The ArtMania ’09 Chronicles, vol. I – Enjoy your meal

Acuma ce să zic, sau mi-a luat mie mult, sau a trecut prea repede vremea, sau au fost nişte zile inodore şi insipide şi călduroase în care numai chef de scris n-am avut – cel mai probabil vorbim de o combinaţie între toţi aceşti factori – cert e că n-am purces, până acum, spre a-mi consemna impresiile şi trăirile de la ediţia asta de festival. La care, slavă cerului, am ajuns, şi la care-a fost muzică bună iar oraşul a fost mai în formă ca nicicând.
Aşa că de-acum încolo, preţ de câteva zile, aşteptaţi-vă la relatări de la peregrinările mele concertistice de vara asta, în ordine cronologică. Minus Best’fest, despre care n-am să zic decât că Gabriella Cilmi e foarte tare, Franz Ferdinand mi-au plăcut surprinzător de mult, Moby a fost cam scurt dar simpatic şi cu un setlist mişto, iar la Santana am avut revelaţia că “băi, omul ăsta a cântat la Woodstock în ’69!”. O bucată de legendă la câţiva paşi de mine, aşadar.
Apoi au urmat ArtMania de faţă, o fugă până la Nine Inch Nails iar ca încununare – o minunată sesiune acustică marca byron chiar acum câteva zile :) Ce ţi-ai putea dori mai mult?

Iar acum salt în timp până în prima zi de ArtMania, adicătelea şaptesprezece iulie.
Cinstit este să spun că aventura a început chiar cu o zi înainte, când mi-am luat biletele de călătorie. Pentru că, în premieră, aveam să abandonez mult iubitul CFR pentru a călători cu autocarul. Asta apropo de podeţul ăla de cale ferată care s-a prăbuşit mai demult între Braşov şi Sibiu, s-o fi reparat oare până acum? Presupun că nu :) Cert e că asta a fost mană cerească pentru operatorii de curse cu autocarul, toţi întrecându-se în suplimentări de curse şi reduceri şi oferte speciale. Amicul Dan deja îşi luase bilet pentru cursa de 6,30 dimineaţa, eu am făcut greşeala să subestimez fluxul masiv de călători aşa că n-am mai prins decât hăăăt, pentru cursa de 12,00. Plecare de la autogara Militari, în sfârşit motivul pe care-l aşteptam să merg cu metroul până la Păcii. Iar firmele am senzaţia că practicau preţuri reduse, căci un bilet plin până la Sibiu costa 30 de lei. Retur, de la Sibiu, costa 48 :)) Bine că practicau şi reduceri pentru studenţi.
Dar dacă aş începe acuma să mă plâng s-ar chema că aş fi cârcotaş. Drumul a fost chiar ok, aer condiţionat, am avut şi norocul de companie agreabilă (mă rog, o tanti simpatică cu care mai vorbeam despre vreme din când în când – ideea e că alţii au nimerit mult mai rău ;)) ) iar totul mi-a amintit de excursiile prin ţară pe care le mai făceam în şcoala generală. Aşa că CFR-ul nu ne-a nimicit, dar nici Transmixtul n-a făcut-o în locul lui.

Am ajuns în Sibiu pe la 17 fără ceva şi am constatat cu oarecare mirare că autogara era fix lângă gară, lucru pe care chiar nu-l băgasem de seamă acum doi ani. Fuga apoi până la pensiune (altă ocazie norocoasă, ivită cam ca data trecută – confortul mult mai mare însă, trei paturi în cameră, nu doişpe, baie în cameră şi chiar destul de aproape de civilizaţie), lăsat bagajul, odihnit câteva minute, un duş rapid, pus tricoul cu Tool (detaliu important pentru mai încolo!) şi plecat înspre centru, căci la 18 începea accesul în zona de festival.
Organizarea ţin să spun că mi-a plăcut mult mai mult ca în ’07, lucru care spune multe pentru că nici atunci n-ar fi fost multe lucruri de comentat. Însă au fost multe detalii mărunte care, împreună, au ajutat la o experienţă foarte plăcută – implementarea jetoanelor, amenajarea de terase în perimetrul festivalului, varietatea de mâncare şi băutură disponibilă, îngheţata (a nice touch), faptul că (doar în prima zi, ce-i drept) a fost permisă vânzarea răcoritoarelor la sticlă de plastic. Ca să nu mai menţionez plusuri evidente, precum lavoarele de la toalete, cortul oficial de la intrarea principală de unde puteai să cumperi bilete, merch oficial şi unde puteai să laşi lucruri pe care să ţi le recuperezi ulterior gen umbrele (precis) sau chiar rucsaci cu totul (cred), punctualitatea aproape desăvârşită în desfăşurarea concertelor (care a permis, chiar, unor trupe să mai strecoare câte o piesă în playlist) şi, nu în ultimul rând, scena mai mare. Asta în opoziţie cu singurul downside la care mă pot gândi, şi anume berea la draft – care o fi purtat ea marca Beck’s, însă era mizerabilă. Oricum, după o analiză rapidă, ieşim pe plus :) Iar dacă mai adăugăm şi câteva ore bune de muzică grea şi simţită, rezultatul e evident.

