La mişto

Noh, de când n-am mai trecut pe-aici mi-a uitat şi WordPressu’ parola :)) Noroc că o mai ţineam eu minte, căci altfel de unde să mai scoatem noi scobitori de porţelan? Păi ar fi fost frumos?
Nu-mi fac nici o mea culpa că n-am mai dat pe-aicea de atâta amar de vreme că a prins praf şi păienjeni feed-ul, dar ştiţi cum e, una dă în alta, alta dă în încă una şi tot aşa, iar la sfârşitul zilei te uiţi în urmă şi vezi c-a trecut o lună. Mă rog, mai mult sau mai puţin. Însă e starea aia de “bă, io n-am nimica deştept de zis acuma, să fiu al naibii”. Iar pe mine experienţa m-a învăţat că atunci când simţi că n-ai nimic de zis ideal ar fi să nu zici nimic, căci altfel s-ar putea să-ţi iasă pe gură nişte tâmpenii cât tine de mari pe care, desigur, mai târziu le vei regreta amarnic.
Ca să nu mai zic că s-a instituit aşa o stare de scârbă vizavi de cam tot ce îmi gâdila înainte simţul băşcăliei, încât remarc subiecte care s-ar preta la a fi… mă rog, disecate, dar trec pe lângă ele pentru că n-am chef, frate. Mi s-a luat. De Biserici Ortofasciste, de politicieni penali, de oameni idioţi şi, în general, de toată societatea asta de zevzeci. Îmi canalizez energia pe alte chestii perioada asta. Uite, aş fi scris despre muzică. Da’ asta iarăşi m-a pus în dubiu pe mine, pentru că Scobitorile riscă să fie acaparate de muzici, iar asta n-ar fi în sine o chestie rea (pentru că totuşi, nu, muzicile alea sunt parte din mine la urma urmei), dar n-ar fi mai bine să trimit eu tot ce e legat de muzici în locşorul ăla pe care l-am creat special, acum ceva timp? Şi în care acum cam bate vântul? Sau să fac aicea salată de boeuf?

Deci da.
Ce m-a stârnit, totuşi, în seara asta (şi ar fi putut s-o facă în oricare altă seară, mind you, dar acuma se pare că am fost eu ceva mai… susceptibil) este imbecilitatea celor de la Realitatea. Adică mă rog, am acceptat-o şi eu în sfârşit. Şi-am înghiţit în sec.
Era o vreme când Realitatea era mişto. Atuncea mai pe la început, când avea şi sigla aia gen curcubeu sau răsărit de soare, ce-o fi fost. Când avea grafici minimaliste da’ ştiri bune. Când era o instituţie serioasă, pentru că era tânără şi voia să se impună prin ceva. Iar seriozitatea era ceva ce lipsea din presa română de atunci, la fel cum lipseşte şi din presa română de acum. Pentru că Realitatea, între timp, a câştigat teren şi a căzut într-o autosuficienţă d-aia naşpa, cum se mai întâmplă pe la noi.
Mind you, eu nu prea mă uit pe Realitatea, însă le vizitez site-ul destul de des şi pot să-mi închipui că ce e la TV e cel puţin la fel de rău ca ce se întâmplă pe site.

First of all, mor de plăcere când dau de vreo ştire (socială sau mondenă, cel mai des, deşi mai sunt şi de altele) iar ca sursă este dată Romantica. Deci da frate, cum să spun, a ajuns Romantica sursă super-credibilă de ştiri. E ca şi cum pe Pro TV ai vedea ştiri preluate de la Acasă, lucru care slavă Cerului, încă nu s-a întâmplat (din câte ştiu…). Partea cea mai amuzantă este atunci când constaţi că Romantica, de fapt, nu produce ştiri, ci le traduce la rândul ei din ediţiile on-line ale altor ziare (tabloide, na) mondiale. Ştiri la mâna a doua, a treia, a patra, aşadar, numai fiindcă noh, Romantica este în acelaşi trust aşa că trebuie să capete vizibilitate pe spatele Realităţii.
Asta neluând în seamă faptul că e complet penal din capul locului să ai ştiri demne de Cancan pe un portal care se pretinde serios. Lasă-le frate pe Romantica, stau perfect acolo.

Cele mai penibile mi se par, însă, iniţiativele astea “civice” făcute să dea glas tuturor habarniştilor patriei. Poate vor să fie originali, poate au cele mai bune intenţii, însă metodele sunt de tot râsul iar rezultatul final este o mare pleaşcă fără cap şi coadă. Totul a început, pare-mi-se, în vremea cu “zidul” ăla al Realităţii sau cum îi zicea, care a ocupat vreme de luni de zile spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional. Puseseră băieţii de la Realitatea nişte panouri mari de hârtie şi nişte markere, pe care cetăţeanul nemulţumit de cum merg treburile în ţara asta să-şi scrie mesajul adresat “celor de sus” cu ideea că ei, vezi Doamne, îl trimit mai departe. Băi şi a durat chestia aia o grămadă. Băi şi nu mai pleca instalaţia lor de-acolo, cu fire şi ecrane şi panouri şi garduri. La început era distractiv, mai aruncam un ochi şi eu din când în când, mă mai râdeam de câte unii, era ok. O săptămână. Două. Dar când deja trecuseră luni de zile iar şandramaua aia nu se mai mişca din loc am început s-o iau ca pe un afront la adresa spaţiului public. Adică o nesimţire cruntă din partea Realităţii. Adică mi-am stricat părerea despre ei.
Şi toată chestia aia a fost, la urma urmei, ca să ce? Am avut vreun rezultat final? S-au demascat cine ştie ce afaceri tenebroase? Au intrat la puşcărie te miri ce politicieni corupţi? Ei, aş! Nu s-a întâmplat absolut nimic. Doar că nişte cetăţeni mai turmentaţi au fost mângâiaţi pe orgoliu că da, maică, şi ei sunt importanţi, iar probabil că în buzunarele unora au intrat şi nişte bani. Şi-atât.

