My Dying Bride – For Lies I Sire

lies-sire

Câteodată îmi mai surprind gândurile luând-o pe panta lui “ce-ar fi fost dacă…?”. Useless şi contraproductiv, ştiu, but I can’t really help it :) Uite, de exemplu, “ce-ar fi fost dacă My Dying Bride ar fi apucat-o pe cărarea deschisă prin ’98 de 34.788%… Complete şi n-ar fi făcut un retcon la nici un an după aia?”. Oricât de mult mi-ar plăcea chestiile scoase de la The Light at the End of the World încoace, şi multe din ele îmi plac chiar foarte tare, nu pot să scap de sentimentul că din momentul ăla muzica MDB şi-a pierdut un pic din sinceritate.
Desigur, dacă e să privim lucrurile şi din altă perspectivă, extrem de puţini sunt artiştii precum Kristoffer Rygg (chiar şi judecat exclusiv din perspectiva Ulver), capabili să funcţioneze desăvârşit într-o varietate năucitoare de stiluri de expresie în muzică. Aceşti supermani sunt mai degrabă excepţia decât regula, iar a ne aştepta la inovaţii stilistice surprinzătoare din partea fiecărui artist este cel puţin neverosimil. Ce încerc să spun este că MDB şi-au găsit, de-a lungul celor aproape 20 de ani de carieră, o nişă în care s-au instalat confortabil, în care funcţionează cu un randament destul de bun şi din care eu, cel puţin, nu-i mai văd plecând. Ceea ce m-ar face să mă gândesc (judecând după vârstele membrilor vechi, care constituie nucleul creator) că MDB, ca şi concept, mai are în faţă încă maxim 10 ani – cel mult încă vreo trei albume. Iar existenţa unei cariere ulterioare sub formula asta e condiţionată de direcţia ce va fi adoptată în cadrul acestora.

În lumina asta, de vestitor al amurgului unei cariere, am ales să-l privesc pe For Lies I Sire.
În aceeaşi lumină, poate părea oarecum ciudat felul în care MDB au ales să se întoarcă la sonorităţi de găsit pe albume de la începutul anilor 2000, cel mai notabil Songs of Darkness, Words of Light. Avem din nou parte de chitară clean şi de pasajele atmosferice ce-au lipsit dintr-un A Line of Deathless Kings poate un pic prea dens. Spre deosebire însă de albumul din 2004, Lies e mai puţin “evil” per ansamblu, chiar dacă are şi momente precum “A Chapter In Loathing”. Şi, desigur, are vioară.
Revenirea viorii în soundul MDB mi se pare un lucru de bun augur, mai ales că rolul ei s-a schimbat fundamental din vremea unui Like Gods of the Sun, iar asta o iau ca pe o surpriză extrem de plăcută – vioara nu mai aduce un plus de melodicitate şi n-are deloc sunetul cald şi armonios la care m-aş fi aşteptat. Dimpotrivă, aici avem de-a face cu o vioară disturbing, disonantă, “spartă” (cel mai grăitor exemplu, aş zice, e finalul de la “A Chapter In Loathing”). De asemenea, vioara ajută la crearea unui soundscape de mare efect pe “Santuario di sangue”, şi are numeroase alte intervenţii similare pe tot parcursul albumului. Vioara a trecut la dark side, aşadar.

Thumbs up şi pentru tobe, ăsta cred că e primul (…parcă) album MDB unde chiar le-am remarcat. E oarecum ciudat, ca idee, să remarci tobele de pe un album de doom :)), dar oamenii ăştia oricum au avut mereu seminţe de death (şi de altele) în muzica lor. Şi thumbs up, în general, pentru atmosferă. Pentru sunetul aerisit şi divers, ce nu transformă audierea dintr-un foc a albumului într-un test de răbdare. Pentru versuri non-cheesy, ba chiar foarte mişto pe alocuri, gândite şi percutante. Şi cu jocuri faine de prozodie (adică rimele cu aceleaşi cuvinte, ca idee sunt de condamnat dar aici îmi plac la nebunie). Şi, ca să ducem ideea cu versurile mai departe, pentru

No more misery.
Look outside and see, what are you waiting for?
Pick yourself up, get up off the floor.

de pe “Bring Me Victory”. Băăăi, ăştia sigur sunt doom?!
Revenind, thumbs up pentru clapa care a trecut în background, unde îi şade foarte bine. Pentru că nu calcă pe urmele lui Kings, chiar dacă reiau unele idei din trecutul mai îndepărtat. E perfect ok atâta timp cât o fac bine, iar MDB pe albumul ăsta n-o fac prost deloc.
Şi, fireşte, pentru “A Chapter In Loathing”, mai exact pentru că duce mai departe ideea oarecum de sine stătătoare de la sfârşitul albumului precedent (finalul în forţă al piesei “The Blood, the Wine, the Roses”).

Mi-e greu să găsesc chestii de criticat, în afară poate de structura oarecum “clasică” a unor piese. Departe, totuşi, de o abordare vers/refren, multe piese sunt structurate la stilul temă principală/explorat şi dezvoltat noi teme/revenire la tema principală pe final. Lucru care m-a dus cu gândul la compoziţiile Dimmu Borgir de la începutul anilor 2000, în special de pe Death Cult Armaggedon, structurate similar :)) Deşi poate deranja, ca idee, lipsa unei coeziuni interne în interiorul cântecului (ca la Opeth, de exemplu, până recent), MDB nu se joacă cu chestia asta cât să se frigă, lucru ce mă bucură.
Un album reuşit, aşadar, cu un sound surprinzător de fresh (în limitele stilului, desigur). O concluzie ce mă face să-mi reformulez puţin ideea de la început, cu amurgul unei cariere, pentru că mi-e greu să zic că soarele a apus pe cerul My Dying Bride. Păstrând analogia, desigur, căci prea multă lumină n-a fost niciodată în ograda lor.

Piesă favorită – “The Lies I Sire”.
With mercenary smile I rise up from the shade as the king of all souls.

One Response to “My Dying Bride – For Lies I Sire”

  1. AlexTG

    nu ma pot abtine sa nu ma laud ca am primit ieri acest album in original de la prietena mea

    stii canta la chitara man?

Leave a Reply