În sfârşit, nu mai era mult până să înceapă Tristania. Îmi plăcea teribil atmosfera care plutea în aer – anticipaţia, libertatea, promisiunea unei seri memorabile. Eu eram mai la margine, savurându-mi prima ţeapă cu berea de la festival şi căutând-o din priviri pe Alexandra. Descopăr, în schimb, pe încă un tip cu tricou Tool – probabil singurul care mai era pe-acolo ;)) Nu trece mult şi mă descoperă şi el pe mine, se opreşte din conversaţia pe care o ducea, îmi face cu mâna apoi, dintr-un singur semn, îmi confirmă ce mişto e trupa pe care-o ascultăm noi: \m/
Silent appreciation :D De atunci ştiam că seara ce va urma avea să fie grozavă. Nu după mult am dat şi de Alexandra (wave & hug) şi ne-am mutat cu toţii undeva mai în mjloc, nu foarte în faţă, pentru primul concert ce tocmai începea.
Eu de fel n-am prea ascultat Tristania. Acum câţiva ani, când descopeream soiul ăsta de gothic metal, m-am limitat la primele albume Theatre of Tragedy, The 3rd and the Mortal sau Within Temptation (care deja erau epigoni, sărmanii, dar na). Contactul meu cu “vechea” Tristania s-a limitat la o December Elegy sau un Beyond the Veil ascultate mai mult din întâmplare, şi de aceea vestea plecării Vibekei Stene nu m-a afectat prea tare la vremea ei. Am avut, astfel, ocazia să văd Tristania fără nici un bagaj anterior care să atârne greu (ca la Nightwish, de exemplu). Impresia generală pe care mi-au lăsat-o a fost bună, însă “bun” ăsta e cu dus şi întors. Pe de-o parte formaţia cântă bine, însă prea sună uneori a Lacuna Coil wannabes – ceea ce e rău şi nepotrivit pentru numele şi istoria lor. Mariangela e simpatică şi are momente când e “de acolo”, ceva mai multe decât are Anette în cazul Nightwish, dacă-mi e permisă paralela :) Însă există, de asemenea, momente când se vede clar că e “aclimatizată” în trupă. Bine, asta nu e neapărat ciudat, având în vedere că nu cred că sunt împreună de mai mult de doi ani. Time will tell. Oricum, cel mai rău este că au mers perfect în deschidere – ori pentru o trupă care se cheamă, totuşi, Tristania, care a făcut, totuşi, ceva istorie, e cam rău. În ideea că nu mi i-aş imagina la un show numai al lor.
Dar au fost ok, în orice caz. Aşa am primit şi eu impulsul de a le scormoni prin discografie. Aşteptăm primul album cu Mary la voce, să vedem mai bine ce şi cum.

