Prima gură de aer

…pentru că mi s-a făcut poftă de “Condoleanţele” lui Ombladon.
Şi mă rog, pentru că într-un final glorios, am şi eu senzaţia ca pot să răsuflu de două, trei ori fără să-mi fluture cine ştie ce drujbă deasupra capului :)) I’m not out of the woods yet, da’ am trecut de vârfu’ dealului, mă îndrept vertiginos către luminişul de la poale aşa că nu mai e decât o chestiune de timp. Şi de ceva baftă.
Să… fie. Şi tuturor care mai au nevoie.

În altă ordine de idei, am scris recent un guest post pe blogul lui Eugen şi-am zis să-i fac reclamă şi pe-aici. Cu ocazia asta mulţam’ once again lui nenea Eugen pentru invitaţie.

Şiii… ze bestest news in a while: ghici ciupercă ce formaţie suedeză de prog death metal vine la ArtMania de anu ăsta? Eee? :D Ia ziceţi, poate băgăm şi nişte Arch Enemy.

În rest sunt nişte zile murdare.
De toamnă.

Definitoriu

N-am să înţeleg niciodată relaţia românului cu maşina sa.
Niciodată.

Pe de-o parte, toţi vor maşină. Toţi vor să le şadă curul confortabil atunci când pierd câte o oră, două pe zi în ambuteiaje. Toţi vor super-lux, cu dotări de dotări, iar ce a apărut mai devreme de acum patru, cinci ani deja e rablă. Toţi sar la leasing-uri, toţi se aruncă la maşini, cât mai multe, cât mai mari, cât mai mari, cât mai multe, să se vadă că au, să se vadă că pot, să se vadă că au reuşit, dom’ne, să facă ceva în viaţă, că s-au ajuns, că acum sunt cineva.
Şi aşa ajungem noi cu mai bine de un milion de maşini zilnic în traficul din Bucureşti, de la şoferi în tranzit care-ar ocoli, sărmanii, oraşul da’ n-au vreo alternativă viabilă, până la plozi de gherţoi umflaţi care fac zilnic transportul de pizde proaste între cluburile de băşini din oraş.
Ai putea zice că românul are un veritabil cult al maşinii. O zgârietură e prilej de scandal monstruos, de ameninţări, de tunete şi fulgere. Cum, e proprietatea lui, e munca lui! Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la vreun accident uşor cu nişte tablă îndoită şi nişte vopsea sărită. Sunt convins că, în lipsa constrângerilor sociale, românul s-ar asigura să sfârşeşti în cel mai lung şi chinuitor mod cu putinţă. Tu cu tot cu familia ta. De fapt, pentru unii nici constrângerile alea sociale nu mai au cine ştie ce efect…

Cu toate astea, românii îşi lasă sistematic maşinile să se scufunde în propriul jeg. Dar al dracului dacă au vreo problemă cu asta.
Maşina mea are vreo trei degete de noroi şi praf de la cauciucuri până pe capotă? Da, ok, şi… care-i chestia, ce vrei cu mine?
Păi cum ce vreau cu tine, bă zevzecule!!! Ţi-ai luat odor să-ţi plimbe curul prin oraş, să agăţi tipe, să dracu mai ştie ce faci tu cu el, şi n-ai tu pornirea aia interioară să-l îngrijeşti în cel mai elementar mod? Nu te doare sufletul să-ţi vezi bijuteria făcută ca vai de ea, de abia-i mai recunoşti culoarea vopselei? Dacă tot bagi milioane peste milioane în benzină, ce-ar fi băăă să mai dai din când în când nişte sute de mii să mai şi speli maşina aia? Aaa? Logică prea grea?

