Suntem nişte oameni trişti

Întrerup seria de relatări concertistice (nu, n-am uitat de peNINsula :D) pentru un moment de respirat adânc şi privit în jur. Mă ştiţi, mai fac d-astea uneori. Şi na, de cele mai multe ori nu-mi place ce văd.

Pentru început, câteva fapte – cât să ştim unde ne situăm.
A fost concert Madonna acum câteva zile. Organizat, cu chiu cu vai, în parcul Izvor. Nu de plăcere cât de nevoie, pentru că Bucureştiul nu are încă un stadion unde să poată fi strânşi 70,000 de mii de oameni. Presa a vuit, pe alocuri încă o mai face. De bine şi de rău, mai mult de rău. În acelaşi loc se va desfăşura, începând de azi, un festival organizat de Tuborg. Lucru ce a cam încurcat pasenţele celor ce-l aduceau pe Leonard Cohen la o aruncătură de băţ în piaţa Constituţiei. În acelaşi timp lumea vorbeşte tot mai mult şi de Michael Jackson, fiind recent ziua lui şi înmormântarea (de câte ori l-or mai înmormânta?). Ca un omagiu, mulţi, mulţi fani s-au strâns, au semnat o petiţie şi drept urmare o alee din Herăstrău a fost botezată cu numele artistului.
Buuun, şi care-i treaba?

Păi tot amalgamul ăsta de evenimente a pricinuit reacţii, multe reacţii, foarte multe reacţii în opinia publică. Unele ciudate, unele deplasate, altele idioate de-a dreptul. Ca o parte bună, mă bucur că am găsit câţiva oameni care încă mai gândesc lucid. Partea proastă ar fi că sunt în vădită minoritate, cel puţin aparent.
Concertul Madonnei a fost un eveniment, de oriunde ai privi. Numai dacă stăm să ne gândim la numărul de oameni implicaţi şi ajungem la nişte cifre enorme. S-au vehiculat 250 de oameni în staff-ul ei – ingineri, tehnicieni, recuziteri, stilişti, coregrafi, muzicieni, dansatori şi naiba mai ştie ce. Toţi cu unicul scop de a susţine un show cât mai reuşit. Să nu-i uităm pe cei din partea organizatorilor. Şi, desigur, în jur de 70,000 de oameni ca public plătitor de bilet.
Însă cineva a subestimat capacitatea de cârcoteală a românului :)
De la bun început am fost relativ surprins că BOR nu şi-a arătat dezaprobarea, îndemnându-i pe “credincioşi” s-o boicoteze pe “destrăbălată”. Mai vocali au fost catolicii, surprinzător sau nu, dar nici la ei n-a depăşit nivelul unei declaraţii mai mult formale. Surprizele mari au venit, însă, taman din partea publicului. Întărâtat de presă, desigur, între care cretinii de la Realitatea ocupă un loc fruntaş. Dar a fost distractiv, şi chiar educativ, aş îndrăzni. Astfel am aflat că românul e suferind de multe chestii, între care şi:

– mania persecuţiei. “Şi-a bătut joc de noi, ăla n-a fost spectacol, dar în România îşi permite.”
Serios, cine-şi închipuie că un artist de magnitudinea asta (nu mă refer la componenta artistică, ci numai la show, bani investiţi etc.) îşi permite să facă rabat de la calitate în orice situaţie, e idiot. Sau poate e greu de înţeles că la ei nu ţine cu “hai băi, că merge şi-aşa”. Vorbim de oameni care fac chestia asta as their regular job. Ori în cultura vestică, spre care atât de mult tânjim, munca se ia în serios. Ah, că n-a avut condiţii, că oamenii n-au văzut pe scenă, că era plin de ţigani care vindeau seminţe, asta e fix vina noastră, dragilor, că nu suntem în stare s-avem un stadion civilizat în toată tristeţea asta de ţară!

– sindromul “Da’ cine-i bă, Madonna asta? O babă curvă kabbalistă! O desfrânată! Ce, ne-a făcut ea pe noi? Bine c-au huiduit-o! Să arătăm că avem demnitate şi nu ne plecăm capul în faţa nimănui!”
Dragii mei, asta-i fix ca faza aia cu ungurul care se masturba în faţa proaspetei neveste să demonstreze că e independent şi autonom :)) Madonna e un artist de top aflat în turneu mondial, care a decis să ţină un show şi în România. PUNCT. Orice altceva dincolo de asta e pură schizofrenie. Atât atitudinea de “Whai, Madonna, leşin” cât şi cea de “Aaa, a venit asta aici să-i pupăm picioarele”. Dacă la astea adunăm naţionalismele tembele ale românilor şi dumnezeii lor prost înţeleşi ajungem la reacţii d-astea, demne de râsul lumii. Parc-am ieşit din grotă, zău.

