Fill in the blanks

Raluque m-a invitat, acum ceva timp, să preiau o chestie cu care se jucase. Iată-mă.

* SUNT eu şi nimeni altul, eterogen, indisolubil, difuz.
* AŞ VREA secunde mai lungi.
* PĂSTREZ cam prea multe hârţoage inutile, dar care mi-s dragi. Şi arhivă de messenger de vreo 4 ani and counting.
* MI-AŞ FI DORIT să fi fost acolo când era cazul.
* NU ÎMI PLAC tăcerile prea lungi, deşi le mai practic. Îmi place însă liniştea.
* MĂ TEM câteodată, cu sau fără fundament.
* AUD destul de bine, mai puţin atunci când mă strigi şi nu-ţi răspund. Nu e cu rea intenţie, mind you, I’m just distracted.
* ÎMI PARE RĂU de părerile de rău strânse până acum.
* NU SUNT ceea ce pot părea.
* DANSEZ… dacă ai curajul să-i zici aşa.
* CÂNT din gură şi mai torturez chitara, din când în când. Fără efecte cataclismice, nu-ţi face idei.
* NICIODATĂ n-o să mă vezi la vreun concert Vama sau ce trupe şi-o mai face Tudor Chirilă.
* RAR mi se întâmplă să-mi amintesc chestii importante. Dar sunt o enciclopedie de nimicuri.
* PLÂNG la filme siropoase de dragoste.
* NU SUNT ÎNTOTDEAUNA serios când vorbesc cu tine. Mai ales pe net.
* NU ÎMI PLACE DE MINE în majoritatea situaţiilor, dar asta e, altu’ n-am.
* SUNT CONFUZ dar mă tratez.
* AR TREBUI să nu mai funcţionez după ora New York-ului.

Şi cam atât. Ating încetişor umărul lui Sidhiel în semn de atragerea atenţiei.

The Apes are back in town!

Nu ştiu sigur dacă să mă îngrijorez sau nu din pricină că despre toată bătaia de joc cu banii de la buget pentru biserici şi creşterea salariilor popimii n-am scris nimic în ultima vreme. Probabil scârba e mult prea mare. Veninul este, cu siguranţă, acolo. Mult. Poate va răbufni la un moment dat, poate chiar zilele astea. Dar momentan mi-e imposibil să-mi închipui că anvergura dispreţului pe care îl am faţă de BOR şi de Parlamentul care pupă în cur adunătura aia de mincinoşi ordinari poate fi reflectată în cuvinte.
Aşa că îmi întorc capul către veşti de alt soi, care mai degrabă să mă ajute să rezist, nu să mă omoare cu zile.

Pe Guano Apes îi ascult de o grămadă de timp. Cam din vremea în care scoteau bijuteria aia de Walking on a Thin Line. Mereu mi-a plăcut dualitatea lor incredibilă, cum printre exhibiţii jucăuşe, sărite de pe fix, puteai găsi în muzica lor tuşe de o profunzime cutremurătoare. Una din formaţiile alea ajunse în ingrata postură de a fi cunoscute doar foarte superficial, prin două sau trei piese mai difuzate în vremea lor (think “Lords of the Boards” sau “Open Your Eyes”). Dar alea abia dacă sunt cristalele de gheaţă din vârful vârfului aisbergului.
Guano Apes s-au despărţit în 2005. Mi-a părut teribil de rău la vremea respectivă, dar cu timpul, pe principiul “better to burn out than to fade away”, am ajuns să mă consolez cu ideea că un album nasol, ratat, mediocru din partea lor ar fi fost cu mult mai greu de suportat. Rămâneam astfel cu 3 albume sclipitoare, o grămăjoară drăguţă de B-sides şi un feeling similar cu ce aveam să simt, mai târziu, pentru Firefly.