Oricum, adevăratele evenimente ale serii aveau să fie cu totul altele. Iar pentru primul din ele începuseră deja pregătirile – amplificatoare ceva mai mari, jocuri de lumini albastre pe scenă şi un banner – cam micuţ, ce-i drept, în spate. Lumea îi aştepta pe My Dying Bride, pentru a doua oară deja în locul unde în 2007 susţinuseră un concert cutremurător, atât de nepotrivit plasat înainte de Within Temptation. Cum avea să arate concertul de acum? Ce surprize avea să ne aducă playlistul? Şi nu în ultimul rând, oare cum aveau să sune My Dying Bride pe lumină? :)
Oamenii au început cu Fall With Me. Din prima am fost surprins de ţinuta lui Aaron – la pantaloni de stofă, cămaşă şi cravată, puteai să zici că vine de la birou. Să nu fiu înţeles greşit, mi-a plăcut teribil chestia asta, oamenii au totuşi o vârstă pe care uite că şi-o asumă (bine, acuma nu vorbesc de tinereii care-au intrat recent în trupă, care-s foarte ok, de altfel). De asemenea m-am bucurat că Aaron a renunţat, aparent, la aerul de suflet chinuit căruia îi e frică să-şi privească publicul etc. şi a lăsat toată întunecimea să se scurgă în muzică, unde îi şade mult mai bine. Nu-i neg lui Aaron zvârcolelile interioare, dar îmi place foarte mult contrastul dintre o prezenţă casual, aproape bine dispusă, şi o muzică sfâşietoare. Departe de a părea falsă, experienţa parcă e cu atât mai veritabilă iar personajul în cauză, aici Aaron, devine cu atât mai intriguing.
My Dying Bride au surprins puţin şi prin playlist, pe lângă piesele de pe For Lies I Sire care erau de aşteptat (şi care sună nemaipomenit de bine – singurul regret al meu a fost că n-au cântat şi The Lies I Sire, chiar o aşteptam) făcându-şi apariţia piese vechi şi mai “pour les conaisseurs” precum From Darkest Skies sau The Thrash of Naked Limbs. Turn Loose the Swans a fost o surpriză monumentală, iar And I Walk With Them m-a uns pe suflet, fiind piesa mea preferată de pe A Line of Deathless Kings. Santuario di Sangue, introdusă tocmai pentru că oamenii s-au trezit cu mai mult timp la dispoziţie decât se aşteptau, a fost dedicată de către Aaron celor de pe margine, de la terasele şi restaurantele din afara perimetrului festivalului, care încercau să se bucure de o cină în centru şi erau forţaţi să asculte My Dying Bride. “Enjoy your meal!” a fost mesajul către ei, iar în mod ciudat, poate, din momentul ăla n-am mai avut nici un dubiu că MDB sunt o trupă foarte, foarte mare.
Bucuroşi de revedere, atât ei cât şi noi, am trăit cu intensitate My Body, a Funeral ştiind că avea să fie ultima piesă. Întunericul deja se lăsase, foarte potrivit în ideea că “MDB au adus întunericul la Sibiu”, iar în momentul ăla îi sorbeam din priviri, încercând să imortalizez momentul. Minunaţi oameni, pasionaţi cum îi ştiam şi călduroşi cum nu m-aş fi aşteptat, i-aş revedea oricând cu maximă plăcere – asta apropo de vocile care comentau maliţios revenirea lor în cadrul festivalului după ediţia 2007. Pe data viitoare, aşadar :)

În contrast cu ediţia precedentă, unde concertul Within Temptation a fost mai mult chin decât bucurie, acum pe scenă urmau Opeth – trupa pentru care am zis, din prima zi în care-au fost anunţaţi, că “băi, eu merg la ArtMania!”. Moderately enjoying albumele lor de până la Ghost Reveries, cu accent pe cele din perioada colaborării cu Steven Wilson, am fost absolut bulversat de cel mai recent album, Watershed. Un deliciu de album, flawless aş îndrăzni să zic. Aşa că n-aveam cum să fiu altfel decât încântat la ideea că voi vedea Heir Apparent live :D
Ei bine, am văzut Heir Apparent live. A fost chiar prima piesă cu care au început Opeth concertul din Sibiu, şi din păcate n-a fost chiar cum mă aşteptam ;)) Probabil sunetul nu era încă bine pus la punct (sau poate nu mi-a luat mie timp să mă obişnuiesc?), căci piesa s-a auzit oarecum înfundat, ca sub apă, lucru ce n-a fost aşa de nasol pentru mine şi câteva mii de fani care ştiau piesa, dar care poate a descurajat pe unii care voiau să vadă “ce-i, dom’ne, şi cu Opeth ăştia”. Then again, poate că doar mi s-a părut mie. Cert e că ulterior sunetul a revenit la standardele de calitate pe care le ştiam cu toţii şi ne-a permis să ne bucurăm de piese precum Ghost of Perdition (breathtaking!) sau The Leper Affinity. Am realizat cu ocazia asta că piesele Opeth prind parcă mult mai bine în context live decât audiate acasă, datorită lungimii şi construcţiei extrem de complexe. Plus că vezi, efectiv, trupa la lucru, iar astfel te pierzi în show şi nici nu-ţi dai seama că ei pe scenă sunt abia la a treia piesă, fiindcă ţie ţi se pare că îi vezi de o veşnicie. Iar senzaţia asta e cât se poate de benefică într-un concert de doar o oră şi jumătate (dar care a fost, totuşi, cel mai lung din festival – deşi n-ar fi trebuit) în care abia se cântă şapte sau opt piese.
Instrumentişti desăvârşiţi, Opeth au reuşit de asemenea, printre pasaje de death metal şi bucăţi progresive veritabile, să degaje o energie extrem de pozitivă. Mikael Åkerfeldt e într-adevăr un frontman carismatic, ducând mai departe moştenirea lui Aaron Stainthorpe de mai devreme, anunţându-ne că i-ar plăcea să revină în România la anul dar nu poate, căci îşi zugrăveşte casa, şi, într-o notă ceva mai serioasă, apreciind atmosfera deosebită oferită de amplasamentul festivalului şi în general ideea nemaiîntâlnită de a organiza un festival de metal în centrul unui oraş medieval. “În Suedia n-ai vedea aşa ceva”, a continuat el, pentru că Suedia “nu e o ţară chiar atât de metal precum îşi închipuie lumea”. Way to boost our egos, Mike :D