– boala aia în care te crezi buricul pământului. “Vaaai, Madonna a preferat să stea la hotel să se odihnească şi să repete decât să ne viziteze oraşul! N-a vrut ea să vadă nici măcar Casa Poporului! Ce îngâmfată, se crede mai bună ca noi!”
Băi ciocoflenderilor, dacă e să fim brutal de sinceri acuma, dintr-un anumit punct de vedere Madonna se pişă cu jet pe noi. Fix aşa. Ce-i trebuie ei turism în Bucureşti? Ca să ce, mă rog? Şi ce-ar avea de văzut aşa monumental de extraordinar? Şi de ce-ar interesa-o, în afară ca să vă mângâie vouă orgoliile imbecile de copii nematurizaţi? Ea a venit să facă un show şi să ia banii. Ea e fix la serviciu în toată povestea asta. Dacă eşti scandalizat de treaba asta înseamnă că eşti idiot. Besides, vouă vi se pare că e teribil de uşor să ţii un spectacol de genul, nu?

– evident, conspiraţionită acută. “Oare cât a plătit-o Soros pe Madonna ca să zică chestiile alea la concert? Evreii dracu’! E numai vina lor! Şi a americanilor! Şi a masonilor! Şi a marţienilor! De-aia ne merge rău, suntem nişte victime!”
Dragii mei imbecili, ţuţuraşilor, vorbiţi fix ca să nu tăceţi. Madonna a zis chestiile alea pentru că e la modă zilele astea; asta e retorica zilei în Vest. Spuneţi-i Zeitgeist (sau mai bine nu, că tot la documentarul ăla conspiraţionist o să vă gândiţi, deşi habar n-aveţi de la ce vine titlul). În anii ’60 era free love, în anii ’90 era peace, love & empathy, acuma e egalitatea de şanse. Un principiu teribil de sănătos în esenţa lui. Punct. Atât a greşit Madonna, că s-a referit punctual la ţigani – problema este mult mai mare şi generalizată, ţiganii-s doar o faţetă din multele. Dar asta nu scuză nicicum reacţia de animale sălbatice pe care au avut-o ăia de la concert. Nu, ea n-a venit să ne dea lecţii. Da, ea a venit doar ca să facă show. ASTA a fost o parte din el. Însă românii, cum zicea şi Berti Barbera, nu-s uniţi de muzică. De trăirea aia de concert. Cel puţin ăia care-au fost în Izvor atunci. Nu-s uniţi de nimic. Şi nu ştiu să se bucure. Nu ştiu să-şi lase tot bagajul deoparte pentru câteva clipe. Nu, noi ne purtăm încruntarea de pe chip ca trofeu şi nu pierdem nici o ocazie pentru a da cu piatra acolo unde chiar nu ar fi cazul. Dar dacă ne satisface nouă orgoliul de oameni mărunţi, atunci e ok.

Adăpostim multe frustrări, se pare. Periculos de multe. Când mai auzi câte o Luminiţa Anghel zicând că în definitiv Madonna nu e cine ştie ce voce, sau câte un Dan Bittman lăudându-se că n-a stat decât jumate oră la concert, că nu era ce s-a aşteptat, îţi dai de fapt seama cât de adânc merg frustrările astea. Şi ranchiuna ce vine odată cu ele. De parcă Madonna ar merita pedepsită că a îndrăznit să ajungă acolo unde e, de parcă e vina ei că a reuşit să se impună aşa cum a făcut-o. Suntem mici şi răi, de fapt. Mulţi ziceau că “Pfoai, nu se compară tipa asta cu Michael Jackson! La el la concert a fost altceva.” Îmi permit să nu fiu de acord. Dacă ar fi venit Madonna în ’92 ar fi fost la fel de epocal. Iar dacă Michael ar fi venit în parcul Izvor în 2009 ar fi fost la fel de înjurat şi de rău-vorbit. Pentru că s-a întâmplat ceva cu noi, în anii ăştia. Ne-am urâţit, ne-am pierdut fărâma aia de trăire sinceră, ne-am pierdut capacitatea de a tăcea şi de a asculta o poveste şi de a accepta-o. Ne-am pierdut acel suspension of disbelief, ancorându-ne prea abitir într-o realitate diformă. Ciudaţi oameni mai suntem – ai zice că ar trebui să reacţionăm total pe dos, dar nu.

Suntem nişte oameni trişti, per ansamblu. Mărunţi, cârcotaşi şi agresivi. Mă bucur enorm de fiecare dată când mai dau de câte unii care nu-s aşa, care au o minte limpede, lucidă, neîntinată de toate românismele clasice. Pe ultima revelaţie o cheamă Liana Alexandru.