Un nou single byron

Se intitulează “Diggin’ a Hole” şi este piesa cu care byronii ne “teasuiesc” până la lansarea celui de-al doilea album – A Kind of Alchemy. Sună proaspăt, e upbeat, trucuri vechi se împletesc cu idei noi şi cu o atitudine mai ăăă… mai puţin serioasă, să zic aşa, şi iese una bucată cântec numai bun de ascultat dimineaţa, să te bage în priză, sau după o zi de job/şcoală/facultate/whatever, să-ţi reîncarce bateriile.
And it goes like this:

Albumul va fi lansat cu mare concert mare într-o vineri seara, pe 23 octombrie în jur de ora 22, în clubul The Silver Church din Bucureşti. Se aşteaptă show inedit şi invitaţi speciali (cvartetul de coarde A Quattro, trupa Persona şi Marius Florea Vizante într-un număr de stand-up comedy care sunt tare curios cum se va integra cu restul concertului) aşa că nu prea e de ratat. Also, trupa va pleca prin noiembrie-decembrie într-un turneu naţional, vizitând oraşe precum Piteşti, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Tîrgu Mureş, Braşov, Timişoara sau Craiova (fără Oradea şi de data asta, din păcate, dar hai că Clujul nu-i aşa departe).
Se anunţă o toamnă bogată, aşadar.
Let there be alchemy.

An Evening of Ethereal Ambient Music

Dacă nu-mi găsesc cuvintele cu care să încep presupun că e de bine, nu? Adică mno, cred că vreo cinci sau şase începuturi am tot scris şi tăiat până să-mi dau seama că mă chinui degeaba. Sunt unele lucruri despre care e greu să scrii, şi nu vreau să fiu înţeles aiurea cu chestia asta. Uite, de exemplu muzica Arcana – o ascult de ceva timp. Albume precum Dark Age of Reason sau Inner Pale Sun sau chiar şi Raspail, îngânate vreme de multe nopţi. Pe Dark Age of Reason, cel puţin, cred că-l ştiu pe de rost, la stilul ăla la care mi-ar fi greu să zic două, trei titluri de piese de pe el, dar ascultate le-aş recunoaşte imediat. Pentru că muzica asta, pentru mine cel puţin, e ceva subtil şi poate nepotrivit unei experienţe pe deplin conştiente – mai uşor e s-o laşi să se cuibărească în nişte cotloane mai ferite din fiinţa ta, pentru ca de-acolo să-ţi hrănească, pe nesimţite, starea de veghe.

Începând o altă idee, România este o ţară specială şi norocoasă. Iar acum las tot bagajul deoparte şi spun asta cât se poate de serios, având în minte un punct foarte clar. Pentru că în România există nişte organizatori precum Kogaionon şi DonisArt, care în numai doi ani au reuşit să se impună printre numele autohtone (bine, nu că ar fi o grămadă) prin spectacolele targetate pe un public extrem de restrâns şi, dacă mi-e permis, de sofisticat. Astfel, au trecut pragul României nume precum Arcana, Ataraxia, Ordo Rosarius Equilibrio, Rome, Spiritual Front, nume mari şi foarte mari dintr-o scenă restrânsă ca dimensiuni şi oarecum inaccesibilă publicului larg. În contextul în care în România, per ansamblu, nici măcar muzica metal, luată ca întreg, n-are cine ştie ce following, încercările de popularizare a unor genuri de nişă şi foarte nişă din tagma goth, darkwave, martial, industrial, neofolk ş.cl. ar părea poate o dulce amăgire. Şi totuşi uite că oamenii ăştia reuşesc, ei ştiu cum, să aducă aici artişti internaţionali ai acestor scene, punând ţara noastră în acest circuit restrâns, oarecum elitist, şi (glumind un pic) înfăptuind prin asta o minunată răzbunare poetică, atrăgând prin ineditul acestor evenimente grămezi de turişti străini.

