Back to my room

Vârrrtejjj.
În sfârşit, mai mult sau mai puţin violent, mai mult sau mai puţin aiuritoriu. Se încheié sesiunea acum ceva timp, iar de câteva zile mă consider în vacanţă. Mă rog, o idee de vacanţă, mai mult. O pauză. Un relache. Şi zău de nu e bine în relache-ul ăsta – vremea parcă e mai blândă, soarele mai prietenos, muzica mai savuroasă, somnul mai prelung, oraşul mai atrăgător. Prietenii parcă mi-s mai vii, cafeaua parcă-i mai cafea. Liniştea chiar aduce a linişte.

Plecat azi în oraş cu nişte treburi aiurea mi-am permis, la întoarcere, să fac un ocol mai larg prin parcul Circului. Mi-era dor. Şi-acolo m-am simţit, preţ de câteva momente, departe de toate. Pe luciul lacului, raţele se bălăceau impasibile printre tulpinile uscate de lotus. Porumbeii se conversau gălăgios pe mal, numai ca să se zburătăcească mai apoi simultan la un semnal nevăzut. Doar sporadic mai răzbăteau zgomotele de la un şantier din zare. Bum bum bum şi zbârrr şi vâjjjj. Alt zgârie-nori de oţel şi sticlă, fireşte. Şi privind copacii din jur, lacul de lângă sau pământul de sub picioare nu ştiam dacă să râd sau să mă înfurii.
Cât de uşor ne depărtăm de lucrurile esenţiale. Cât de repede uităm. Am ajuns în punctul în care am pierdut aproape de tot legătura cu pulsul lumii înconjurătoare, cu pulsul vieţii. Ne înconjurăm în turnuri de sticlă, nici măcar de fildeş, şi ne mirăm apoi de ce dracu’ ne simţim atât de goi, de ce parcă ne e sete tot timpul, de ce nimic parcă nu mai are sens. Dezechilibru e în noi şi peste tot în jurul nostru, şi asta pentru că avem nişte atitudini atât de idiot polarizate. Uite, ca să dau un exemplu (simplificând cu nesimţire, iar paralela necesară o vei trage mata, cititorule), în vechime filosofia se împărţea între cei care considerau cunoaşterea produsul exclusiv al raţiunii şi cei care o considerau produsul exclusiv al simţurilor. Băi şi s-au certat ăştia ca chiorii sute de ani, s-au combătut şi răscombătut, în loc să ajungă la cea mai firească şi logică soluţie: cea de mijloc. Mereu m-am întrebat cum dracu’ a durat aşa de mult până să apară unu’, în cazul ăsta Kant, care să zică “păi bine bă berbecilor, da’ nu v-aţi gândit până acum că poate cunoaşterea, în totalitatea sa, e o sinteză între astea două?”
Deci calea de mijloc, da? Sacră este.

Avem nevoie de-un Kant şi-n zilele noastre, aparent. Care să dea trezirea şi să ne facă să realizăm că nu avem cum supravieţui fără un strop de ceva spiritual. Şi nu vorbesc nicidecum de spiritualitate d-aia de doi lei, de religie, de biserici, de dumnezei, de hristoşi, de Dan Puric. Astea-s rahaturi în ceea ce mă priveşte. Dar avem nevoie să privim în noi înşine, să realizăm şi să acceptăm că nu suntem nemaipomeniţi, nu suntem nemuritori, nu suntem “baştanii Universului”. Suntem şi noi pasageri într-o croazieră. Turişti într-un parc de distracţii. Putem să mâncăm vată de zahăr şi să ne dăm în toate rollercoaster-ele sau putem să stăm într-un colţ gândindu-ne câte alte chestii importante am putea face cu banii în loc să-i dăm pe prostii.
Singura fază e că bilanţul se face când ieşi din parc, nu când ajungi acasă.

Ca să trag, aşadar, o concluzie în spiritul piesei de la Green Hours pe care-am văzut-o astă-seară…
Avem nevoie, în pula mea, şi de puţină transcendenţă.