The ArtMania ‘09 Chronicles, vol. II – Hamster! A dentist!

Din ciclul “băi, dacă nu fac asta acum, n-o mai fac niciodată”. De altfel, cred că după acelaşi principiu (sau unul asemănător) se ghida şi TVR când dădea Christmas Specials cu concertele de la ArtMania ’08 (dacă asta s-a întâmplat sau nu cu adevărat e mai puţin relevant, încerc să subliniez o idee). Diferenţa e că pentru Scobitori de Porţelan voi nu plătiţi încă nimic, dar vremurile prin care trecem sunt tulburi, nu-i aşa, iar situaţia aceasta s-ar putea să nu mai dureze mult.
:)

Scurta introducere fiind făcută, hai să trasăm cred că cel mai mare arc peste timp pe care l-am făcut vreodată pe-aici şi să ne îndreptăm spre ziua a doua de concerte de la ArtMania versiunea 4.0, new and improved.
De fapt povestea începe în prima noapte, după concertul Opeth, când trăgeam de gaşcă să mergem undeva la o bere. Aşa-mi plac grupurile mari, mai ales alea proaspăt formate, sunt ca o Românie în miniatură. Fiecare are o idee vagă asupra a ce vrea să facă, însă birocraţia mecanismelor sociologice îngheaţă orice iniţiativă concretă :) Am preferat atunci să o însoţesc pe Alexandra la o bere şi-o vorbă şi să mai cunosc nişte lume faină. Cu toată euforia lăsată în urmă de concertele de mai devreme, era teribil de greu să nu vorbeşti despre ce tocmai văzuseşi pe scenă. Că parcă ar fi fost ciudat…
Mai târziu, când după o scurtă plimbare nocturnă prin centru mă întorceam la pensiune cu Dan şi ceilalţi, am avut plăcerea să-i întâlnim pe Jukka şi Marco de la Nightwish ce părăseau foarte veseli locul unde cică se încinsese un afterparty. Hotelul unde erau cazaţi (ei şi toate celelalte trupe, dacă nu mă înşel) era fix în piaţa mare, în spatele scenei, lucru foarte cool fiindcă facilita tocmai astfel de întâlniri neaşteptate :) Mai devreme, de exemplu, stătuserăm de vorbă cu Andrew de la MDB, Anders de la Tristania şi invitatul lor Kjetil Nordhus de la Green Carnation (cel cu clean vocals). Experienţe mărunte de genul ăsta reuşesc să întregească atmosfera unui festival, iar pe mine, unul, mă umplu cu o tare faină energie pozitivă. Şi o stare de bine.

Cu starea asta de bine m-am trezit şi a doua zi, ce se anunţa a fi plăcută şi lejeră. Voiam să mă plimb mai mult prin oraş, lucru pe care nu-l prea făcusem acum doi ani, şi să trec şi pe la câteva expoziţii ce se anunţau interesante – namely “From a Dark Mind” a lui Aaron Stainthorpe de la MDB şi “Culoarea Sunetelor” a Andei Cofaru. Am ajuns relativ repede la Centrul Cultural Habitus (amenajat în subsolul bisericii catolice din Piaţa Mică – ştiam eu de ce îmi place oraşul ăsta), unde era expoziţia de fotografie şi artă digitală a lui Aaron. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru, mă aşteptam eu. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru am primit, însă şi mult mai mult. Fotografii simple, folosind mare parte din elementele-clişeu ale imagisticii gothic, însă lipsite de ostentaţia aceea kitschoasă – ca şi cum ar fi îndemnat la o redescoperire a farmecului lor iniţial. Apoi dimpotrivă, imagini photoshopate masiv, cu ură parcă, spre a ne ajuta să descoperim esenţa obiectelor tocmai prin supraîncărcarea acestora. În al treilea rând, câteva lucrări de sine stătătoare, ce nu semănau nici cu celelalte nici între ele, dintre care cel mai mult mi-a plăcut “Direction” – o creaţie despre procesul creaţiei. Referinţele meta, folosite cu cap, sunt aur curat – iar aici au picat la fix.
Şi da, pe site-ul http://www.azzron.com/ puteţi găsi fotografiile şi imaginile expuse, plus multe altele. În expoziţie erau, fireşte, considerabil mai mari :)

