Românesc, substantiv

Corneliu Porumboiu s-a gândit să vină în ajutorul colegilor săi de breaslă prin elaborarea unui ghid care să exemplifice cum NU trebuie făcut un film în România anilor 2000. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus “Poliţist, adjectiv”. Astfel, cineastul s-a chinuit ca pe parcursul a două ore să strângă la un loc toate clişeele negative referitoare la filmul românesc, într-un veritabil maraton de “aşa nu”-uri.
Pentru că asta e singura cheie de interpretare în care “Poliţist, adjectiv” îşi justifică existenţa. Singura obiecţie pe care i-o aduc e că publicul nu este anunţat de demersul ăsta înainte de intrarea în sala de cinema, existând pericolul ca unii oameni cu mai puţină prezenţă de spirit să rămână, la finalul proiecţiei, cu impresia că tocmai au văzut un film veritabil.

Lucru rău, căci judecat ca film, este un eşec mizerabil pasibil de a îndepărta irevocabil publicul românesc de creaţiile mult mediatizatului “nou val”. Dacă “Poliţist, adjectiv” se vrea a fi luat în serios, este un lucru grav. Nici măcar privit în lumină parodică nu are cine ştie ce calităţi, însă i se mai pot ierta din păcate.
Să spun că e doar un film fleşcăit ar însemna să-l elogiez. Practic vorbim despre un film care nu are nimic atractiv, iar când spun nimic mă refer, chiar, la nimic. În primul rând, acţiunea este ca şi inexistentă – în momentul în care se prefigurează un strop de acţiune, filmul se termină. În rest, teoretic, urmărim conflictul interior al poliţistului Cristi (interpretat submediocru de omniprezentul Dragoş Bucur) prins între datoria sa de poliţist şi conştiinţa care îl împiedică să aresteze nişte liceeni pentru consum de droguri pe motiv că sunt “doar nişte copii inconştienţi”. Intenţiile sunt onorabile, ideea de la care se pleacă ar putea avea potenţial, însă execuţia este execrabilă. De altfel nici nu m-aş grăbi să arunc toată vina în cârca lui Dragoş Bucur, pentru că rolul nu-i oferă mare loc de desfăşurare din capul locului. Dialogul este puţin şi prost, scenele de acţiune sunt sublime dar inexistente, astfel încât toată interpretarea personajului ar sta în limbajul nonverbal – privire, gesturi, atitudine. Şi e teribil de greu să interpretezi aşa un rol numai din pantomimă.

V-aţi putea imagina că, în compensaţie, filmul câştigă la imagine şi la atmosferă. Cât se poate de fals. Imaginea, în primul rând, este proastă (şi vorbesc cât se poate de literal, nu ştiu cu ce naiba or fi filmat oamenii ăia dar filme româneşti de acum mai bine de un deceniu arată cam la fel, lucru pe care-l consider inacceptabil). Cadrele sunt trase total aiurea, amatoriceşte aproape, fără nici o urmă de consideraţie pentru detalii precum încadrare sau lumină. Şi, în afară de asta, sunt teribil de lungi. Dureros de lungi. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să tragi duble pentru cadre de 5 minute – deşi, dacă judec după rezultatul final, e plauzibil să presupunem că s-a tras totul din prima. Nici la montaj nu s-a întâmplat, aparent, mare lucru, căci sunt multe momente în care cursivitatea (pe cât o putea fi de cursivă o dâră de melc) se rupe, apărând efectul (nedorit de oricare regizor cu capul pe umeri) de ‘cadre aruncate la grămadă’.
Mă sperie însă posibilitatea că dl. Porumboiu ar încerca să fie original cu toată această însăilătură a dumnealui (lucru ce ar explica şi succesul avut pe la TIFF şi Cannes). Astfel, probabil, cele câteva minute bune în care, la un moment dat, personajului Cristi i se vede numai jumătate din profil (nasul, gura şi nişte frunte) n-ar fi nicidecum o greşeală elementară de încadrare, ci un veritabil simbol pentru situaţia conflictuală în care acesta se află. Şi mai rău, numai astfel mi-aş putea explica minutele în care ne este dat să citim, literalmente, rapoartele întocmite de acesta – care ar putea, să zicem, oferi o oarecare perspectivă asupra întregii poveşti, dar a căror pătrundere de către public este aproape voit îngreunată. Să nu-mi spună nimeni că stă să descifreze scris ilizibil de mână pe un ecran de cinema fără ca vocea personajului să ofere măcar un suport. Besides, n-ar fi de aşteptat ca într-o secţie de poliţie din anul 2009 rapoartele să se scrie, totuşi, la calculator?

