Corneliu Porumboiu s-a gândit să vină în ajutorul colegilor săi de breaslă prin elaborarea unui ghid care să exemplifice cum NU trebuie făcut un film în România anilor 2000. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus “Poliţist, adjectiv”. Astfel, cineastul s-a chinuit ca pe parcursul a două ore să strângă la un loc toate clişeele negative referitoare la filmul românesc, într-un veritabil maraton de “aşa nu”-uri.
Pentru că asta e singura cheie de interpretare în care “Poliţist, adjectiv” îşi justifică existenţa. Singura obiecţie pe care i-o aduc e că publicul nu este anunţat de demersul ăsta înainte de intrarea în sala de cinema, existând pericolul ca unii oameni cu mai puţină prezenţă de spirit să rămână, la finalul proiecţiei, cu impresia că tocmai au văzut un film veritabil.
Lucru rău, căci judecat ca film, este un eşec mizerabil pasibil de a îndepărta irevocabil publicul românesc de creaţiile mult mediatizatului “nou val”. Dacă “Poliţist, adjectiv” se vrea a fi luat în serios, este un lucru grav. Nici măcar privit în lumină parodică nu are cine ştie ce calităţi, însă i se mai pot ierta din păcate.
Să spun că e doar un film fleşcăit ar însemna să-l elogiez. Practic vorbim despre un film care nu are nimic atractiv, iar când spun nimic mă refer, chiar, la nimic. În primul rând, acţiunea este ca şi inexistentă – în momentul în care se prefigurează un strop de acţiune, filmul se termină. În rest, teoretic, urmărim conflictul interior al poliţistului Cristi (interpretat submediocru de omniprezentul Dragoş Bucur) prins între datoria sa de poliţist şi conştiinţa care îl împiedică să aresteze nişte liceeni pentru consum de droguri pe motiv că sunt “doar nişte copii inconştienţi”. Intenţiile sunt onorabile, ideea de la care se pleacă ar putea avea potenţial, însă execuţia este execrabilă. De altfel nici nu m-aş grăbi să arunc toată vina în cârca lui Dragoş Bucur, pentru că rolul nu-i oferă mare loc de desfăşurare din capul locului. Dialogul este puţin şi prost, scenele de acţiune sunt sublime dar inexistente, astfel încât toată interpretarea personajului ar sta în limbajul nonverbal – privire, gesturi, atitudine. Şi e teribil de greu să interpretezi aşa un rol numai din pantomimă.
V-aţi putea imagina că, în compensaţie, filmul câştigă la imagine şi la atmosferă. Cât se poate de fals. Imaginea, în primul rând, este proastă (şi vorbesc cât se poate de literal, nu ştiu cu ce naiba or fi filmat oamenii ăia dar filme româneşti de acum mai bine de un deceniu arată cam la fel, lucru pe care-l consider inacceptabil). Cadrele sunt trase total aiurea, amatoriceşte aproape, fără nici o urmă de consideraţie pentru detalii precum încadrare sau lumină. Şi, în afară de asta, sunt teribil de lungi. Dureros de lungi. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să tragi duble pentru cadre de 5 minute – deşi, dacă judec după rezultatul final, e plauzibil să presupunem că s-a tras totul din prima. Nici la montaj nu s-a întâmplat, aparent, mare lucru, căci sunt multe momente în care cursivitatea (pe cât o putea fi de cursivă o dâră de melc) se rupe, apărând efectul (nedorit de oricare regizor cu capul pe umeri) de ‘cadre aruncate la grămadă’.