Apoi cu încă nişte lume am decis să mai descoperim şi noi oraşul. Plimbare lejeră prin centru, oprire la Catedrala Evanghelică. Afară, un grup enorm de tineri în tricouri roşii vizita turnul, împărţindu-se în grupuleţe mai mici. Ne-am tot întrebat ce-o fi fost cu ei, până când am urcat şi noi în turn şi am descoperit că erau cercetaşi francezi. Am intenţionat pentru nişte momente să intru în vorbă cu câţiva care am văzut că erau din Aquitania, dar am lăsat-o baltă la gândul că na, franceza mea nu mai e ce era odată ;))
Sus în turn panoramă superbă, oamenii in charge pe-acolo erau tare simpatici iar turişti străini erau cu grămezile, chiar şi neluându-i în calcul pe francezii de mai devreme.
Ajunşi jos am văzut că se cam apropia ora de intrare la festival, aşa că am luat-o spre Piaţa Mare. N-am reuşit să ajungem şi la expoziţia Andei Cofaru pentru că ni s-a zis de la intrare că era închis (?! în program apăreau toate deschise până la 18) aşa că ne-am îndreptat spre o terasă (care să nu fie “Bufniţa”) pentru prânz. Nu mai ştiu exact cum se chemau oamenii, dar aveau un foarte mişto “summer cocktail”. Which reminds me, încă n-am făcut rost de poze.

A venit vremea apoi pentru Piaţa Mare. Ştiam, din experienţa de ziua precedentă, că trebuia să evit berea (mă rog, “berea”, chestia aia jenantă pe care-o dădeau la dozator şi ziceau că-i Beck’s), aşa că m-am dus pentru început să inspectez oferta de îngheţată. Ghinionul meu că nici frigiderele nu funcţionau de foarte mult timp, însă cum am mai zis, ideea în sine mi s-a părut tare simpatică. Şi nu ştiu dacă am mai menţionat jetoanele, care nu numai că erau prezente, dar erau şi branduite cu ArtMania, nu cu Raiffeisen sau alte bălării. Aproape că aş fi păstrat unul ca suvenir :)
Subscribe eram chiar curios cum aveau să fie. Ştiam că mai trecuseră pe la noi de multe, multe ori, şi acum aveam şi eu, în sfârşit, ocazia să mă prind care-i faza cu ei. Energici oamenii, asta nu poate fi negat de nimeni, energici şi cu poftă de cântat. Pe latura muzicală, înţeleg cum funko/hardcore-ul băieţilor a fost înghiţit ceva mai greu de majoritatea celor prezenţi ;)) Tocmai de aceea, pe o muzică de mosheală şi crowd-surfing lumea cel mult dădea uşor din cap. Oricum, pe ansamblu au fost ok băieţii, am zis că o să-i mai ascult acasă dar n-am făcut-o până acum – promisiunea însă rămâne. S-au descurcat la dezmeticirea Pieţei, poate n-au fost tocmai cea mai inspirată alegere but they were cool enough.

Acuma de Pain nu ştiu ce să zic, am văzut că foarte multă lume s-a dus la festival pentru ei, nu m-aş fi aşteptat să aibă chiar genul ăsta de following. Ok muzica, iarăşi dintr-un film total diferit de celelalte trupe ale zilei (de unde prima zi fusese ceva mai omogenă). Catchy, aproape dance ca feeling uneori, totuşi cu suficient distors şi cu o voce suficient de “rea” încât metaliştilor trv să nu le fie jenă să dea din cap. Mai departe de scenă, unde nu era înghesuiala chiar aşa de mare, se desfăşurau adevărate regaluri de headbanging – a feast to watch. Pe scenă, Peter era frontmanul sobru care se mai lăsa, uneori, purtat de val, îndemnând publicul să facă la fel. Momentul aşteptat (de mine, cel puţin, dar nu cred că eram singurul) era featuring-ul cu Anette de la Nightwish – mai mult de curiozitate, să văd cum se prezintă tipa în ipostaza asta, în care multă lume zicea că îi stă mai bine decât în trupa ei. Ei bine… nu chiar, Anette a reuşit să fie destul de pe dinafară şi aici, cel puţin ca prezenţă scenică. Poor choice of wardrobe, mă întreb cum naiba nu s-a gândit tipa că un maiou fără bretele nu e chiar cea mai potrivită alegere atunci când vrei să şi sari şi să te zbânţui pe scenă ;)) Momentul a devenit aşadar unul comic, pentru mine cel puţin, şi deja mă gândeam cam în ce ţinută kitschoasă o apărea mai încolo pe scenă cu NW.