Am ajuns în Braşov pe la 4 p.m., cu eterna întârziere marca CFR, şi am rămas surprins de cât de repede i-a surâs lui Andrei (care nici nu ştiam sigur dacă era în oraş) ideea de a mă însoţi la concert. Eu, cu toată sinceritatea, habar n-aveam la ce să mă aştept – nici măcar din partea Arcana, cu a căror faţă live eram complet nefamiliarizat. Cu curiozitatea asta am pornit spre Reduta, locul unde mai veniseră Arcana şi anul trecut (şi nu m-am dus că na, bac, Braşov, chestii stupide). Locul, de altfel, foarte potrivit pentru ce urma să vedem, suficient de mic şi de cozy cât să poată fi catalogat ca intim, totuşi suficient de mare cât să nu rămână nici un doritor pe afară. Când am ajuns noi rula un documentar despre Lisa Gerrard, jumătatea feminină din Dead Can Dance – trupa care, probabil, a influenţat cel mai mult scena darkwave/ambient. Scena era decorată bogat, cu tot felul de elemente de recuzită şi aranjamente florale (artificiale flori de câmp, for the most of them), un strop de kitsch, de opulenţă, ce în opinia mea cadrează perfect cu genul ăsta de muzică (de aceea Silver Church mi se pare o locaţie nemaipomenită pentru Dark Bombastic Evening). Pregătirile erau făcute pentru Narsilion, duo-ul catalan ce avea să deschidă seara şi, în chip ciudat, să o şi continue dar sub altă titulatură.

Nu mai ascultasem Narsilion, însă ce s-a petrecut în seara aia mi-a confirmat, oarecum, aşteptările. O muzică bogată, caldă, cu multă chitară acustică şi o vioară ocazională, susţinută de o imagistică fantasy. Fairy-tale music, i-aş zice, oscilând de la balade despre elfi şi prinţese (probabil, n-am cercetat versurile dar cel puţin asta era starea ce o transmiteau) la imnuri de luptă (având în completare stage theatrics cu săbii şi d-astea). Fain şi chiar engaging, de la un punct, singura chestie care m-a surprins (atât aici cât şi la celelalte prestaţii) fiind cât de mult era de fapt preînregistrat şi redat de clapă (sau de Mac, în cazul Arcana). Sigur, pentru un show 100% live ar mai fi fost nevoie de vreo 3 oameni pe scenă, însă ulterior mi-am dat seama că nu asta e de fapt ideea într-un concert de gen, contând în principal atmosfera, că doar de-aia îi zice “ambient”.
Următoarea trupă de pe afiş a fost Der Blaue Reiter – de fapt Narsilion cu altă pălărie, cei doi, Sathorys şi Lady Nott, explorând aici un stil total diferit, un martial/industrial cu inserţii folk şi ambient. Schimbarea de stil a fost reflectată şi pe scenă, dispărând multe din aranjamentele de dinainte, locul fiindu-le luat de nişte girofaruri portocalii de o parte şi de alta a scenei şi de mult, mult fum înecat într-o lumină albastră. Un intro ambiental şi cam spooky se auzea deja de ceva timp atunci când am avut, cred, cea mai atmosferică experienţă de la vreun concert. În ton cu tematica celui mai recent album, Nuclear Sun, care va fi lansat peste câteva zile şi care se axează pe catastrofa de la Cernobâl, trei indivizi îmbrăcaţi în costume albe anti-radiaţie au început să cerceteze scena şi pe cei din public, şuşotind între ei şi jucându-se cu lanternele ca într-un dans suprarealist. De mare efect. Scena a fost apoi ocupată de cei trei (duo-ul de bază plus încă o percuţionistă) pentru un spectacol straniu, axat foarte mult pe percuţie, în care câte o intervenţie de vioară a lui Lady Nott venea ca o gură de aer în toată rigoarea aceea intensă dată de percuţia aproape militărească. Abia aştept să ascult Nuclear Sun şi acasă.

