Google Translate fail!

Cum era aia, că o poză face cât o mie de cuvinte?
Voilà:

Etimologic vorbind…

…”sictir” vine din turceşte (siktir). Acuma nu sunt prea sigur de înţelesul exact şi conotaţiile pe care le are în limba lui, dar în româneşte DEX îl prezintă doar sub aspectul de interjecţie:

SICTÍR, interj. (Arg.; în expr.) Hai sictir! = pleacă! marş de aici! şterge-o!; A da cu sictir = a sictiri. – Din tc. siktir.

O definiţie groaznică, ce personal mi se pare că nu acoperă nici măcar la suprafaţă sentimentul aproape sublim pe care-l descrie cuvântul ăsta. Căci “sictir” nu e doar un altfel de “valea!” sau, dacă vreţi, de “fuck you!”. Sictirul e o stare, o atitudine şi, în cazuri extreme, chiar un mod de viaţă. Sictirul e mai degrabă un fel de lehamite, un frate mai mare al ei, văr primar cu scârba şi rudă prin alianţă cu jemanfişismul (wow, sunt surprins că există de-adevăratelea cuvântul ăsta). Spre deosebire de lehamite, însă, care e precis localizată (zici că ţi-e lehamite de ceva anume, chiar şi când vrei să generalizezi zici că ţi-e lehamite de viaţa asta de căcat), sictirul este mult mai general. Dimpotrivă, sictirul este mai degrabă nedefinit, amorf, eterogen. Când eşti sictirit nu ştii să zici exact din ce cauză, dar nu mai ai chef de nimic şi chiar dacă ai avea chef n-ai fi în stare. Căci sentimentul ăsta te consumă. Ai putea să zici că e o stare de naşpa, o stare de nestare. Nu te macină enorm, dar nici nu-ţi dă pace. În termeni mai elaboraţi ai putea zice că e o stare de disconfort psihologic cu cauză nedeterminată.

A nu se confunda cu spleen-ul. Spleen-ul, popularizat de francezi, e o stare aristocratică, aproape nobilă. E melancolia aia amară a oamenilor inteligenţi, rafinaţi, puţin prea inteligenţi şi prea rafinaţi pentru binele lor. E gaura aia neagră care ţi se instalează în stomac, şi-n inimă, şi-n suflet, de regulă când constaţi inutilitatea supremă a lucrurilor, dimensiunea ta insignifiantă în raport cu implacabilitatea destinului. Apare de cele mai multe ori atunci când ai făcut greşeala fatală de a-ţi lăsa prea mult răgaz pentru a gândi. Spleen-ul e mai degrabă o versiune mai soft, mai dulceagă, a angoasei. Spre deosebire de sictir, însă, el poate să fie sâmbure de inspiraţie. Se naşte artă din spleen, şi încă multă, şi încă autentică. Termenul românesc cel mai apropiat de “spleen” (care, recunosc, mi se pare puţin cam preţios, cu tot cu etimologia interesantă; da, vine într-adevăr de la splină) mi se pare “amar”, cu nuanţa că amarul românesc ar avea mai degrabă valenţe ancestrale, fiind un fel de faţetă a spiritului etnic (înrudită cumva cu dorul). Spleen-ul e o trăire profund personală însă, cu atât mai personală cu cât este consumat mare parte în singurătate, în confortul cochiliei personale, cum ar veni.

Sictirul însă nu se teme de proximitatea celorlalţi. Poţi la fel de bine fi sictirit singur sau cu cincizeci de persoane în jurul tău. Sictirul poate lovi oricând, indiferent de anotimp, de momentul zilei, indiferent de situaţia financiară, de satisfacţia sexuală sau de partea pe care ai dormit noaptea precedentă. Sictirul e un mojic. Un balcanic chiar, aş îndrăzni să spun. Iar pentru a fi sigur că nu lasă nimic benefic în urmă, nici măcar nu-l poţi converti în ceva frumos, gen artă (spre deosebire de spleen, cum ziceam mai sus). Căci din sictir nu se poate naşte decât şi mai mult sictir, orice tentativă de a produce ceva fiind înăbuşită încă din faşă.

Ciudat, la început mă refeream la sictir ca la un sentiment “aproape sublim”. Acum nu mai sunt convins că e chiar atât de sublim. Poate părea nobil (într-un fel snob), chiar înălţător să nu mai ai “chef de nimic”. Să trăieşti pe lungimea ta de undă într-o zacere perpetuă, poate chiar contemplatoare.
Drama e că de cele mai multe ori lipsa asta de chef se pune fix de-a curmezişul intenţiilor persoanei în cauză. Căci nu-i aşa, cheful nu-i în nici un caz tot aia cu voinţa.
Dar despre asta în episodul următor.

La mulţi ani!