Cu finalul concertului Pain m-a izbit o sete teribilă, şi până la urmă mi-am călcat pe inimă şi am mers să-mi iau o bere, îmbătat de perspectiva a ceva bun şi rece. Coada era destul de mare şi se mărea văzând cu ochii, dar m-am aşezat totuşi la rând în ideea că na, e pe jetoane şi merge repede. Eh, şi cum stăteam eu aşteptând să-mi vină rândul văd că apare lângă mine un individ ceva mai în vârstă, dubios-looking, genul ăla de dubios, cu tenul închis, şort, maiou şi şlapi. Eu mă uit la el, el se uită la mine, eu mă uit la dozatorul de bere. Mai erau vreo patru sau cinci oameni înaintea mea, iar pe mine mă apucase brusc cheful de Ice Tea. Când colo, înainte să mai fac vreun gest, mă trezesc cu o bătaie pe umăr fix de la domnul în cauză, însoţit de un rânjet îngălbenit şi probabil fără câţiva dinţi n-am stat să analizez foarte atent.

“Auzi auzi… câţi mai cântă înainte de Nightwish?”
Io :|
“Păi… nimeni, acuma vin Nightwish.”
“Aaa… ei urmează, nu mai e nimeni înainte?”
“Nu, nu.”
“A, ce bine, abia aştept! Sunt cei mai meseriaşi Nightwish, abia aştept, nu ştiu ce-a mai trebuit să-i bage şi pe ăştia de umplutură înainte. Cei mai tari, frate. Ţie-ţi plac?”
“Ăă da, ascult de mult timp. Am fost şi la primul concert când au venit, acum cinci ani. Foarte fain.”
“Ooo, da, eu doar de-un an îi ştiu, da’ de-atunci numai asta ascult. Cei mai tari, frate, nu se compară cu ăştia de dinainte. Meseriaşi rău, abia aştept.”
Deeeci… mai ţineţi minte ce ziceam mai demult legat de extinderea bazei de fani? :))

Eh, şi până la urmă a venit timpul şi pentru ei. Trupa pe care n-am gustat-o de la început, ci abia după multe audiţii casual (aveam un prieten care încerca să mă convingă) şi câteva concerte vizionate. Ţin minte şi-acum revelionul 2004, când în loc de programe umoristice stupide eu mă uitam pe Pax TV la un concert Nightwish. Trupa care aproape mă dezamăgise cu lansarea lui Once, care suna atât de diferit de ce ştiam eu. Am avut nevoie de un concert şi mai multe ascultări atente ca să-mi dau seama ce album grozav este, de fapt. Trupa care a deschis, pentru mine, seria concertelor majore la care am participat, cu cel din 2004 de la Sala Palatului. Trupa care m-a ajutat, cu al ei Wishmaster, să trec peste dorul care mă mai apuca în unele nopţi, cât am stat vara următoare în Franţa. De ce nu, trupa pentru care am chiulit o zi întreagă de la liceu :)) Era înaintea concertului din 2005 când am participat la concursul organizat de fundaţia Aquarius, pentru care am trimis un eseu despre muzica Nightwish şi cum se raportează aceasta la lumea în care trăim. Împreună cu încă nişte norocoşi am câştigat invitaţii la concert şi acces la sesiunea de autografe de dinainte. În ziua aia (care era vineri, dacă nu mă înşel) m-am dus la Polivalentă de pe la prânz pentru a-mi ridica invitaţia şi a-i vedea cum vin. Singurul regret că n-am avut inspiraţia să rog pe cineva să-mi facă şi mie o poză cu ei, aia-i tot ce-mi mai lipseşte.
Aşadar o trupă alături de care am trăit destul de mult, o perioadă interesantă, cu amintiri chiar frumoase. O trupă care mai apoi s-a estompat pentru mine, după tot scandalul cu Tarja, şi a ajuns aşa, undeva în eşalonul doi, apoi în trei, foarte rar mai ascultându-i atent şi aproape niciodată ca înainte. Iar Dark Passion Play nu clicăie de nici un fel, şi probabil pentru mine n-o va mai face niciodată.