Pentru că nici măcar asta nu este în stare să facă filmul ăsta, să ofere o imagine pozitivă a Poliţiei ca instituţie. Şi mai rău este că nici o imagine complet negativă nu oferă. La urma urmei nu oferă nici un fel de imagine despre nimic, ineditul e ca şi inexistent, totul e dezolant, gri, mizerabil, şi cel mai rău e că nici măcar nu e o dezolare naturală, firească – e un mizerabil artificial, calculat, aşa cât să respecte absolut fiecare clişeu negativ despre viaţa în România. Străzi neasfaltate, lucrări de reparaţii care nu se mai termină, gunoaie, şi în special omuleţi unidimensionali care vorbesc mecanic şi se mişcă mecanic. Românii n-au, aparent, cultura dialogului natural, iar asta se vede atât de evident în filmul ăsta încât nu ştiu dacă doar scenariul este prost sau oamenii ăia reprezentaţi acolo chiar vorbesc aşa. Îmi place să cred, totuşi, în prima variantă. Dialogul dintre Cristi şi soţia lui e aproape grotesc prin artificialitate şi stupiditatea pretextului (Mirabela Dauer?! WTF?! Unde mai pui că replicile ar fi mai degrabă potrivite unei filozofii la beţie, şi nici atunci…) distrugând iremediabil orice licărire de romantism ce s-ar fi putut ivi ca o briză de aer proaspăt (romantismul – alt lucru a cărui cultură românii nu o au). Iar majoritatea celorlalte dialoguri “fireşti” (cel dintre Cristi şi vânzătoarea de la magazin, de exemplu) sunt parcă luate dintr-un ghid de conversaţie.
Şi, nu în ultimul rând, filmului îi lipseşte elementul de legătură dintre dialoguri, dintre scene, elementul care l-ar mai fi putut, in extremis, salva – muzica. În mare parte din film, pe lângă că nu se întâmplă nimic, nici nu se aude nimic, lungile scene de filaj sau pur şi simplu de contemplare pierzând astfel singurul lucru care le-ar mai fi putut justifica, salva, explica, oferi un ritm. Este greu, într-adevăr, să găseşti/compui muzica potrivită pentru o scenă, însă parcă aş fi preferat o tortură sonoră decât o lâncezeală tăcută.

Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi vedea un film fără absolut nici o redeeming quality. Acţiunea este 0. Conflictul interior al personajului principal este atât de prost sugerat şi reprezentat că nici nu se simte. De altfel, deznodământul ni-l prezintă pe acelaşi Cristi prezentând planul flagrantului pe care refuzase anterior (fără nici o urmă de convingere adevărată, ce-i drept) să-l realizeze. Filmul pierde şi aici, astfel, situaţia de la sfârşit fiind exact aceeaşi cu cea de la început – un final în care, de exemplu, Cristi măcar ar fi demisionat pentru a nu-şi călca peste convingeri ar fi salvat, pentru mine, o parte din expoziţiunea anevoioasă şi prost alcătuită. Dar nu este cazul – vorbim de un film călduţ despre oameni călduţi, ca să nu le zic cârpe. La dracu’, nici măcar nu se înjură în filmul ăsta, nici măcar complet gratuit ca în atâtea alte filme româneşti. Iar secvenţa ce se vrea climactică, din biroul comandantului, e atât de teatrală iar Bucur (sau personajul lui) e atât de momâie încât se fâsâie orice tentativă de conflict de idei.
Unele peste altele, a te uita la “Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.

Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.

13 Responses to “Românesc, substantiv”

  1. dorin

    m-ai ambitionat. ma duc deseara sa-l vad.
    si combat cu spor dupa.

    intre timp vrei sa ne certam pe “Boogie” in cazul in care vrei sa-l desfigurezi si p-ala ? ca l-am revazut acum 2 sapt (dupa 1 an) si mi s-a parut chiar mai bun! “Vous le vous poulle?”

  2. Prăjitorul din Oz

    :)) chiar sunt curios ce parere o sa-ti faci.
    cat despre Boogie… ne-am ambitionat reciproc, aparent – am sa-l vad in curand, n-am auzit lucruri foarte rele despre el. sa vedem cum trece de proba vizionarii.

  3. Svastik

    Uuuf, credeam ca-s singura fiinta din lume care nu reuseste sa il inghita pe Dragos Bucur nici cu sucul de la trei lamai. Pe langa faptul ca intotdeauna mi s-a parut ca joaca extraodinar de prost si ca este extrem de fals, nici macar eye candy nu e, ca sa zici ca ii ierti neajunsurile de actor.

    Boogie e slab. Rau.

  4. Cri

    Boogie este foarte slab. Politist, adjectiv il intrece.

  5. red

    Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.
    In cazul asta poate ar trebui sa incerci Dublu impact. Ori niste Elisabeta Bostan.

    Ma indoiesc ca Porumboiu va folosi in vreun film o coloana sonora la modul in care astepti tu – sa completeze actiunea, sa o imbunatateasca. Elementar de remarcat in creatia lui Porumboiu de pana acum e realismul, care ce-i drept poate frustra o minte nesigura atunci cand e prezent si in cinema. Dar pentru un om cu capul pe umeri, care si-a trait primii 15-20 de ani in Romania, nu ar trebui sa reprezinte un supliciu. Nu vad de ce am pretinde mai mult decat suntem.

  6. Prăjitorul din Oz

    Omule, de ce tii musai sa pornim cu stangul? “Dublu impact”? Te face sa te simti mai bine stiind ca ai aruncat cu o ironie foarte, foarte ieftina inainte sa-ti prezinti argumentele?
    Jesus.
    Revenind totusi la realismul lui Porumboiu (care e mai degraba un naturalism fortat si kitschos, daca ma intrebi pe mine), nu, nici eu nu vad de ce ne-am pretinde mai mult decat suntem. Ce ma roade insa pe mine este ca, aparent, nici nu ne dorim sa fim mai mult. Nu, noi ne privim mizeria si zicem “oau, ce frumoasa si inedita este” si o transformam in arta. Noi ne contemplam pasiv cacatul si, in cele din urma, ne place in el.
    Cum am zis, n-as fi vrut un “Politist, adjectiv” cu politisti-eroi si urmariri de masini si impuscaturi etc. – ar fi fost penibil tocmai pentru ca ne-am fi pretins ceva ce nu suntem, vorba ta. Dar as fi preferat un film in care personajul central sa ACTIONEZE, dracului, in virtutea conflictului interior care il macina – ar fi putut reprezenta o atitudine dezirabila.
    Oricum, ca sa continui parafrazandu-te, ma indoiesc ca vreun film facut vreodata de Porumboiu imi va placea fie si un pic. Din pacate, cu un Caranfil nu se face primavara.

  7. red

    Stiu ca e greu sa iti schimb parerea din pozitia mea, dar daca ai bunavointa de a lua in calcul si alte interpretari decat a ta, citeste ce a scris Gorzo: 1, 2, 3. Explica filmul de la A la Z, ajungand la aceeasi concluzie ca si tine (““Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.“), doar ca el nu vede in asta o mostra de amatorism. Intamplator, ii impartasesc opinia.

