Timpul nu mai are răbdare.

Azi a murit o casă.
Două tanti în vârstă burduşeau grăbite sacoşe într-o Dacie Break veche. Sacoşe cu ce-a rămas. Nimicuri, probabil. Cărţi, fotografii, corespondenţă. Bibelouri, poate?
Nimicuri.
Pentru excavatorul ce săpa tacticos în pereţii de cărămidă toate erau nimicuri. Zidurile se aplecau, resemnate, sub atingerea maşinăriei reci. Am avut, oarecum, şansa să mă aflu acolo la momentul potrivit – câteva minute mai târziu n-ar mai fi rămas nimic. Nimic în afară de cer. Prea mult cer.

Calea Dorobanţilor. Patru căsuţe reuşiseră, până nu demult, să oprească parcă timpul în spaţiul dintre ele. Două erau spre stradă, sufocate de maşinile parcate ce mai-mai le atingeau faţadele, două erau în spate, departe de iureşul arterei. Ca în afara timpului, s-ar putea zice.
Şi mai demult, în vremea când pe trotuare se jucau copiii şi nimeni nu auzise de Audi Q7 sau Nissan X-Trail, mai era o căsuţă chiar lângă acestea. De la Andreea ştiu asta. Ea mi-a povestit, mai demult, cum în loc de blocul acela modern cu sedii de firme şi garaj subteran era odată o casă, aşa ca celelalte de lângă. În curte era chiar şi un câine. Bătrânii mai ieşeau uneori la poartă, în ceas de amiază, la umbra teilor şi a platanilor de pe stradă. Câte poveşti n-or fi auzit bătrânii copaci, câte capete n-or fi binecuvântat, în zi de toamnă, cu frunzele lor. Iar casele, molcom, îşi mai închideau câte o fereastră. Trecătoare erau toate pe lângă ele.

Timpul, însă, le-a jucat o festă crudă. În lumea de azi ele nu-şi mai aveau locul. Printre blonde platinate abia ieşite de la “înfrumuseţare” bălăngănindu-se înţepat pe tocuri de cinşpe centimetri, printre “oameni de afaceri” cu hands-free bluetooth in urechea stângă şi iPhone 3G în mâna dreaptă, printre zeci, sute, mii de maşini enorme parcate cu grămada pe trotuar, printre cafenele de lux, printre maşini de lux, printre prostituate de lux… ele nu-şi mai aveau locul. Lumea se schimbase şi nu le mai dorea. Aşa că, încet încet, au murit. Sau au fost omorâte. Nuanţe, la urma urmei.
Până mai ieri mai erau trei case din cele patru. Azi dintr-una mai rămăsese doar faţada, în timp ce alta era doborâtă încet de un excavator galben iar cineva dădea cu furtunul peste moloz, să se aşeze praful. Ca şi cum cineva ar da, încet, metodic, carnea jos de pe tine cu o toporişcă. Pe faţada singurei case rămasă încă în picioare era o pânză transparentă. Ca un giulgiu.

Peste câtva timp, nu foarte mult, va fi totul numai moloz. Iar apoi excavatoare, basculante, macarale, zgomot. Apoi bloc de sticlă de şapte, opt, zece etaje. Poveste atât de familiară, nu-i aşa?
Copacii acum sunt în doliu. Singurii, probabil. Copleşiţi de dor, fără putinţa de a înţelege de ce timpul le-a întors spatele. Norocul lor că suferinţa le va fi de scurtă durată. Norocul lor că stau în calea basculantelor cu materiale de construcţii.

One Response to “Timpul nu mai are răbdare.”

  1. Foxana

    Trist. Macar daca ar construi ceva cu bun gust, dar vorba ta: numai mamuti reci din sticla… :(

Leave a Reply