Concertul a fost exploziv. La propriu. Efecte pirotehnice pe care nici măcar nu le bănuiam posibile, artificii, flăcări, poc-poc, bum-bum, toate sincronizate pe ritm cu muzica. Impresionant, really – o parte a show-ului lor pe care niciodată n-am avut ocazia s-o văd şi care într-adevăr urlă a profesionalism desăvârşit. Sufletul, însă, se pierduse.
N-am să iau direcţia “Anette sucks”. Nu, tipa e ok, şi din fericire pentru ea e amuzantă, comunică bine cu publicul şi îl antrenează poate mai bine ca Tarja, pentru că-i lipseşte sobrietatea ei. Tarja te amuza când fugea pe scenă să prindă o duşcă de vodcă de la Jukka tocmai pentru că îi era atât de nespecific. Anette e simpatică şi sunt convins că are cele mai bune intenţii… dar se chinuie. Se chinuie tare să umple un gol prea mare pentru ea, şi se chinuie atât de vizibil încât mă întreb cât de sadic o fi Tuomas de o tot pune să treacă prin asta. Se vede în vestimentaţia de scenă, se vede în piesele cu linia melodică schimbată dar cel mai tare se vede în piesele unde linia melodică a rămas la fel, pentru că vocea ei se rupe la înălţimile gândite odinioară pentru Tarja. Nu înţeleg de ce nu au regândit toate piesele într-un registru mai jos, cu Marco (un vocal extrem de capabil) preluând o parte ceva mai mare din sarcini – dacă tipa ar cânta uneori cu o octavă mai jos ar fi ideal. E faină vocea Anettei, dar pur şi simplu nu e făcută pentru aşa ceva – acolo unde se desfăşoară în registrul ei natural, pe piese precum Sahara, Escapist, The Siren, Eva de pe CD, chiar şi Ever Dream sau Dead Boy’s Poem care-au fost adaptate mai ok, vocea e de acolo, se simte, e altfel dar se potriveşte, nu face notă discordantă. În cele mai multe cazuri, însă…
Zău, nu înţeleg ce-i în capul oamenilor ălora. Nu-mi dau seama ce se petrece cu trupa asta. Şi-mi pare rău. Au avut o ocazie unică de a se relansa, de a regândi totul din temelii, o ocazie pe care nu mulţi o au, şi totuşi au ratat-o, rămânând prea ancoraţi în trecut.

În rest, nu ştiu ce-ar mai fi de zis. Show-ul a fost intens dar scurt, cu mult, mult sub timpul de 100 de minute alocat în program. Au lipsit Ghost Love Score, Sleeping Sun, Kinslayer, în mod inexplicabil a lipsit şi The Islander, deşi e ultimul single (şi chiar o aşteptam, mult). Ca să nu mai zic că Dead Boy’s Poem a fost ciopârţită, dar nu ştiu dacă aşa o cântă mai nou sau a fost doar un accident. În schimb, la final au stat vreo câteva minute bune numai făcându-ne cu mâna şi plimbându-se pe scenă, felicitându-se între ei. Apoi linişte. Sfârşit.
Mai mult decât toate artificiile mi-au plăcut răţuştele de plastic pe care le-au primit Anette, Jukka şi, parcă, Marco din public la un moment dat. Dovadă că Anette ştie să se descurce cu un moment funny :) Sper doar să-şi găsească mai repede locul în trupă, de dragul tuturor.

