A fost în 2009

Oricât mi-ar displăcea să mă înscriu în trendul bilanţurilor de sfârşit de an, parcă totuşi o chestie de genul aş vrea să fac, pentru a sintetiza cumva un an care s-a dovedit a fi reuşit de tot. Pe unele paliere, desigur, pe altele a fost de-a dreptul nasol, dar îmi rezerv dreptul de a nu le lua în calcul acum. Şi oricum ar fi, parcă pe ansamblu vibe-ul a fost tot unul pozitiv. Aşadar…

Lucruri faine din 2009 (în ordine oarecum cronologică):

– alergatul prin oraş în căutare de indicii de-ale Fursecului Mecanic (+ o întâlnire minunată de rămas bun);
– proiectele făcute în nopţile dinaintea termenelor de predare; preferatul meu cred că a fost ăla de la protocol :D
– prima sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, mesajul de la proful de filosofie pe care încă îl mai recitesc, din când în când – şi nu sunt singurul (wink, wink);
Battlestar Galactica, cu cel mai bun episod ever al seriei – “Sometimes a Great Notion” – şi un final năucitor;
– serile de teatru de la Green Hours, petrecute cu oameni simpatici foc;
– escapada de primăvară de la Cluj, prilej de metal şi de întâlnit în sfârşit cu oameni cu care-mi propusesem de mult (da, tu de după deal); şi că tot suntem la capitolul fugi, s-au mai petrecut înspre Braşov, în două rânduri, înspre Sibiu (cu încă nişte întâlniri şi cunoştinţe faine) şi înspre Sighişoara + Târgu Mureş – cu diverse prilejuri. De asemenea, am învăţat că există Şirna şi că pentru a ajunge la ea trebuie să mergi cu maşina printre vaci;
– cele 4, 5 repetiţii pe care am reuşit să le închegăm cu ideea noastră de trupă, în varii formule. Dintre toate, cea mai recentă a fost şi cea mai productivă, având ca rezultat mega-hitul toamnei “Somnoroase păsărele”;
Ginger Group şi oamenii care îl compun. Planuri mari ne şad înainte;
Ad Connection 2009, echipa născută în urma proiectului – Debaraua cu idei, şi toţi oamenii marfă cu care am lucrat şi am luat contact în cele 5 sau câte or fi fost săptămâni de proiect. Plus succesul fulminant pe care l-am avut la final :)
– multe reuniri de trupe, printre care Urma, Guano Apes şi (oarecum) maudlin of the Well;
– albume noi şi foarte reuşite de la Amorphis, the Gathering, Isis, My Dying Bride, Muse, U2; din ograda noastră – Alexandrina, Kumm, byron, Silent Strike, aievea, duteVINO. Tone peste tone de muzică;
– un nou şi extraordinar (şi free!) album maudlin of the Well atunci când chiar nimeni nu-l mai aştepta – Part the Second;
– văzut live trupe la care doar visam până nu demult, cum ar fi Nine Inch Nails, Guano Apes, Opeth, Moonspell, Amorphis, Moby, Santana, Arcana, Rome, Of the Wand and the Moon; plus încă nişte ture de My Dying Bride şi Nightwish;
– a doua sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, imagologia care a devenit proverbială;
– extinderea Cărtureştilor şi uriaşa terasă din spate, loc de refugiu în destule seri de vară;
– semiotica şi proful de semiotică;
– ninsoarea de dinainte de Crăciun – păcat că n-a ţinut ceva mai mult, dar i se iartă;
– un Ajun de Crăciun alături de prieteni buni, cu un Moş meloman :)

Precis n-am amintit multe lucruri – nu cu intenţie, cel mai probabil. De aceea, de la cine mai cunoaşte aştept sugestii şi bătăi pe umăr în semn de reamintire :)
Până data viitoare, care precis va avea loc la anu’ – adică 2010, gen – doresc tuturor o trecere cât mai lină în noul an, preferabil (dar nu obligatoriu, după preferinţele fiecăruia) cu bărcuţa de ciocolată pe râuri de şampanie.
La mulţi ani etc.
Pupicei vanilaţi!

10

Da, e o leapşă. Da, e primită de vreo două săptămâni şi lâncezeşte. Da, D-ra Ralu are dreptul să cârcotească asupra vitezei cu care îmi onorez datoriile virtuale. 10 lucruri ciudate despre mine, deci. Să alegem.