Arcana au venit ca încununarea serii pentru mai toţi cei prezenţi. Cum mă aşteptam, Arcana live este mult diferită de cea ascultată noaptea acasă. La Reduta, muzicii lor i-a lipsit din întunecimea atât de savuroasă, însă în contrapondere a venit căldura degajată de oamenii de pe scenă. Oameni care-şi zâmbeau, râdeau şi ne mulţumeau sincer după câte vreo rundă de aplauze. Mi-a fost greu să pun o faţă umană muzicii Arcana, şi nici măcar acum, după ce i-am văzut, nu cred că am să pot, pentru că experienţele sunt atât de diferite. Am recunoscut piese precum “We Rise Above”, “Cantar de Procella”, “Invisible Motions”, “Outside Your World” şi “hitul”, dacă pot să-i zic aşa, “Source of Light” – interpretat chiar înainte de surpriza de la final (ultima piesă înainte de bis, cum ar fi venit). De bază în interpretare au fost vocile, asigurate de Peter, Ia şi Ann-Mari, şi percuţia, asigurată de Mattias. Separat, la clapă şi Mac stătea Stefan, oferind restul învelişului muzical. Suedezii au interpretat şi o piesă nouă, ce va fi lansată în curând pe un album-compilaţie, şi câteva piese de pe albumul solo al lui Peter, A Wave of Bitterness, apărut recent. Cel mai fain moment (mă rog, dincolo de “Source of Light”) a fost la final de tot, când Arcana i-au invitat pe scenă pe Sathorys şi Lady Nott pentru a interpreta împreună încă o piesă. Apoi, în aplauzele publicului, au părăsit cu toţii scena, nu înainte ca Ia să ne invite la afterparty-ul din Musik Cafe, “to share some drinks”.

La afterparty n-am mai ajuns, neputând refuza invitaţia de a împărţi un vin cu Denisa şi nişte prieteni, însă am plecat de la Braşov cu amintirea unui seri speciale – inedite şi cu stil. Cu o anticipaţie crescândă pentru Dark Bombastic Evening din decembrie, unde printre alţii or să vină Of the Wand and the Moon şi Rome. Nu în ultimul rând, cu promisiunea unor concerte extraordinare la anul, cu nume precum Irfan şi Agalloch. Şi, de ce nu, cu speranţa măreaţă dar nu neîntemeiată că, poate, în curând pe listă vor urma şi Tenhi :)

O mîţă hai-hui

schr

Un întârziat tribut în fotoşop adus celebrei, de pe-acum, mîţe. Şi un la mulţi ani discret către Împăratul Utopic.
Să ne trăieşti sănătos, maestre :)

I like my apes well guanoed

Povesteam mai demult despre ab4 şi cum reuşeau ei într-un fel foarte mişto să-mi reamintească de trecut. De fapt, mai mult decât o reamintire, o retrăire în prezent, dintr-o nouă perspectivă. Povesteam cum în muzica lor se mai găseşte, încă, o parte din adolescentul de mine; o parte care va rămâne mereu acolo, mereu nealterată, ca şi în cazul altor muzici cu care mi-am însoţit acea perioadă. Ei bine, pe o poziţie similară se situează Guano Apes.

Îi ascult cam de când au scos Walking on a Thin Line, şi cam tot de atunci îmi doream să-i văd odată live. Le-am apreciat mereu ambivalenţa – de fapt cam ăsta e marele avantaj al trupelor de alternative şi de rock, în general (faţă de majoritatea trupelor de metal, de exemplu): stilul le permite atât momente vesele, de feelgood, cât şi momente lirice, profunde. Orice trupă mişto de alternative/rock/hardcore/whatever are o jolly side şi o dark side, iar Guano Apes sunt un studiu de caz excelent. Bine, că tot poporu-i ştie după “Lords of the Boards”, “Open Your Eyes” şi “Big In Japan” e cu totul altceva, dar să rezumi trupa la astea trei momente e ca şi cum ai zice că reprezentativi pentru România sunt Dracula, Hagi şi Ceauşescu :) Însă parcurgându-le discografia, observi că nemţii ăştia duc toată teoria cu “jolly side şi dark side” la extrem (o trupă cu care i-aş compara, din punctul ăsta de vedere, ar fi System of a Down) – uneori sunt complet săriţi de pe fix, jucându-se la limita demenţei cu linii de bas şi versuri trăsnite, alteori erup într-un lirism dramatic, negru, aproape visceral. Numai la un concert de-al lor te poţi trezi urlând “diiiiick!!! you got no DIIIIIIICK!!!!”, pentru ca mai apoi să tremure pielea pe tine la un “nothing is good, I can’t explain… I turn myself into changes”.