Noaptea a trecut repede. La început cu o mult aşteptată Silva brună savurată cu gaşca în aer liber, în faţa Cramei studenţeşti, cu o senzaţie de băi, am făcut-o şi pe asta, cât de fain a fost până la urmă, mai venim. Apoi cu tot felul de nostalgii întreţinute de noapte şi de cerul de deasupra – “hehee, acu’ doi ani…”
Într-un final ne-am mutat sub acoperiş, la făcut de bagaje. A doua zi dimineaţa tanti de la pensiune, constatând că nu mai era lapte în bucătărie, avea să exclame:
“Vai, nu mai e lapte! L-aţi băut pe tot? Nu-mi închipuiam că rockerii beau atâta lapte!”

Mai târziu aveam să aflu că My Dying Bride au făcut, după concertul Opeth, after-party propriu taman în Tequila R&B, unde făcusem noi noapte albă înainte să plecăm acasă, acum doi ani. Life :)

Citeşte şi Volumul I.

The ArtMania ’09 Chronicles, vol. I – Enjoy your meal

Acuma ce să zic, sau mi-a luat mie mult, sau a trecut prea repede vremea, sau au fost nişte zile inodore şi insipide şi călduroase în care numai chef de scris n-am avut – cel mai probabil vorbim de o combinaţie între toţi aceşti factori – cert e că n-am purces, până acum, spre a-mi consemna impresiile şi trăirile de la ediţia asta de festival. La care, slavă cerului, am ajuns, şi la care-a fost muzică bună iar oraşul a fost mai în formă ca nicicând.
Aşa că de-acum încolo, preţ de câteva zile, aşteptaţi-vă la relatări de la peregrinările mele concertistice de vara asta, în ordine cronologică. Minus Best’fest, despre care n-am să zic decât că Gabriella Cilmi e foarte tare, Franz Ferdinand mi-au plăcut surprinzător de mult, Moby a fost cam scurt dar simpatic şi cu un setlist mişto, iar la Santana am avut revelaţia că “băi, omul ăsta a cântat la Woodstock în ’69!”. O bucată de legendă la câţiva paşi de mine, aşadar.
Apoi au urmat ArtMania de faţă, o fugă până la Nine Inch Nails iar ca încununare – o minunată sesiune acustică marca byron chiar acum câteva zile :) Ce ţi-ai putea dori mai mult?

Iar acum salt în timp până în prima zi de ArtMania, adicătelea şaptesprezece iulie.
Cinstit este să spun că aventura a început chiar cu o zi înainte, când mi-am luat biletele de călătorie. Pentru că, în premieră, aveam să abandonez mult iubitul CFR pentru a călători cu autocarul. Asta apropo de podeţul ăla de cale ferată care s-a prăbuşit mai demult între Braşov şi Sibiu, s-o fi reparat oare până acum? Presupun că nu :) Cert e că asta a fost mană cerească pentru operatorii de curse cu autocarul, toţi întrecându-se în suplimentări de curse şi reduceri şi oferte speciale. Amicul Dan deja îşi luase bilet pentru cursa de 6,30 dimineaţa, eu am făcut greşeala să subestimez fluxul masiv de călători aşa că n-am mai prins decât hăăăt, pentru cursa de 12,00. Plecare de la autogara Militari, în sfârşit motivul pe care-l aşteptam să merg cu metroul până la Păcii. Iar firmele am senzaţia că practicau preţuri reduse, căci un bilet plin până la Sibiu costa 30 de lei. Retur, de la Sibiu, costa 48 :)) Bine că practicau şi reduceri pentru studenţi.
Dar dacă aş începe acuma să mă plâng s-ar chema că aş fi cârcotaş. Drumul a fost chiar ok, aer condiţionat, am avut şi norocul de companie agreabilă (mă rog, o tanti simpatică cu care mai vorbeam despre vreme din când în când – ideea e că alţii au nimerit mult mai rău ;)) ) iar totul mi-a amintit de excursiile prin ţară pe care le mai făceam în şcoala generală. Aşa că CFR-ul nu ne-a nimicit, dar nici Transmixtul n-a făcut-o în locul lui.