1. Deşi nu m-ai văzut niciodată, s-ar putea să mă ştii. S-ar putea să te fi iritat la culme (dacă avem vârste apropiate) sau să mă fi iubit fără speranţă (dacă eşti bunicuţă).

2. Am fobie de dat telefoane. Nu, serios – există şi încerc să o depăşesc. E destul de mild şi nu se manifestă mereu, dar am momente când iniţiatul unui apel banal e un triumf de voinţă.

3. Nu ştiu să cânt la nici un instrument – patru acorduri de chitară nu se pun. Ai putea zice că pentru un individ ahtiat de muzică ăsta e un lucru ciudat.

4. N-am citit multe din cărţile alea “clasice, valoroase, care clădesc cultura unui om”. Valabil şi pentru filme şi, câteodată, şi pentru muzici. De asemenea, accept cu seninătate că sunt şanse mari să nu le mai citesc/văd/ascult niciodată.

5. Pricep şi râd la destule glume de geekşi – cu tangenţe în domenii incluzând informatica, mitologia lui Tolkien şi Star Trek. Chiar mă prind la vreo 40% din poantele de pe xkcd.

6. Deşi m-aş încadra în profilul demografic al gamerului, n-am jucat decât 5 jocuri mari şi late la viaţa mea: Delta Force II, Starcraft, SimCity, BloodRayne şi TES IV: Oblivion. Încă unele prea puţin ca să între la socoteală, iar pe cele mai multe deloc. Mario, Tetris, Minesweeper şi Chessmaster nu se pun.

7. Am făcut liceul la mate-info şi am dat la facultate de umanişti. Partea şi mai ciudată este că background-ul de ştiinţe reale mi-a fost uneori de un real folos, mai ales acolo unde nu m-aş fi aşteptat.

8. Printre ambiţiile mele de viitor nu prea îndepărtat se află învăţarea limbii finlandeze. O întreprindere total falimentară dacă o priveşti pragmatic, dar na, cu piticii omului nu te pui.

9. Văd chestii. Deşi, judecând după feedback-ul primit, asta nu mai e chiar atât de ciudat :))

10. Sunt într-o relaţie de love/hate cu limba română. Uneori mi se pare butucănoasă, lipsită de nuanţe elementare şi exasperant de rigidă în formulări (iar atunci nu mă jenez să iau ce-mi trebuie din engleză sau chiar din franceză), alteori o găsesc irezistibil de savuroasă şi I pity those who don’t understand it. În nici una din ipostaze, însă, nu suport să o văd scrisă aiurea.

Şi gata, mai aveam, cred, dar am epuizat numărul de 10. Mai bine.
Pleacă înspre toţi comentatorii care au blog şi n-au preluat-o încă. Hai, să vă văd :D

Some catching up

Nush cu ce mă-sa mi-oi fi infectat pc-ul, dar câteva zile a stat mort, inert, nedorind să treacă mai departe de un oarecare fişier .sys în încărcarea sistemului de operare. Asta în cele din urmă, căci simptome au fost mai multe şi relativ tratabile, cu accent pe relativ, din ce în ce mai greu tratabile cu cât trecea timpul. Ultimul tratament pe care i l-am aplicat sper totuşi să-l ţină ceva mai mult.
Ce-i relativ nasol e că am senzaţia că mi s-au schimbat fonturile de sistem, cel puţin alea pe care le afişează Firefox parcă-s altele, şi nu-mi plac neam. Dar na, i-oi da eu de cap, sau m-oi obişnui. Măcar funcţionează într-un fel, ceea ce e oricum mai mult decât puteam spune despre el alaltăieri, de exemplu. Oricum, asta e o soluţie temporară până mai faci back-up la nişte chestii importante pentru ca apoi să formatezi şi să faci un clean install, SĂ NU UIŢI, DA??
(Că fac pariu că odată văzut cu sacii relativ în căruţă iar n-o să-i mai fac nimic până la următoarea criză majoră. But meh.)
Dar serios, aşa nu-mi vine să mă mut iar pe un calculator gol. E la fel de trist ca a te muta într-o casă nemobilată. Bine, un pas deja l-am făcut, că mi-au dispărut juma’ din setări iar WMP-ul este într-o ORIBILĂ nuanţă de albastru (de unde eu-l aveam argintiu, şi nu mai ştiu dacă asta era o opţiune pe undeva sau aşa venise de la mama lui), ca să nu mai spun că mi-au dispărut toate ratingurile şi play counturile la care ţineam destul de mult. But meh, again.