Ei şi uite cum azi, navigând complet casual pe Metalhead, observ la secţiunea de ştiri că Guano Apes ar fi confirmaţi la festivalul Nova Rock din Austria. Prima mea reacţie – wtf? Urmat de un lung şir de omfg.
După un minut de zăcut în şoc mă duc la ei pe site. Şi aflu, în cele din urmă, că e pe bune, e oficial, e în curând pe ecrane: Guano Apes se reunesc pentru a participa la o serie de festivaluri vara asta.
Din păcate Nova Rock se desfăşoară în zile de sesiune în ceea ce mă priveşte, şi noh, ar fi genul de chestie pe care-aş face-o, dar parcă tot am aşa… o reţinere :D
Aşa că poate şi ceva pe plaiuri mioritice? Aşa de bine ar da în peisajul unui B’estfest… [/wishful thinking]
Sau poate măcar ceva prin vecini, un Sziget, o Bulgarie ceva?
Ioooiiiii, I’m so hyped. Şi bineînţeles că din moment ce cântă din nou împreună înseamnă că, de bine de rău, au trecut peste orice-ar fi fost nasol între ei. Iar asta poate însemna că reuniunea va ţine mai mult decât numai o vară de festivaluri… [/wishful thinking]
Mă rog, toată chestia asta trimite şi semnale negative cu duiumul (bă, fii serios, au rămas şi ei fără bani şi vor să se redreseze; bă, fii serios, dacă mai scot vreun album nou precis o să fie vreo lăbăreală menită să se vândă masiv; and so on) dar pe cuvânt, aşa m-a înveselit vestea asta că n-am chef să le analizez.
Fie ce-o fi, concerte să fie :)

-!-

Să-mi explice şi mie cineva de ce la unu şi jumătate noaptea se aud lătrături de câini pe scara blocului.

Of music to wait for

Anul ăsta o să fie unul super plin din punct de vedere muzical. Şi mă refer mai puţin la concerte (Moby? Opeth? Yummy) cât la numărul enorm de albume care se vor lansa. Mă rog, albume se lansează mereu, dar mă refeream la artişti mişto pe care îi ascult mai mult sau mai puţin obsesiv. Tot încerc, aşadar, de ceva vreme să fac o sinteză cu toate lansările pe care le aştept, ca să ştiu când să fiu pe fază. Şi după nişte căutări am ajuns la cele ce urmează.

Întâi şi întâi, capul de afiş. Pe 29 mai, Amorphis lansează Skyforger, succesorul lui Silent Waters din 2007. Firul epic este iarăşi inspirat din Kalevala, relatând de această dată povestea făuririi cerului. Esa Holopainen e super mândru de ce ispravă au făcut, zicând că-i “cel mai melodic” album, că e foarte unitar, că aşa şi pe dincolo. Umblă vorba prin târg că am avea parte de treburi ceva mai progresive, à la Elegy & My Kantele, unele piese atingând chiar 7 minute. Tasty. Dacă ar da şi pe coclaurile astea cu un turneu de promovare cât de beton ar fi… mamă mamă.
Urmează apoi the Gathering cu al lor The West Pole, care va vedea lumina zilei pe la începutul lui mai. Toată lumea aşteaptă, desigur, să vadă cine urmează să-i ia locul Annekei van Giersbergen şi cât de bine va/vor reuşi asta. Hans Rutten ne asigură că, dincolo de asta, soundul albumului va fi “mai the Gathering decât oricând” iar în înregistrări s-au folosit şi câteva instrumente mai exotice precum stilofon sau armoniu. Or să dea drumul la neşte piese pe Myspace cât de curând, aşa că… beware! :D
Pe 23 martie My Dying Bride îşi vor lansa cel de-al zecelea album de studio, For Lies I Sire. Vioara s-a întors, după 13 ani, în soundul MDB, iar Andrew Craighan zice că albumul este “empty and bleak with flashes of rage”. Probabil ceva mai mult growling din partea lui Aaron decât pe Kings. Poate şi ceva mai mult death metal…?