Am ajuns în Sibiu pe la 17 fără ceva şi am constatat cu oarecare mirare că autogara era fix lângă gară, lucru pe care chiar nu-l băgasem de seamă acum doi ani. Fuga apoi până la pensiune (altă ocazie norocoasă, ivită cam ca data trecută – confortul mult mai mare însă, trei paturi în cameră, nu doişpe, baie în cameră şi chiar destul de aproape de civilizaţie), lăsat bagajul, odihnit câteva minute, un duş rapid, pus tricoul cu Tool (detaliu important pentru mai încolo!) şi plecat înspre centru, căci la 18 începea accesul în zona de festival.
Organizarea ţin să spun că mi-a plăcut mult mai mult ca în ’07, lucru care spune multe pentru că nici atunci n-ar fi fost multe lucruri de comentat. Însă au fost multe detalii mărunte care, împreună, au ajutat la o experienţă foarte plăcută – implementarea jetoanelor, amenajarea de terase în perimetrul festivalului, varietatea de mâncare şi băutură disponibilă, îngheţata (a nice touch), faptul că (doar în prima zi, ce-i drept) a fost permisă vânzarea răcoritoarelor la sticlă de plastic. Ca să nu mai menţionez plusuri evidente, precum lavoarele de la toalete, cortul oficial de la intrarea principală de unde puteai să cumperi bilete, merch oficial şi unde puteai să laşi lucruri pe care să ţi le recuperezi ulterior gen umbrele (precis) sau chiar rucsaci cu totul (cred), punctualitatea aproape desăvârşită în desfăşurarea concertelor (care a permis, chiar, unor trupe să mai strecoare câte o piesă în playlist) şi, nu în ultimul rând, scena mai mare. Asta în opoziţie cu singurul downside la care mă pot gândi, şi anume berea la draft – care o fi purtat ea marca Beck’s, însă era mizerabilă. Oricum, după o analiză rapidă, ieşim pe plus :) Iar dacă mai adăugăm şi câteva ore bune de muzică grea şi simţită, rezultatul e evident.

În sfârşit, nu mai era mult până să înceapă Tristania. Îmi plăcea teribil atmosfera care plutea în aer – anticipaţia, libertatea, promisiunea unei seri memorabile. Eu eram mai la margine, savurându-mi prima ţeapă cu berea de la festival şi căutând-o din priviri pe Alexandra. Descopăr, în schimb, pe încă un tip cu tricou Tool – probabil singurul care mai era pe-acolo ;)) Nu trece mult şi mă descoperă şi el pe mine, se opreşte din conversaţia pe care o ducea, îmi face cu mâna apoi, dintr-un singur semn, îmi confirmă ce mişto e trupa pe care-o ascultăm noi: \m/
Silent appreciation :D De atunci ştiam că seara ce va urma avea să fie grozavă. Nu după mult am dat şi de Alexandra (wave & hug) şi ne-am mutat cu toţii undeva mai în mjloc, nu foarte în faţă, pentru primul concert ce tocmai începea.
Eu de fel n-am prea ascultat Tristania. Acum câţiva ani, când descopeream soiul ăsta de gothic metal, m-am limitat la primele albume Theatre of Tragedy, The 3rd and the Mortal sau Within Temptation (care deja erau epigoni, sărmanii, dar na). Contactul meu cu “vechea” Tristania s-a limitat la o December Elegy sau un Beyond the Veil ascultate mai mult din întâmplare, şi de aceea vestea plecării Vibekei Stene nu m-a afectat prea tare la vremea ei. Am avut, astfel, ocazia să văd Tristania fără nici un bagaj anterior care să atârne greu (ca la Nightwish, de exemplu). Impresia generală pe care mi-au lăsat-o a fost bună, însă “bun” ăsta e cu dus şi întors. Pe de-o parte formaţia cântă bine, însă prea sună uneori a Lacuna Coil wannabes – ceea ce e rău şi nepotrivit pentru numele şi istoria lor. Mariangela e simpatică şi are momente când e “de acolo”, ceva mai multe decât are Anette în cazul Nightwish, dacă-mi e permisă paralela :) Însă există, de asemenea, momente când se vede clar că e “aclimatizată” în trupă. Bine, asta nu e neapărat ciudat, având în vedere că nu cred că sunt împreună de mai mult de doi ani. Time will tell. Oricum, cel mai rău este că au mers perfect în deschidere – ori pentru o trupă care se cheamă, totuşi, Tristania, care a făcut, totuşi, ceva istorie, e cam rău. În ideea că nu mi i-aş imagina la un show numai al lor.
Dar au fost ok, în orice caz. Aşa am primit şi eu impulsul de a le scormoni prin discografie. Aşteptăm primul album cu Mary la voce, să vedem mai bine ce şi cum.