Între timp am făcut după cum urmează.
Sâmbăta trecută @rain_echo m-a tras către dark side şi iar n-am fost la Urma, dar numai pentru că se întâmpla lansarea noului album aievea, Cinema. Prima vizită în The Ark şi primul concert aievea, o combinaţie reuşită pentru o seară ninsoroasă de sâmbătă. Speram ca la faţa locului să găsesc şi nişte vin fiert, dar pesemne ar fi fost prea de tot – nu-i nimic, merge şi cu o bere. aievea sâmbătă a fost Vlaicu Golcea la keyboard, samples şi tot felul de alte chestii, Electric Brother la Electric Guitar, Marta Hristea la voce, Tavi Scurtu la tobe, Daniel Gontz la proiecţii & visual stuff şi, în spatele mixerului, nimeni altul decât Uţuuu Paaascuuu! Eh, cu aşa killer line-up (putem zice, chiar, că aievea e un soi de supergroup, funk/jazz all-stars etc. :D) nu-i de mirare că ora aia jumătate în care au cântat s-a scurs ca şi cum aproape n-ar fi fost, în ciuda locului cam înghesuit (personal mă puteam lipsi de mesele din mijloc, dar na, pe de altă parte e cam weird să stai în picioare pe muzică de zăcut şi visat). The nicest touch a fost atunci când, la final, doritorii puteau să-şi descarce noul album pe stick-uri USB şi playere mp3 direct de la sursă :) Mine didn’t work, din păcate, dar cică urmează să iasă în curând şi pe site. Şi CD, sper eu, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tot sâmbăta trecută s-a petrecut nişte curăţenie generală în spatele butoanelor blogului, nenea V descoperind o bucată de script care se cuibărise prin temă şi prin alte părţi şi care, printre altele, “bruia” feed-ul RSS – de-aia, dacă a băgat cineva de seamă, update-ul pe mail de la ultimul post a venit ceva mai târziu. Mulţumiri şi pe această cale pentru o oră şi ceva de bughunt pe tărâmuri care mie încă nu-mi sunt accesibile :D

Azi am văzut şi eu, ca tot creştinul, blockbuster-ul hollywoodian al sezonului, împreună cu Cri şi Magicianul (deşi am o puternică senzaţie că nu aşa îi ziceam; cum îţi ziceam, maestre?), şi anume “Avatar”. Băi, foarte tare, I should say. IMAX-ul de la Cotroceni e un loc decent (deşi încă nu-mi explic cum de n-au scaunele suporturi pentru pahare, dar na), iar aşa un film văzut în aşa condiţii este un soi de eveniment. Bine, mă bucură foarte tare că filmul stă în picioare şi dincolo de artificiile astea tehnologice, deşi i se pierde mult din breathtakingness. “Avatar” este, cu siguranţă, un film de văzut la IMAX, sau măcar 3D, obligatoriu la cinema, în orice caz – dar vreau să-l văd şi normal, pe un ecran mic, acasă. Eu zic că o să treacă testul. E lung dar engaging, pune nişte întrebări (poate nu chiar cele mai originale, dar perspectiva e cu siguranţă interesantă şi nu foarte exploatată până acum în cinema), se pretează la interpretări şi alegorii, are şi nişte tuşe de film Disney, pe ici pe colo (ceea ce poate fi atât un avantaj cât şi un dezavantaj, depinde cum priveşti) şi, nu în ultimul rând, e un film frumos, frate. Eye-candy cât să faci diabet. Awesome.

Şiii… printre toate astea, m-am apucat recent de Chronicles of Amber a lui Roger Zelazny, a classic of fantasy, şi mă bucur să spun că îmi place. Şi se cam vede de unde-a învăţat Gaiman meserie :)) Am avut norocul să găsesc ediţia asta grozavă la simpaticii de la Anthony Frost (la mulţi ani încă o dată!), că altfel ar mai fi durat ceva. Acum însă încep Sign of the Unicorn, a treia parte a seriei (în principiu sunt 10 părţi, 5 şi 5), and it’s got me totally hooked.

Aşa, carevasăzică, am ajuns în prag de Ajun de Crăciun.
Iar de Ajun deja ştiu ce-o să fac :D

The secret sons of Europe

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.