Iar exact asta s-a întâmplat sâmbăta trecută :D
Abandonasem speranţele pentru un concert Guano Apes de când şi-au anunţat destrămarea, în 2005. Ulterior, ajunsesem să mă consolez cu ideea că na, mai bine un sfârşit mişto cu capul sus decât o agonie lălăită prelungită artificial. Şi mă obişnuisem, încet cu gândul. Şi parcă nu era chiar aşa de rău, la urma urmei. Iar când, prin primăvara asta, am văzut că erau confirmaţi la Nova Rock în Austria… na, în primele momente mi s-a părut prea frumos. Anul reunirilor a fost ăsta, băi. Uite ce efecte mişto are criza asupra muzicii. Needless to say, a urmat încă un letdown, văzând că Bucureştiul nu se afla nicăieri pe lista oraşelor în care trupa avea să cânte, apoi a urmat o vreme de planuri şi căutat oameni şi strâns bani pentru un mers la Sofia, pe 30 mai. N-a mai mers nici asta, aşa că vestea organizării Tuborg Green Fest (şi nu oricum, ci chiar cu primul headliner confirmat!) a venit ca cea mai grozavă chestie picată lately fix din cer. Cât despre cei care comentau că ce-i cu ţigănia aia care-l deranjează pe Cohen, să zică mersi că li s-au băgat minţile în cap celor de la Events mai devreme sau mai târziu. Cum paştele mă-sii să organizezi un concert cu aşa pretenţii în Piaţa Constituţiei?! Şi p-ormă să mai dai şi un comunicat îmbibat cu patetisme răsuflate, una din cele mai proaste PR-jobs văzute de mine în ultimul timp?

Dar deviez.
Am făcut act de prezenţă la Green Fest doar în cea de-a doua zi şi am fost surprins de cât de ok a fost organizată toată chestia în parcul ăla. Pentru că hai, totuşi, s-o spunem pe aia cinstită – Parcul Izvor e un eşec grosolan. Teren viran da, însă parc mi-e puţin jenă să-l numesc. Iar până n-o să beneficieze de un facelift substanţial, care să-l transforme într-un punct de interes veritabil, îmi pasă prea puţin de toată iarba care s-a dus dracului. Aşa, arăta totul ca o replică miniaturală a B’estfest-ului din vară – mai puţin celebrul praf care, într-adevăr, devenea câteodată o pacoste. Jetoanele erau mai ieftine (doar 4 lei), berea era ok iar la cortul berilor internaţionale am pierdut ceva timp gândindu-mă ce să încerc mai întâi. Nu ştiu micii cum or fi fost, dar din punct de vedere organizatoric (vorba vine, că nu ştiu cât e vina lor şi cât a trupelor care-au venit) singura chestie care mi-a displăcut a fost absenţa unui stand cu merchandise oficial (mă rog, în afară de chestiile de la Hard Rock Cafe si altele care oricum erau slabe rău).
Cu părere de rău i-am ratat pe ab4, dar mă consolez cu gândul că or să aibă lansare de album în viitorul apropiat :) Zdobii de după au fost simpatici, nu-i mai văzusem demult şi chiar m-au surprins plăcut cu basmul ăla al lor pus pe melodia pe care-a şutit-o Puff Daddy (pe vremea aia) de la Led Zeppelin. Despre The Herbaliser auzisem chestii bune de la multă lume şi mi-a plăcut, într-adevăr, melanjul lor fresh de ritmuri funky, jazzy, alternative. Însă parcă nerăbdarea pentru ce avea să vină era un pic prea mare ca să mă lase să savurez totul cum ar fi trebuit.