Oricum, adevăratele evenimente ale serii aveau să fie cu totul altele. Iar pentru primul din ele începuseră deja pregătirile – amplificatoare ceva mai mari, jocuri de lumini albastre pe scenă şi un banner – cam micuţ, ce-i drept, în spate. Lumea îi aştepta pe My Dying Bride, pentru a doua oară deja în locul unde în 2007 susţinuseră un concert cutremurător, atât de nepotrivit plasat înainte de Within Temptation. Cum avea să arate concertul de acum? Ce surprize avea să ne aducă playlistul? Şi nu în ultimul rând, oare cum aveau să sune My Dying Bride pe lumină? :)
Oamenii au început cu Fall With Me. Din prima am fost surprins de ţinuta lui Aaron – la pantaloni de stofă, cămaşă şi cravată, puteai să zici că vine de la birou. Să nu fiu înţeles greşit, mi-a plăcut teribil chestia asta, oamenii au totuşi o vârstă pe care uite că şi-o asumă (bine, acuma nu vorbesc de tinereii care-au intrat recent în trupă, care-s foarte ok, de altfel). De asemenea m-am bucurat că Aaron a renunţat, aparent, la aerul de suflet chinuit căruia îi e frică să-şi privească publicul etc. şi a lăsat toată întunecimea să se scurgă în muzică, unde îi şade mult mai bine. Nu-i neg lui Aaron zvârcolelile interioare, dar îmi place foarte mult contrastul dintre o prezenţă casual, aproape bine dispusă, şi o muzică sfâşietoare. Departe de a părea falsă, experienţa parcă e cu atât mai veritabilă iar personajul în cauză, aici Aaron, devine cu atât mai intriguing.
My Dying Bride au surprins puţin şi prin playlist, pe lângă piesele de pe For Lies I Sire care erau de aşteptat (şi care sună nemaipomenit de bine – singurul regret al meu a fost că n-au cântat şi The Lies I Sire, chiar o aşteptam) făcându-şi apariţia piese vechi şi mai “pour les conaisseurs” precum From Darkest Skies sau The Thrash of Naked Limbs. Turn Loose the Swans a fost o surpriză monumentală, iar And I Walk With Them m-a uns pe suflet, fiind piesa mea preferată de pe A Line of Deathless Kings. Santuario di Sangue, introdusă tocmai pentru că oamenii s-au trezit cu mai mult timp la dispoziţie decât se aşteptau, a fost dedicată de către Aaron celor de pe margine, de la terasele şi restaurantele din afara perimetrului festivalului, care încercau să se bucure de o cină în centru şi erau forţaţi să asculte My Dying Bride. “Enjoy your meal!” a fost mesajul către ei, iar în mod ciudat, poate, din momentul ăla n-am mai avut nici un dubiu că MDB sunt o trupă foarte, foarte mare.
Bucuroşi de revedere, atât ei cât şi noi, am trăit cu intensitate My Body, a Funeral ştiind că avea să fie ultima piesă. Întunericul deja se lăsase, foarte potrivit în ideea că “MDB au adus întunericul la Sibiu”, iar în momentul ăla îi sorbeam din priviri, încercând să imortalizez momentul. Minunaţi oameni, pasionaţi cum îi ştiam şi călduroşi cum nu m-aş fi aşteptat, i-aş revedea oricând cu maximă plăcere – asta apropo de vocile care comentau maliţios revenirea lor în cadrul festivalului după ediţia 2007. Pe data viitoare, aşadar :)

