (în limitele în care aşa ceva e cu putinţă) – “Peaceful Mind”. Reorchestrată într-un mare fel, cu aceleaşi versuri extraordinare, piesa asta a venit ca un preludiu pentru lucrurile minunate ce aveau să urmeze.
a reflection of this shiny world makes the smoky air swirl…
Surpriza surprizelor a fost, fără îndoială, “Essential Piece”. Oarecum dezamăgit că nu apărea pe DVD, deja mă gândeam că nu aveam s-o văd nici în concert. Nici nu pot descrie explozia de bucurie când am auzit primele note – şi nu oricum, ci pe that xylophone thingy a lui 6fingers. Am izbucnit efectiv în râs, iar în mintea mea se derula ceva în liniile a “Dumnezeule, cât de fain”.
Băi, nu ştiu, superlativele pălesc când vorbesc de oamenii ăştia.

Momentul Andrieş a fost, de asemenea, grozav – şi mult aşteptat de public. “Cea mai frumoasă zi”, deja o piesă clasică, s-a bucurat de o interpretare specială şi, îndrăznesc să spun, cea mai potrivită pe care am auzit-o vreodată. Cu adevărat curios eram însă în privinţa piesei “Departe”, practic versiunea în română a piesei “Far Away”, pe versurile aceluiaşi Alexandru Andrieş.
Ei bine, maestrul Andrieş a luat cântecul şi l-a făcut al lui. Pur şi simplu.
Pe la refrenul de la “Blow Up My Tears” am început cumva să conştientizez că avea să se termine. Iar când s-a dezlănţuit finalul acela nimicitor, iar aici merită nota 10 cei de la lumini, timpul s-a dilatat. Zău. Parcă eram într-un montagne russe în cădere liberă.
“Băi şi ăştia sunt acustici!

Lumea în jurul meu începuse să aplaude frenetic. Ştii, de foarte puţine ori aplauzi cu adevărat. Mai dai din palme aşa, a plictiseală, sau de complezenţă, sau fiindcă toţi din jurul tău o fac. Dar de puţine ori aplauzi din suflet, iar sentimentul pe care-l ai în momentul ăla nu e uşor de uitat.
Mai e nevoie să spun ce fel de aplauze au fost cele de vineri seara…?
Şi sunt convins că asta e valabil pentru cel puţin trei sferturi din cei care-au fost prezenţi.
Cât de programat o fi fost bisul, a fost cerut din suflet.
Pe scenă a apărut Dan, singur cu chitara. Poate una din cele mai sincere comuniuni din viaţa asta – un om cu chitara sa. Şi a început să cânte. A început să ţină un toast.

Atunci, în clipa aia, m-a lovit. Ce suflet uriaş poţi să ai pentru a cânta aşa?
Iar apoi mi-am zis “ce final frumos”. Şi frumos era, într-adevăr. Iar Dan însuşi părea atât de emoţionat.
Când ceilalţi băieţi au revenit pe scenă în aplauzele publicului am avut parte de a doua mare surpriză a serii. Ah, deci nu era gata?
Desigur, silly me, ar fi trebuit să mă aştept la asta.
…breathing the air of no man’s land…

Una din melodiile alea care te face să zâmbeşti larg. Şi să cânţi. “Para-pa-para”-ul de final l-am cântat toţi – sute de oameni din public ţopăind şi cântând. Desigur, la fel se întâmplă şi la un concert obişnuit de club, însă gândiţi-vă la proporţie! De asta ziceam la început că Byron au cântat pentru prieteni. Chiar şi prieteni pentru o seară. Casual friends for a couple of miles, la urma urmei.
Îmi sunt seci cuvintele. Ăsta e genul de experienţă pe care te mulţumeşti s-o trăieşti.
Mai apoi, când răsfoiam DVD-ul acasă fiind şi mă uitam peste poze şi peste toate nebuniile “behind the scenes” un singur lucru îmi trecea prin minte. Un singur sentiment mă învăluia.
Îi iubesc pe oamenii ăştia.

Poze

5 Responses to “Byron au scos firu’”

  1. Castore

    se poate spune cu usurinta ca la ora actuala oamenii astaia sunt cei mai tari de la noi din tara. de departe ( or ” from far away” :P )

  2. Cri

    :) good morniiiiiiiing, take a deeeeep breaaath

  3. Castore

    the calliiiiing, of a brand new day fills your chest

  4. Alexandru

    Cred c-ai scris pe nerăsuflate postul ăsta :) Și eu l-am citit pe nerăsuflate.

  5. Laura

    un multumesc pentru scriitura de la o tovarasa de sala…faina stare…si mi-ai reactivat-o din plin. la mai multe asemenea momente!

Leave a Reply