Şi evident, nu mă refer la ziua naţională. Căci de ceva timp 1 decembrie are altă conotaţie pentru mine, mult mai faină şi mai de suflet.

Acum un an asistam la primul meu concert byron. Abia îi descoperisem, odată cu lansarea albumului, şi abia aşteptam să experimentez pe viu muzica lor. Împreună cu Cri, pe care reuşisem s-o inoculez cu microbul prin “Annoying Detail”, am nimerit exact concertul aniversar de un an, ţinut în Clubul Ţăranului. Anul care a trecut (în special perioada de sfârşit de liceu, cu nebunie, cu Bac, cu pregătiri, tot tacâmul) a avut ca soundtrack, mai mult sau mai puţin, muzica lor. Din concert în concert, din piesă în piesă, din cover în cover. De multe învârteli în player a beneficiat Forbidden Drama, iar frăţiorul său acustic a fost aşteptat cu sufletul la gură vreme de câteva luni bune. Şi uite-aşa, încet, s-a mai adunat un an la cel pe care trupa îl împlinise deja.
Motiv de sărbătoare.

Am ajuns în Fabrica la puţin timp după ce intraseră pe scenă primii invitaţi ai serii, anume Melting Carousel. Nu ascultasem nimic de la ei în prealabil şi mi-a luat destul până să intru cât de cât în atmosferă. Am ajuns însă la concluzia că-mi plac: sunt chill, funny iar piesele au o construcţie tare mişto, lungi, cu schimbări frecvente de ritm şi multe idei muzicale dar totuşi cu destulă repetiţie cât să fie coerente şi să nu plictisească. La un moment dat solistul, când începuse să recite un pasaj din versurile unei piese, mi-a amintit mult de stilul vocal al lui Oigan de pe Moonsweat March, debutul Kumm. Am reţinut două piese, una fiind “Romanian Kebab/Girl”, cealaltă intitulându-se, cred, “Kindergarten Anthem”. Cea din urmă mi-a plăcut teribil, Luci de la chitară se mai juca din când în când cu un blockflote şi o clavieţică, accentuând atmosfera de grădiniţă, iar versurile destul de serioase veneau în contrast tare inspirat cu instrumentaţia. De urmărit în continuare căci promit lucruri frumoase. Au împlinit şi ei, aseară, un anişor. Mulţi înainte.

Lumea se adunase, însă, pentru byron. Secundele până la miezul nopţii, când auzisem că aveau să înceapă, se scurgeau greu – încetinite poate de fumul gros de ţigară, omniprezent în şi deasupra capetelor audienţei. Mai spun o dată: îmi este imposibil să-i înţeleg pe cei care nu se pot abţine de la 5, 7, 10 ţigări pe parcursul a două ore. Mai ales când spaţiul e mic şi închis, lumea e multă iar aerisirea e cam… lipsă. Înţeleg şi accept că e vorba de atmosferă, că o ţigară merge de minune cu piesa cutare, dar de la asta până la a fuma non-stop pe parcursul unui concert este o mare diferenţă.
Dar în sfârşit, bine că de fapt lumea se adunase, cum spuneam, pentru byron :)
Menţionez aici, pentru a nu mai polua relatarea pe mai departe, că întreaga seară s-a desfăşurat sub o puternică amprentă Nokia. And I mean it literally, căci pe ecranul din spatele scenei şi-a făcut apariţia de multe ori pe parcursul spectacolului logo-ul Nokia. Mă bucur pentru formaţie că şi-au găsit aşa sponsor iar strategia de promovare a telefoanelor Nseries (construită pe turneul byron ce va să fie – vezi http://creatdetine.ro) mi se pare într-adevăr originală, fresh şi în ton cu our “modern times”. Cine simte însă un “dar” pe undeva pe-aici îl simte bine. În sfârşit, vedem la concertele viitoare.

Să revenim deci la esenţial, căci după cum bine spun tovarăşii mei de comunitate care tocmai s-au reformat/relansat, Music Matters :)
Startul la byron s-a dat cu vreo două piese înainte de miezul nopţii. O scenă întunecată, fum, din când în când lumini albastre, un intro atmosferic cu hinturi de “Forbidden Drama”. Apoi “Forbidden Drama” de-a dreptul – debut în forţă, joc inspirat de lumini, public hyped. Mare parte din atenţie îmi era concentrată pe cei doi membri noi, care ne-au şi fost prezentaţi, de altfel, ceva mai încolo. Vorbim despre Vlady Săteanu, ze new bass player, şi Ovidiu Baciu, ze new drummer (who, unfortunately for him, has some HUGE shoes to fill). Şi nu puteam să nu mă întreb, din când în când, cam cu ce ochi privea Cristi (Mateşan, pe care-l zărisem mai devreme prin public) the whole thing.
Ca pentru a ne reaminti de ce eram acolo, Dan a început la un moment dat să fredoneze: Happy birthday to us, happy birthday to us… Cum nu era încă miezul nopţii, momentul de “la mulţi ani” a mai trebuit să aştepte o piesă. Iar apoi, desigur, corul Fabrica a început să cânte, pe vreo două, trei sute de voci:

byron să trăiască, byron să trăiască,
laaa muuulţi aaani!