În contrast cu ediţia precedentă, unde concertul Within Temptation a fost mai mult chin decât bucurie, acum pe scenă urmau Opeth – trupa pentru care am zis, din prima zi în care-au fost anunţaţi, că “băi, eu merg la ArtMania!”. Moderately enjoying albumele lor de până la Ghost Reveries, cu accent pe cele din perioada colaborării cu Steven Wilson, am fost absolut bulversat de cel mai recent album, Watershed. Un deliciu de album, flawless aş îndrăzni să zic. Aşa că n-aveam cum să fiu altfel decât încântat la ideea că voi vedea Heir Apparent live :D
Ei bine, am văzut Heir Apparent live. A fost chiar prima piesă cu care au început Opeth concertul din Sibiu, şi din păcate n-a fost chiar cum mă aşteptam ;)) Probabil sunetul nu era încă bine pus la punct (sau poate nu mi-a luat mie timp să mă obişnuiesc?), căci piesa s-a auzit oarecum înfundat, ca sub apă, lucru ce n-a fost aşa de nasol pentru mine şi câteva mii de fani care ştiau piesa, dar care poate a descurajat pe unii care voiau să vadă “ce-i, dom’ne, şi cu Opeth ăştia”. Then again, poate că doar mi s-a părut mie. Cert e că ulterior sunetul a revenit la standardele de calitate pe care le ştiam cu toţii şi ne-a permis să ne bucurăm de piese precum Ghost of Perdition (breathtaking!) sau The Leper Affinity. Am realizat cu ocazia asta că piesele Opeth prind parcă mult mai bine în context live decât audiate acasă, datorită lungimii şi construcţiei extrem de complexe. Plus că vezi, efectiv, trupa la lucru, iar astfel te pierzi în show şi nici nu-ţi dai seama că ei pe scenă sunt abia la a treia piesă, fiindcă ţie ţi se pare că îi vezi de o veşnicie. Iar senzaţia asta e cât se poate de benefică într-un concert de doar o oră şi jumătate (dar care a fost, totuşi, cel mai lung din festival – deşi n-ar fi trebuit) în care abia se cântă şapte sau opt piese.
Instrumentişti desăvârşiţi, Opeth au reuşit de asemenea, printre pasaje de death metal şi bucăţi progresive veritabile, să degaje o energie extrem de pozitivă. Mikael Åkerfeldt e într-adevăr un frontman carismatic, ducând mai departe moştenirea lui Aaron Stainthorpe de mai devreme, anunţându-ne că i-ar plăcea să revină în România la anul dar nu poate, căci îşi zugrăveşte casa, şi, într-o notă ceva mai serioasă, apreciind atmosfera deosebită oferită de amplasamentul festivalului şi în general ideea nemaiîntâlnită de a organiza un festival de metal în centrul unui oraş medieval. “În Suedia n-ai vedea aşa ceva”, a continuat el, pentru că Suedia “nu e o ţară chiar atât de metal precum îşi închipuie lumea”. Way to boost our egos, Mike :D

În ciuda unei Godhead’s Lament vechi şi neaşteptate (atât de veche că nici Mikael nu mai ştia exact de pe ce album e – Still Life, for the record), a unei Deliverance mult aşteptate şi a unei Demon of the Fall sosită zdrobitor ca bis, momentul de vârf al concertului Opeth consider că a fost Closure de pe Damnation, cu al ei extended freak-out jam de la final, atât de savuros, în cel mai progresiv spirit cu putinţă. În momentul ăla Opeth m-au câştigat definitiv iar acum pot spune, ca şi la My Dying Bride, că am să încerc să-i mai văd de câte ori voi avea ocazia. Sunt o trupă desăvârşită, care live constituie o experienţă fascinantă, mult superioară celei de studio. Un foarte reuşit review al concertului Opeth se găseşte aici, cu tot cu fotografii şi filmuleţe. Felicitări ArtMania pentru că au reuşit să aducă în România două nume de aşa un calibru, şi felicitări încă o dată pentru că au încercat (şi reuşit, zic eu) să ofere spectatorului o experienţă cât mai plăcută şi mai completă, confirmându-se ca un organizator serios de evenimente într-o ţară care are nevoie de aşa ceva ca de aer proaspăt.
Ziua a doua de festival am tratat-o cu o inimă uşoară, mai mult ca o plimbărică, fără mari aşteptări. Despre experienţa Nightwish la Sibiu, data viitoare.

Citeşte şi Volumul II.