  8. Prăjitorul din Oz

    Mda. Am citit, si mi-a amintit teribil de mult de comentariile literare pe care le faceam prin liceu, cand trebuia sa demonstrez ca in “Somnoroase pasarele” se sintetizeaza abordarea metempsihotica a transcendentalismului cartezian dintr-o perspectiva neorationalista revolutionara.
    [exagerez, desigur, pentru a sublinia o idee].
    Ideea e ca poti “demonstra” orice cand vorbesti mult si folosesti cuvinte pretioase.
    Dupa cum ai intuit, parerea mea a ramas aceeasi :) Si intr-un fel, toata poliloghia aia a lui Gorzo m-a ajutat sa inteleg si de ce – Porumboiu efectiv intentia asta o are, de a reproduce realitatea la milimetru, declarand razboi deschis simbolurilor si “conventionalismului”. Practic, el vrea sa functioneze cu totul in afara limbajului cinematografiei. Atunci mi se pare normal sa nu privesc ca “cinematografie” ce face el acolo.
    De asemenea, cu riscul de a adopta o pozitie similara cu cea a lui Nichifor Crainic acum multe zeci de ani (care considera penibila ideea de modernism romanesc in literatura, intrucat noi nu aveam inca un clasicism pe care modernistii sa-l respinga) imi permit sa consider experimentul “Politist, adjectiv” unul totalmente inoportun, in conditiile in care in cinematografia romaneasca post ’89 abia s-a reusit, de prea putine ori, spunerea unei povesti clasice, cu expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punct culminant si incheiere.
    Scuze ca-i tai aripile creatoare d-lui Porumboiu, dar momentan cinemaul romanesc tocmai de filme comerciale are nevoie – multe si cat mai entertaining, pentru ca actorii sa aiba unde se forma iar scenaristii, operatorii, sunetistii si toata pleiada sa aiba unde sa capete experienta.
    Avangardisme, mai incolo.

  9. red

    Nu tre’ sa te scuzi, eu nu-l apar pe Porumboiu, ci apar ideea de film diferit, andanc ancorat in realitate. Asta cu avangardismele nu am inteles-o, in masura in care nu pot intelege de ce, daca avem oameni capabili, trebuie sa ne limitam la ceea ce cinematografia considera clasicism. Propui ca tipul asta sa se apuce de vandut in minimarket?
    Filmele, la fel ca orice fel de arta, presupun un anumit grad de meditatie asupra lor pentru a le putea intelege. “Indicele” asta nu trebuie niciodata stabilit in functie de piata, ci numai in raport cu ideea creatorului. Asta face un film sa fie bun – lipsa de compromis. De asta continui sa cred ca argumentatiei tale, in legatura cu rateul pe care il da Politist,adjectiv, ii lipsesc multe.

  10. j.pro

    a propos de avangarda, Tzara zicea ca artistul face arta pentru el insusi si o opera inteleasa e un produs de ziarist. ceea ce te sacaie pe tine e ca “noul val” nu e comercial (nici macar cat caranfil – asta e amuzanta rau); pai normal ca nu e. baietii astia de-al de puiu, mungiu, porumboiu, muntean etc. au terminat o scoala de arta si e o scoala in care nu se lucreaza cu chestii ieftine care aduc bani de la publicul romanesc care se delecteaza la showuri tv de cacat si telenovele siropoase care i-au adus intr-o stare de retard mintal. sincer sa fiu, mie mi-ar fi frica sa am succes la public in romania. “noul val” face bine ce face acum. merge si castiga premii importante la festivaluri de film. lar pe mine chestia asta ma face mandru. daca o iei la rece, ai sa vezi ca cinematografia e singura arta din romania care are trecere in lume si a ajuns, deja, sa fie respectata. probabil ca unii inca mai asteapta nobelul romanesc. eu ma multumesc cu palmd’orul. (chiar daca pentru tine oscarul e mult mai important…) dar ca sa nu ma mai lungesc, am sa-ti dau un sfat: in momentul cand nu intelegi nimic dintr-un film sau dintr-o carte desi e apreciata de specialisti, inseamna ca nu e pentru tine. si asta nu e neaparat o jignire.