Altă porcărie sinistră, campania cu amprentarea. Mai ţine cineva minte tot circul care-a fost atunci? În sfârşit au avut unii o idee practică pentru a arunca nişte lumină în bezna infracţionalităţii (şi să nu-mi zică mie cineva că toţi ţiganii ăia despre care era vorba erau muncitori, cinstiţi, uşă de biserică), şi s-au trezit cu pumnul în gură de la nişte ipocriţi demagogi. Nu zic, măsură cam dură, perfectibilă poate, dar situaţiile disperate cer măsuri disperate. Aşa mă amuză toate lăbărelile astea, nimeni văd că nu mai are tupeul şi responsabilitatea să ia nişte decizii radicale pentru nişte probleme pe care toţi le recunoaştem, şi când totuşi deciziile se iau există suficient de mulţi ipocriţi care sunt deranjaţi de aceleaşi probleme, dar protestează împotriva măsurilor alea radicale pentru că de, aşa e modern şi civic şi european şi căcat. Ca şi la noi cu câinii, pe TOŢI ne deranjează câinii vagabonzi (bine, mai sunt câţiva schizofrenici “buni creştini” care îi hrănesc şi îi protejează, poate chiar dintr-un sentiment sincer, altfel nu-mi explic – da’ ăştia sunt puţini şi nebuni, oricum) însă toţi dau din colţ în colţ când vine vorba de cea mai sigură şi rapidă soluţie la problema asta: eutanasierea. Că nu, dom’ne, că nu se poate, că sunt şi ei fiinţe de la Dumnezeu blabla. Hai mă leşi?! Păi şobolanii ce-s, nu tot fiinţe de la Dumnezeu? Şi p-ăia săracii n-are nimeni nici o jenă să-i otrăvească.
Dar scuze, divaghez, şi o să zică lumea după aia că eu de fapt compar ţiganii cu şobolanii, ceea ce e totuşi un pic cam deplasat chiar şi pentru standardele mele.

Sper totuşi că s-a înţeles ideea. Adică bine că s-a trezit atunci în Realitatea simţământul civic şi s-a apucat să sune alarma printre toţi habarniştii de serviciu. Bine că s-a trezit atunci Realitatea cu o doză sănătoasă de melodramă în program şi s-a apucat să fabrice ditamai scandalul acolo unde, de fapt, nu era vorba decât de respectarea legii. Iarăşi, bilă neagră pentru ei.
Iar astăzi ce-mi văd ochii? =)) Nu, că mai văzusem chestii şugubeţe în ograda lor, dar ăsta parcă e prea de tot. Cică îi roagă ei pe cititori să propună un nume pentru actuala guvernare, în lumina recentelor “strângeri de mână” dintre Băsescu şi Geoană. Iar acuma, la update-ul de seară, menţionează chiar că “majoritatea comentariilor şi propunerilor sunt prea vulgare pentru a putea a fi publicate”, dar le prezintă totuşi pe cele mai interesante. Şi nu pot să nu-mi pun întrebarea aia nemuritoare, pe care şi-a pus-o lumea şi atunci când Mihaela Rădulescu venea la Pamuk.
CA SĂ CE?
Ca să servească unui scop informaţional? Ca să ajute la un jurnalism de calitate?
Pe dracu’!
Ca să hrănească şi să propage spiritul de “român bun la toate”, priceput fără pereche, băşcălios şi mitocan. Ca să dea apă la moară bătăii de joc în care ne bălăcim din ce în ce mai tare de ani de zile. Nu mai există seriozitate, nu mai există bun simţ, nu mai există respect pentru nimic şi toate ni se trag din două direcţii: din politică, unde-au ajuns toţi neaveniţii şi ţărănoii care-au înţeles că băşcălia şi miştoul sunt arme politice, şi din media, care, în loc să sancţioneze abaterile politicienilor, le promovează ca exotisme şi încurajează şi prostimea să se comporte la fel. Să-şi dea cu părerea, să facă guverne, să pună porecle. La astea suntem buni.
La astea suntem atât de buni.

Trăiesc câteodată cu sentimentul pe care l-a subliniat şi Mircea Badea în seara asta (nu mă omor după Badea şi am sentimentul ăsta de mai demult, dar câteodată le zice bine omul şi azi a pus, cumva, degetul pe-o rană mai veche) – România e o glumă de stat. O joacă. Totul e făcut ca să ne păcălim pe noi înşine că e făcut. Avem instituţii care dau impresia că funcţionează, oameni care se fac că muncesc… prindeţi ideea? Toată România nu-i, de fapt, decât o mascaradă de proporţii apocaliptice.
Apocalipsul nostru naţional.