I like my apes well guanoed

Povesteam mai demult despre ab4 şi cum reuşeau ei într-un fel foarte mişto să-mi reamintească de trecut. De fapt, mai mult decât o reamintire, o retrăire în prezent, dintr-o nouă perspectivă. Povesteam cum în muzica lor se mai găseşte, încă, o parte din adolescentul de mine; o parte care va rămâne mereu acolo, mereu nealterată, ca şi în cazul altor muzici cu care mi-am însoţit acea perioadă. Ei bine, pe o poziţie similară se situează Guano Apes.

Îi ascult cam de când au scos Walking on a Thin Line, şi cam tot de atunci îmi doream să-i văd odată live. Le-am apreciat mereu ambivalenţa – de fapt cam ăsta e marele avantaj al trupelor de alternative şi de rock, în general (faţă de majoritatea trupelor de metal, de exemplu): stilul le permite atât momente vesele, de feelgood, cât şi momente lirice, profunde. Orice trupă mişto de alternative/rock/hardcore/whatever are o jolly side şi o dark side, iar Guano Apes sunt un studiu de caz excelent. Bine, că tot poporu-i ştie după “Lords of the Boards”, “Open Your Eyes” şi “Big In Japan” e cu totul altceva, dar să rezumi trupa la astea trei momente e ca şi cum ai zice că reprezentativi pentru România sunt Dracula, Hagi şi Ceauşescu :) Însă parcurgându-le discografia, observi că nemţii ăştia duc toată teoria cu “jolly side şi dark side” la extrem (o trupă cu care i-aş compara, din punctul ăsta de vedere, ar fi System of a Down) – uneori sunt complet săriţi de pe fix, jucându-se la limita demenţei cu linii de bas şi versuri trăsnite, alteori erup într-un lirism dramatic, negru, aproape visceral. Numai la un concert de-al lor te poţi trezi urlând “diiiiick!!! you got no DIIIIIIICK!!!!”, pentru ca mai apoi să tremure pielea pe tine la un “nothing is good, I can’t explain… I turn myself into changes”.

Iar exact asta s-a întâmplat sâmbăta trecută :D
Abandonasem speranţele pentru un concert Guano Apes de când şi-au anunţat destrămarea, în 2005. Ulterior, ajunsesem să mă consolez cu ideea că na, mai bine un sfârşit mişto cu capul sus decât o agonie lălăită prelungită artificial. Şi mă obişnuisem, încet cu gândul. Şi parcă nu era chiar aşa de rău, la urma urmei. Iar când, prin primăvara asta, am văzut că erau confirmaţi la Nova Rock în Austria… na, în primele momente mi s-a părut prea frumos. Anul reunirilor a fost ăsta, băi. Uite ce efecte mişto are criza asupra muzicii. Needless to say, a urmat încă un letdown, văzând că Bucureştiul nu se afla nicăieri pe lista oraşelor în care trupa avea să cânte, apoi a urmat o vreme de planuri şi căutat oameni şi strâns bani pentru un mers la Sofia, pe 30 mai. N-a mai mers nici asta, aşa că vestea organizării Tuborg Green Fest (şi nu oricum, ci chiar cu primul headliner confirmat!) a venit ca cea mai grozavă chestie picată lately fix din cer. Cât despre cei care comentau că ce-i cu ţigănia aia care-l deranjează pe Cohen, să zică mersi că li s-au băgat minţile în cap celor de la Events mai devreme sau mai târziu. Cum paştele mă-sii să organizezi un concert cu aşa pretenţii în Piaţa Constituţiei?! Şi p-ormă să mai dai şi un comunicat îmbibat cu patetisme răsuflate, una din cele mai proaste PR-jobs văzute de mine în ultimul timp?

Dar deviez.
Am făcut act de prezenţă la Green Fest doar în cea de-a doua zi şi am fost surprins de cât de ok a fost organizată toată chestia în parcul ăla. Pentru că hai, totuşi, s-o spunem pe aia cinstită – Parcul Izvor e un eşec grosolan. Teren viran da, însă parc mi-e puţin jenă să-l numesc. Iar până n-o să beneficieze de un facelift substanţial, care să-l transforme într-un punct de interes veritabil, îmi pasă prea puţin de toată iarba care s-a dus dracului. Aşa, arăta totul ca o replică miniaturală a B’estfest-ului din vară – mai puţin celebrul praf care, într-adevăr, devenea câteodată o pacoste. Jetoanele erau mai ieftine (doar 4 lei), berea era ok iar la cortul berilor internaţionale am pierdut ceva timp gândindu-mă ce să încerc mai întâi. Nu ştiu micii cum or fi fost, dar din punct de vedere organizatoric (vorba vine, că nu ştiu cât e vina lor şi cât a trupelor care-au venit) singura chestie care mi-a displăcut a fost absenţa unui stand cu merchandise oficial (mă rog, în afară de chestiile de la Hard Rock Cafe si altele care oricum erau slabe rău).
Cu părere de rău i-am ratat pe ab4, dar mă consolez cu gândul că or să aibă lansare de album în viitorul apropiat :) Zdobii de după au fost simpatici, nu-i mai văzusem demult şi chiar m-au surprins plăcut cu basmul ăla al lor pus pe melodia pe care-a şutit-o Puff Daddy (pe vremea aia) de la Led Zeppelin. Despre The Herbaliser auzisem chestii bune de la multă lume şi mi-a plăcut, într-adevăr, melanjul lor fresh de ritmuri funky, jazzy, alternative. Însă parcă nerăbdarea pentru ce avea să vină era un pic prea mare ca să mă lase să savurez totul cum ar fi trebuit.