  11. Prăjitorul din Oz

    @red: argumentatiei mele ii lipsesc multe pentru ca filmul e gresit pe atat de multe niveluri, incat e imposibil sa acoperi tot fara sa te lungesti mai mult ca Gorzo :)) iar in ceea ce priveste oamenii capabili, din punctul meu de vedere Porumboiu nu e unul dintre ei, cel putin nu cu filmul asta. nu l-as trimite totusi chiar in minimarket, mai degraba la pescuit, daca tot e asa indragostit de asteptarile lungi :) ceva mai serios acum, sunt cam reticent in ceea ce priveste toata notiunea asta de lipsa de compromis – este teribil de usor sa ascunzi gunoaie veritabile sub valul artei fara compromisuri. e teribil de usor sa pozezi in artistul neinteles fara sa ai, de fapt, ceva solid de zis. revenind la “Politist, adjectiv”, e teribil de usor sa ajungi sa-ti placa mai mult explicatia savanta a filmului decat filmul in sine, ceea ce eu nu consider ok. de asemenea, ar mai fi problema publicului, pe care am s-o extind acum in raspunsul catre j.pro :)
    ______
    @j.pro: din pacate, eu am crescut cu “think for yourself, question authority”, asa ca oricati ‘specialisti’ ar sustine o chestie (la nivel de arta, fireste, nu vorbim aici de adevaruri stiintifice implacabile), atata timp cat mie mi se pare un atentat la bunul simt n-o sa tac sa inghit. also, un oscar valoreaza pentru mine cam cat un palme d’or sau un grammy sau un eurovision, adica fix 0.
    “noul val” castiga premii importante la festivaluri de film. adevarat si extrem de benefic pentru imagine si promovare. insa problema apare atunci cand asta devine un scop in sine – ori pentru mine, scopul principal ar trebui sa se afle in sala de cinema. altfel, in curand o sa ajunga si cinematografia cam ce a ajuns poezia in ultimul timp – o lume inchisa, elitista, care ne scuipa in cap noua, “neinitiatilor”.
    iar apropo de avangarda, ma deranjeaza ca acum se poarta originalitatea cu orice pret – chiar si atunci cand n-ai motive sau mijloace. facand o paralela, Mona Lisa e un cacat comercial iar o galeata de vopsea aruncata pe panza e arta profunda. ma deranjeaza ca filmului asta ii lipseste o miza adevarata, sau ca n-o exploateaza suficient pe aia firava pe care o pretinde. chestiile cu revolutionarea limbajului cinematografic le clasific ca bullshit pretentios – ma intereseaza filmul in sine, nu abureli metacinematografice.
    sper, totusi, sa castige Oscarul la anul :) numai asa, de-al dracu’. si, de ce nu, ca sa ma bucur sincer. cam cum m-as bucura daca Dinamo ar castiga cupa UEFA, desi eu tin cu Rapid :)

  12. Andrei

    doctore, macar avem un adversar comun :))

  13. Theo

    Mie unul mi-a placut filmul. Nu stiu… poate am eu placerea sadica a filmelor cu ritmul masinilor de epoca, si probabil mi se trage de la Tarkovski (!). Nu vreau sa polemizez in comentarii, daca o sa aduc niste argumente o s-o fac intr-o recenzie, ceva.
    Doar un lucru despre Porumboiu – A fost sau n-a fost? mi s-a parut cam cel mai bun film *despre revolutie*. Citat monumental: “am facut si noi revolutie cum am putut…”.

Leave a Reply