Nu pot decât să-mi imaginez cât de fain poate fi ca, vorba lui Dan, o grămadă de oameni să cânte “la mulţi ani” nu ţie, ci unui lucru făcut de tine. Hope to experience that myself someday :)
Primul moment special al nopţii a fost întâlnirea cu Alexandrina – cu regret, prima dată live pentru mine. O prezenţă originală, caldă, agreabilă, o voce cu totul deosebită. “Un, deux, trois” a sunat superb, formaţia aşternând o instrumentaţie rafinată, blues-ish, pe sub vocea Alexandrinei, ca spre final totul să fie dus undeva într-un registru rock de un Costin dezlănţuit. Minunat. De următoarea piesă mi-era dor de-a dreptul, fiind una din preferatele mele de pe Forbidden Drama şi lipsind din playlist-urile ultimelor concerte – “The Dawn of a Drunk Bum”, de data asta cu un refren în franceză marca Alexandrina.
Abia aştept să-şi lanseze şi ea albumul de debut.

A doua surpriză s-a intitulat Ovidiu Niculescu – dacă numele nu vă zice nimic, think Leon Negrescu din “Restul e tăcere”, film care trebuie văzut. Prima parte a surprizei s-a consumat în timpul “Fake Life”, când Ovidiu a urcat pe scenă pentru a recita fragmentul din evanghelia după Toma de pe la mijlocul piesei. (Evanghelia după Toma, btw, e tare interesantă; text apocrif, descoperit la Nag Hammadi în 1945. Not your everyday Christian bullshit.) A doua parte a celei de-a doua surprize, ca să fac şi eu ca Nichita Stănescu, a survenit în timpul “Losing Control”, apogeul nopţii din punctul meu de vedere, şi am senzaţia că a fost o chestie absolut spontană :)) Cum nu găsesc cuvinte mai potrivite, redau relatarea pe care am făcut-o Ioanei (hello, Ioana!).

kozminovici: iar pe losing control…
kozminovici: tot dansa el prin public
kozminovici: p-ormă aproape de final
kozminovici: urcă pe scenă, dă din cap, aruncă cravata în mulţime
kozminovici: face ca toţi dracii p-acolo, îl ridică pe costin care făcea soloul de chitară
kozminovici: îi toarnă dan apă în cap
kozminovici: ăsta începe să urle, îşi dă sacoul jos, îşi rupe cămaşa…

A urmat apoi ceva lent, “Crossroads” am impresia, “ca să ne mai liniştim”.
Al treilea invitat al serii şi ultimul prezent pe afiş, Artan, a fost aducătorul de veşti proaste: “Aţi auzit că a câştigat PSD în seara asta?” Eu l-am iertat, totuşi, pentru interpretarea nu tocmai incendiară dar totuşi energică şi extravagantă a piesei “Banii”. Tandemul cu cei de la byron a funcţionat impecabil.
A urmat apoi “Blow Up My Tears”, iar “No Man’s Land”, piesă mult, mult aşteptată de public, a încheiat setul principal.
Bisul a fost, desigur, insistent cerut de public, şi nu mică ne-a fost surpriza când pe scenă a apărut Dan (mă şi gândeam, whoaaa, “Toast Proposal”!) pentru a-l prezenta pe… Nae Caranfil! Ca… surpriza surprizelor, cum ar veni. Acesta, cu emoţiile de rigoare, a interpretat împreună cu 6fingers o piesă proprie, veche, compusă pentru un musical care din păcate nu s-a mai produs. Moment de Broadway, uşor umoristic şi extrem de inedit – nici nu mai e nevoie să spun că la sfârşitul nopţii refrenul acela se cuibărise bine de tot în minţile noastre. De cea-lal-tă parte a zidului, de cea-lal-tă parte a zidului…

N-am avut parte nici de “Watercolor”, nici de “A Peaceful Mind” :(, însă am auzit în premieră două piese noi – “Diggin’ a Hole” şi “I Don’t Want to Entertain You”. Mai zbuciumate puţin decât cele pe care le ştiam până acum de pe albumul nou, se cer a mai fi ascultate de câteva ori pentru o părere.
Noaptea s-a mai lungit, Dan promiţând o petrecere pe cinste la care, din păcate, eu n-am mai putut să rămân. A rămas însă zâmbetul ăla de după un concert fain, de după o experienţă faină, familiară dar mereu surprinzătoare. Aşa cum e un concert byron.
La mulţi ani!
Ne vedem la următoarele.

Bonne anniversaire