În ciuda unei Godhead’s Lament vechi şi neaşteptate (atât de veche că nici Mikael nu mai ştia exact de pe ce album e – Still Life, for the record), a unei Deliverance mult aşteptate şi a unei Demon of the Fall sosită zdrobitor ca bis, momentul de vârf al concertului Opeth consider că a fost Closure de pe Damnation, cu al ei extended freak-out jam de la final, atât de savuros, în cel mai progresiv spirit cu putinţă. În momentul ăla Opeth m-au câştigat definitiv iar acum pot spune, ca şi la My Dying Bride, că am să încerc să-i mai văd de câte ori voi avea ocazia. Sunt o trupă desăvârşită, care live constituie o experienţă fascinantă, mult superioară celei de studio. Un foarte reuşit review al concertului Opeth se găseşte aici, cu tot cu fotografii şi filmuleţe. Felicitări ArtMania pentru că au reuşit să aducă în România două nume de aşa un calibru, şi felicitări încă o dată pentru că au încercat (şi reuşit, zic eu) să ofere spectatorului o experienţă cât mai plăcută şi mai completă, confirmându-se ca un organizator serios de evenimente într-o ţară care are nevoie de aşa ceva ca de aer proaspăt.
Ziua a doua de festival am tratat-o cu o inimă uşoară, mai mult ca o plimbărică, fără mari aşteptări. Despre experienţa Nightwish la Sibiu, data viitoare.

Citeşte şi Volumul II.

5 Responses to “The ArtMania ’09 Chronicles, vol. I – Enjoy your meal”

  1. Irina

    la Closure… eu am trait ceva… nu pot exprima in cuvinte :)) improvizareala aia a fost pe cat de minunata pe atat de horror… efectiv ma temeam ca poate nu mai ajung deloc la partea aia pe care o asteptam cu rasuflarea taiata… :)) :|
    In rest cred ca eu am auzit piesele mai mult in capul meu decat propriu zis anumite lucruri, de unde stateam eu nu distingeam ,,prea perfect”
    ghost of perdition a fost wonderful si i enjoyed si the lotus eater a lot… totusi am ramas cu o senzatie de nemultumire, din partea mea era cat de cat ok sa cante macar 5 ore:)) sa fie si the baying of the hounds, the drapery falls, hours of wealth si altele

  2. Prăjitorul din Oz

    heheh :D la Closure nu stiu ce-a fost mai misto, improvizatia in sine sau senzatia geniala cand au reluat piesa, aproape de final. toata lumea din jurul meu urla extaziata :))
    iar Baying of the Hounds ar fi fost epica, intr-adevar. saaau… aveam pe un tip in spate care urla in continuu “Black Rose Immortal!!!” :D

  3. Arianrod

    se pare ca am fost 3 cu Tool

  4. Prăjitorul din Oz

    habar n-ai ce bine ma face asta sa ma simt :D

  5. Arianrod

    fiecare s-a crezut unic pentru un moment

Leave a Reply