Mă sperie însă posibilitatea că dl. Porumboiu ar încerca să fie original cu toată această însăilătură a dumnealui (lucru ce ar explica şi succesul avut pe la TIFF şi Cannes). Astfel, probabil, cele câteva minute bune în care, la un moment dat, personajului Cristi i se vede numai jumătate din profil (nasul, gura şi nişte frunte) n-ar fi nicidecum o greşeală elementară de încadrare, ci un veritabil simbol pentru situaţia conflictuală în care acesta se află. Şi mai rău, numai astfel mi-aş putea explica minutele în care ne este dat să citim, literalmente, rapoartele întocmite de acesta – care ar putea, să zicem, oferi o oarecare perspectivă asupra întregii poveşti, dar a căror pătrundere de către public este aproape voit îngreunată. Să nu-mi spună nimeni că stă să descifreze scris ilizibil de mână pe un ecran de cinema fără ca vocea personajului să ofere măcar un suport. Besides, n-ar fi de aşteptat ca într-o secţie de poliţie din anul 2009 rapoartele să se scrie, totuşi, la calculator?
Pentru că nici măcar asta nu este în stare să facă filmul ăsta, să ofere o imagine pozitivă a Poliţiei ca instituţie. Şi mai rău este că nici o imagine complet negativă nu oferă. La urma urmei nu oferă nici un fel de imagine despre nimic, ineditul e ca şi inexistent, totul e dezolant, gri, mizerabil, şi cel mai rău e că nici măcar nu e o dezolare naturală, firească – e un mizerabil artificial, calculat, aşa cât să respecte absolut fiecare clişeu negativ despre viaţa în România. Străzi neasfaltate, lucrări de reparaţii care nu se mai termină, gunoaie, şi în special omuleţi unidimensionali care vorbesc mecanic şi se mişcă mecanic. Românii n-au, aparent, cultura dialogului natural, iar asta se vede atât de evident în filmul ăsta încât nu ştiu dacă doar scenariul este prost sau oamenii ăia reprezentaţi acolo chiar vorbesc aşa. Îmi place să cred, totuşi, în prima variantă. Dialogul dintre Cristi şi soţia lui e aproape grotesc prin artificialitate şi stupiditatea pretextului (Mirabela Dauer?! WTF?! Unde mai pui că replicile ar fi mai degrabă potrivite unei filozofii la beţie, şi nici atunci…) distrugând iremediabil orice licărire de romantism ce s-ar fi putut ivi ca o briză de aer proaspăt (romantismul – alt lucru a cărui cultură românii nu o au). Iar majoritatea celorlalte dialoguri “fireşti” (cel dintre Cristi şi vânzătoarea de la magazin, de exemplu) sunt parcă luate dintr-un ghid de conversaţie.
Şi, nu în ultimul rând, filmului îi lipseşte elementul de legătură dintre dialoguri, dintre scene, elementul care l-ar mai fi putut, in extremis, salva – muzica. În mare parte din film, pe lângă că nu se întâmplă nimic, nici nu se aude nimic, lungile scene de filaj sau pur şi simplu de contemplare pierzând astfel singurul lucru care le-ar mai fi putut justifica, salva, explica, oferi un ritm. Este greu, într-adevăr, să găseşti/compui muzica potrivită pentru o scenă, însă parcă aş fi preferat o tortură sonoră decât o lâncezeală tăcută.
Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi vedea un film fără absolut nici o redeeming quality. Acţiunea este 0. Conflictul interior al personajului principal este atât de prost sugerat şi reprezentat că nici nu se simte. De altfel, deznodământul ni-l prezintă pe acelaşi Cristi prezentând planul flagrantului pe care refuzase anterior (fără nici o urmă de convingere adevărată, ce-i drept) să-l realizeze. Filmul pierde şi aici, astfel, situaţia de la sfârşit fiind exact aceeaşi cu cea de la început – un final în care, de exemplu, Cristi măcar ar fi demisionat pentru a nu-şi călca peste convingeri ar fi salvat, pentru mine, o parte din expoziţiunea anevoioasă şi prost alcătuită. Dar nu este cazul – vorbim de un film călduţ despre oameni călduţi, ca să nu le zic cârpe. La dracu’, nici măcar nu se înjură în filmul ăsta, nici măcar complet gratuit ca în atâtea alte filme româneşti. Iar secvenţa ce se vrea climactică, din biroul comandantului, e atât de teatrală iar Bucur (sau personajul lui) e atât de momâie încât se fâsâie orice tentativă de conflict de idei.
Unele peste altele, a te uita la “Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.
Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.