Ceva mai curând însă, pe 3 martie, se va lansa poate cel mai aşteptat (la modul general) album al întregului an – No Line on the Horizon al celor de la U2. Judecând după primul single, “Get On Your Boots”, U2 se vor îndepărta de linia unor albume precum All That You Can’t Leave şi Dismantle primind nişte influenţe funk, electro, poate chiar stoner…? Sunt teribil de curios încotro se vor îndrepta. Vorbim, la urma urmei, de trupa de la care au învăţat meserie toţi ăştia alde Coldplay sau Killers care se bucură de un ditamai succesul (nemeritat) zilele astea. We’ll wait and see.
De asemenea, acum am aflat, făcând research pentru postul ăsta, că foarte curând, pe 5 mai, Isis îşi vor lansa al cincilea album: Wavering Radiant. Pot zice că îl aştept cu nerăbdare, mai ales că, în buna tradiţie inaugurată de Justin Chancellor pe Panopticon, pe două piese (din cele şapte) va fi prezent şi Adam Jones, chitaristul Tool. Privindu-l pe Adam ca mastermind-ul din spatele Tool, să fie ăsta un semn al aplecării formaţiei sale înspre post-metal (lucru deja hintuit pe alocuri pe 10,000 Days)? Sau, dimpotrivă, s-or îndrepta Isis înspre progressive, după un In the Absence of Truth cizelat dar cam fără direcţie?

O aşteptare de cu totul altă natură o am faţă de următorul album Lacuna Coil, Shallow Life, care va fi lansat, ironically, pe 1 aprilie. De albumul ăsta mi-e frică, da’ o frică d-aia teribilă. Genul de frică de care mi-ar fi fost de Exit-ul Firmei dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă. Căci producătorul albumului nu este nimeni altul decât Don Gilmore. Adică îndividul care s-a aflat în spatele unor albume beton, recunosc, dar pe felia lor: Hybrid Theory şi, într-o măsură mai mică, Meteora, ale celor de la Linkin Park. Tipul, de asemenea, a colaborat cu nume sonore ale rock-ului de căcat din State precum Dashboard Confessional, Avril Lavigne sau Good Charlotte. Ei, se înţelege acuma de ce mi-e frică? Pen’ că albumul ăsta va pecetlui, fără doar şi poate, americanizarea Lacuna Coil începută pe Karmacode. Şi-mi pare rău, băi, că la trupa asta ţin, la albumele de până la Comalies mi-a stat mintea-n loc. Nu le şedea lor mai bine să rămână europeni şi să fie produşi pe undeva prin Germania sau Finlanda?
Of of.

Albume de aşteptat şi care vor fi lansate, cel mai probabil, anul ăsta, vor mai avea Muse şi Rammstein, amândouă prin toamnă, cu menţiunea că cei din urmă vor băga şi de-un single undeva prin vară. De asemenea, de luat în seamă ar mai fi şi albumele …And You Will Know Us By the Trail of Dead (acuşa în februarie), Röyksopp, Novembers Doom, Marilyn Manson şi, eventual, Coldplay.
De asemenea, în ograda noastră internă îşi vor face apariţia, tot prin toamnă se speră, albume noi din partea celor de la Kumm şi de la byron. Având în vedere numărul, uhm, măricel de relatări de la concerte de-ale lor care sunt de găsit pe-aici şi numărul încă şi mai mare de concerte la care am fost… cred că nu-i greu de spus cam cu câtă nerăbdare le aştept :) Dacă aruncăm în peisaj şi pe Alexandrina şi pe cei de la ab4, care văd că ne tot dau târcoale, obţinem un peisaj destul de promiţător. Iarăşi, să nu uităm că prin primăvară se va lansa albumul de debut Din Brad, proiectul solo al lui Negru, toboşarul Negură Bunget. Promiţând o abordare originală a filoanelor folclorice întâlnite în muzica Negură, proiectul va fi cu siguranţă încă o bijuterie de muzică vie, veritabilă, marca Prophecy Productions.

Un an plin, cum ziceam.