Da, probabil! Pentru că maşina poa’ să meargă şi jegoasă, nu? Iar dacă poa’ să meargă e perfect clar că nu-i nimica grav, nimica demn de atenţie, urgent. Şi uite-aşa trec săptămâni peste săptămâni şi straturi peste straturi de mizerie se aşează impasibile peste maşina românului. El o iubeşte la fel de mult.
Câteodată însă, când se mai duce cu maşina la o ocazie gen nuntă sau botez sau sesiune de showing off, prima grijă a românului este, totuşi, spălatul maşinii. Ca să dea bine, să facă impresie, să nu fie el ăla arătat cu degetul. Deci o urmă de ceva conştiinţă a esteticului există, fir-ar al naibii! Dar degeaba. Cât timp nu dai doi bani pe aspectul maşinii tale în general, atunci când eşti doar un altul în trafic şi nimeni nu te ştie, dar brusc îţi pasă când totul poate fi asociat cu persoana ta… eşti un jegos. Cât timp nu eşti în stare să-ţi rupi o jumătate de oră şi o sută, două de mii săptămânal sau la două săptămâni sau când o fi nevoie ca să-ţi păstrezi curată maşina… eşti un jegos.
Vai, păi cum, jegoşi sunt ăia care nu fac duş dimineaţa! Jegoşi sunt ăia care nu-şi curăţă hainele de noroi după ce-au umblat în ploaie!
Păi da, tocmai. Iar tu fiindcă nu-ţi speli maşina eşti pe exact acelaşi palier. Iar asta te face un jegos.

Din ciclul Bucureştiul meu frumos. Mă miram de ce dracu’ era totul atât de gri. Până când am realizat că 80% din maşinile pe care le-am văzut azi în trafic aveau noroiul până la clanţele portierelor.
Iar la 10% acoperea deja geamurile.

Odată şi odată

Ţinând cont de faptul că n-am mai dat pe-aici de suficient de multă vreme încât să fie nevoie să dau jos pânzele de păianjen [şi totuşi nu suficient de multă vreme încât să am nevoie de o macetă pentru asta] m-am gândit că ar cam fi, totuşi, vremea, mă-nţelegi.
Aşa că băgăm nişte Metallica nouă în boxe, o mai pigmentăm din când în când cu nişte Metallica veche şi în atmosfera asta chioară şi seacă parfumată numai de nişte sucuri reci ne apucăm să scriem. Iar adevărul e că mi-e teribil de dor să scriu chestii fără scop, fără sens, fără o utilitate imediată. Şi nu ştiu cât din dorul ăsta e dor şi cât e de fapt necesitate organică, pentru că aparent tre să menţin un echilibru ca să previn un scurt-circuit la nivelurile superioare ale cortexului cerebral.
Aha.

Buon.
Şi ne amintim în tot valvârtejul ăsta că acum ceva timp (o săptămână, bre! one frakkin’ WEEK! unde dracu’ s-a dus?!) Florin mi-a pasat o leapşă care zicea în felul următoriu: “Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică?”
Iar io stătui şi cujietai şi cujietai.
Mno, acuma aş cam zice că bă, io n-am cine ştie ce frici d-astea. Adică sunt perfect chill, tratez lucrurile cu multă detaşare şi sunt foarte sigur pe mine când iau decizii.
Ia, cine mă crede? :D
Uite, chiar acuma, cum stau şi scriu chestia asta, mă uit cu coada ochiului la ceas şi-mi zic “fuck, au mai trecut 10 minute”. Dacă nu mi-ar fi frică nu m-aş mai uita la ceas. Mereu şi mereu şi mereu. La finalul unei melodii n-aş mai zice “rahat, au mai trecut 7 minute”. Mă termină chestia asta. La finalul unei zile aş zice “ce mişto a fost” în loc de “mda, încă una”. Parcă mă sufoc.
Dacă nu mi-ar fi frică aş lăsa totul dracului. Chiar dacă poate n-ar fi bine. Dar prea mult mi-a fost frică de ce nu e bine.
Dacă nu mi-ar fi frică aş da mai mult credit sentimentelor şi mai puţin raţiunii.
Dacă nu mi-ar fi frică aş fi mai mult eu.
:)

Banalităţi, la urma urmei.
Şi cam atât, a sosit vremea să-mi îngrop iar capul în hârtiile din care l-am scos. Ne mai vedem noi.
Odată şi odată.

PS: A reînceput sezonul 4 din Battlestar Galactica. Ultimul episod rupe absolut tot.

Top 5: Snow

În onoarea primei ninsori mai sănătoase din iarna asta în scumpul meu oraş. Fără grijă, v-am scutit de adorabila dar totuşi atât de bătătorita Let It Snow :) Enjoy.
Update – între timp am modificat poziţia a cincea cu o nouă descoperire ceva mai aproape de sufleţelul meu alternativ.

5. Kari Rueslåtten – Snow

4. My Dying Bride – The Snow in My Hand

3. Emilie Simon – Ice Girl

2. Clann Zú – Words for Snow

1. Agalloch – Falling Snow

Şi ca să băgăm şi-un bonus mititel, că aşa-i frumos,… (more…)