Şi în sfârşit, după probabil cea mai lungă jumătate de oră de anul ăsta, a început concertul pe care-l tot aşteptam eu de vreo 6 ani.
În forţă, cu “You Can’t Stop Me”. În faţa noastră o trupă energică, tânără încă, cu oameni mişto de tot. Citeam ulterior că “Guano Apes au şters cu Madonna pe jos” şi altele de genul. Comparaţii naşpa şi deplasate, oricât mi-ar părea de bine că oamenii ăştia chiar au fost apreciaţi sincer. Apples and oranges, anyone? Pe de altă parte, cum ziceam, nu pot decât să mă bucur că probabil primul concert rock al multora dintre cei prezenţi a fost unul atât de reuşit :D Iar aici trebuie, totuşi, să laud componenta “free” a festivalului – publicul n-ar fi fost nici pe departe la fel de numeros, iar la următorul concert nu pot decât să sper că vor plăti bilet destui oameni care au aflat de ei văzându-i pe gratis. Sau măcar prin word of mouth, la stilul “pfoai, ce bestial a fost la ăştia anu’ trecut!”
Pentru că a fost, într-adevăr. Playlistul a umblat prin toată discografia, cu accent parcă un pic mai mare pe primul şi ultimul album. Pe lângă hiturile despre care ziceam mai devreme, n-au lipsit nici “No Speech” sau “Break the Line” pe partea mai light, nici “Pretty In Scarlet” sau “Never Born” pe partea mai dark. “Money and Milk” de pe la început a fost o super-surpriză, iar poate cea mai aşteptată piesă de către unii fani a fost “We Use the Pain”, care a venit târziu de tot, tocmai în bis.
Apropo, încă o chestie, vizavi de motivele pentru care a început încet să mi se ia de “Lords of the Boards”. Cum frateee să chemi trupa la bis scandând exact titlul piesei pe care e clar că o vor cânta ultima? :)) Bine, na, poate chestia asta nu era evidentă decât pentru puţini, însă oricum, a fost un pic aiurea. Bine că a fost gălăgie, nu zic, şi s-a urlat oricum şi GUA-NO-AAAPES!!! şi WE-WANT-MOOORE!!! Dar ziceam şi eu.

În afară de acest mic detaliu, însă, publicul (ăla cu care-am intrat eu în contact, cel puţin, în faţa scenei) a fost dincolo de orice aşteptări. În sens bun, vreau să zic. A durat un pic până să îmi găsesc mood-ul de concert, însă atât muzica cât şi publicul au contribuit la o experienţă grozavă.
Să mă explic niţel.
Există muzici pe care se “face pogo” (urăsc termenul ăsta, dar sugeraţi-mi voi altă traducere pentru “moshing”, că “moşeşte” sună ca dracu). Apoi, există muzici pe care nu se “face pogo”. Mulţi idioţi nu ţin cont de chestia asta şi “fac pogo” pe orice muzică aud ei că are o chitară care sună mai rău, iar astfel ajungi la barbarisme de genul mosh pit la concerte My Dying Bride sau Nine Inch Nails. Cum idioţi de genul ăsta sunt de găsit la orice concert, your safest bet sunt concertele cu muzică ce chiar se pretează la aşa ceva, iar din fericire Guano Apes fac parte din categoria asta. Aşa că a fost mişto şi feelgood, chiar dacă uneori praful combinat cu fumul de la ţigările unora nu avea chiar cele mai faine efecte asupra sistemului respirator. Dar la naiba, dacă-i bal, bal să fie! Ne doftoricim noi acasă.

Din setul Guano Apes au lipsit “Sing That Song”, ca o tristeţe pentru mine, şi “Dödel Up”, ca o tristeţe pentru un individ tare simpatic care a mai stat jumate oră în faţa scenei după finalul concertului, cerând-o ălora care se apucaseră să strângă. Am avut însă piese noi care sună bine (“All I Wanna Do” sau “Hives Song”), piese vechi din tagma b-sides & rarities (“Allies” sau “Underwear”) şi, nu în ultimul rând, ni s-a făcut promisiunea unui nou album, la anul, însoţit de un nou turneu. Abia aştept să văd poza pe care şi-au făcut-o oamenii de pe scenă cu toată mulţimea aia nebună pe fundal :)

Very late edit: here it is –

Ce restart reuşit.

Setlistul concertului aici.
Înregistrări pe YouTube, mai bune sau mai proaste dar elocvente, aici.

Până una, alta eu mă pregătesc acum pentru o seară de ethereal ambient cu Arcana, aşa că relatările concertistice au să continue pe-aici o perioadă :D Şi, fireşte, Nine Inch Nails, de la care a trecut deja descurajant de mult timp.
’till next time…

What a dirty shirt…
WASH IT DOOOOWN!!!!

Leave a Reply