Şi în sfârşit, după probabil cea mai lungă jumătate de oră de anul ăsta, a început concertul pe care-l tot aşteptam eu de vreo 6 ani.
În forţă, cu “You Can’t Stop Me”. În faţa noastră o trupă energică, tânără încă, cu oameni mişto de tot. Citeam ulterior că “Guano Apes au şters cu Madonna pe jos” şi altele de genul. Comparaţii naşpa şi deplasate, oricât mi-ar părea de bine că oamenii ăştia chiar au fost apreciaţi sincer. Apples and oranges, anyone? Pe de altă parte, cum ziceam, nu pot decât să mă bucur că probabil primul concert rock al multora dintre cei prezenţi a fost unul atât de reuşit :D Iar aici trebuie, totuşi, să laud componenta “free” a festivalului – publicul n-ar fi fost nici pe departe la fel de numeros, iar la următorul concert nu pot decât să sper că vor plăti bilet destui oameni care au aflat de ei văzându-i pe gratis. Sau măcar prin word of mouth, la stilul “pfoai, ce bestial a fost la ăştia anu’ trecut!”
Pentru că a fost, într-adevăr. Playlistul a umblat prin toată discografia, cu accent parcă un pic mai mare pe primul şi ultimul album. Pe lângă hiturile despre care ziceam mai devreme, n-au lipsit nici “No Speech” sau “Break the Line” pe partea mai light, nici “Pretty In Scarlet” sau “Never Born” pe partea mai dark. “Money and Milk” de pe la început a fost o super-surpriză, iar poate cea mai aşteptată piesă de către unii fani a fost “We Use the Pain”, care a venit târziu de tot, tocmai în bis.
Apropo, încă o chestie, vizavi de motivele pentru care a început încet să mi se ia de “Lords of the Boards”. Cum frateee să chemi trupa la bis scandând exact titlul piesei pe care e clar că o vor cânta ultima? :)) Bine, na, poate chestia asta nu era evidentă decât pentru puţini, însă oricum, a fost un pic aiurea. Bine că a fost gălăgie, nu zic, şi s-a urlat oricum şi GUA-NO-AAAPES!!! şi WE-WANT-MOOORE!!! Dar ziceam şi eu.

În afară de acest mic detaliu, însă, publicul (ăla cu care-am intrat eu în contact, cel puţin, în faţa scenei) a fost dincolo de orice aşteptări. În sens bun, vreau să zic. A durat un pic până să îmi găsesc mood-ul de concert, însă atât muzica cât şi publicul au contribuit la o experienţă grozavă.
Să mă explic niţel.
Există muzici pe care se “face pogo” (urăsc termenul ăsta, dar sugeraţi-mi voi altă traducere pentru “moshing”, că “moşeşte” sună ca dracu). Apoi, există muzici pe care nu se “face pogo”. Mulţi idioţi nu ţin cont de chestia asta şi “fac pogo” pe orice muzică aud ei că are o chitară care sună mai rău, iar astfel ajungi la barbarisme de genul mosh pit la concerte My Dying Bride sau Nine Inch Nails. Cum idioţi de genul ăsta sunt de găsit la orice concert, your safest bet sunt concertele cu muzică ce chiar se pretează la aşa ceva, iar din fericire Guano Apes fac parte din categoria asta. Aşa că a fost mişto şi feelgood, chiar dacă uneori praful combinat cu fumul de la ţigările unora nu avea chiar cele mai faine efecte asupra sistemului respirator. Dar la naiba, dacă-i bal, bal să fie! Ne doftoricim noi acasă.

Din setul Guano Apes au lipsit “Sing That Song”, ca o tristeţe pentru mine, şi “Dödel Up”, ca o tristeţe pentru un individ tare simpatic care a mai stat jumate oră în faţa scenei după finalul concertului, cerând-o ălora care se apucaseră să strângă. Am avut însă piese noi care sună bine (“All I Wanna Do” sau “Hives Song”), piese vechi din tagma b-sides & rarities (“Allies” sau “Underwear”) şi, nu în ultimul rând, ni s-a făcut promisiunea unui nou album, la anul, însoţit de un nou turneu. Abia aştept să văd poza pe care şi-au făcut-o oamenii de pe scenă cu toată mulţimea aia nebună pe fundal :)

Very late edit: here it is –

Ce restart reuşit.

Setlistul concertului aici.
Înregistrări pe YouTube, mai bune sau mai proaste dar elocvente, aici.

Până una, alta eu mă pregătesc acum pentru o seară de ethereal ambient cu Arcana, aşa că relatările concertistice au să continue pe-aici o perioadă :D Şi, fireşte, Nine Inch Nails, de la care a trecut deja descurajant de mult timp.
’till next time…

What a dirty shirt…
WASH IT DOOOOWN!!!!