Releasing the alchemy

Noaptea de vineri, 23 octombrie am tot aşteptat-o de pe la sfârşitul verii. De fapt, ca să fiu cinstit, am tot aşteptat-o fără să ştiu încă de acum aproape doi ani, când am auzit prima dată într-un concert byron piesele “Blinded by Sunshine” şi “A Peaceful Mind” – noi, neînregistrate pe nimic, disponibile numai live, în stare efemeră. Apoi numărul pieselor noi din concerte a crescut treptat, ajungându-se la preview-ul din Fabrica de la sfârşitul lui iunie unde au fost interpretate (aproape) toate piesele de pe viitorul album. Acolo am putut să-mi fac prima idee cât de cât completă despre cum avea să sune A Kind of Alchemy. Şi uite cum patru luni mai târziu mă găsesc cu albumul pe birou, într-o prezentare grafică exemplară, cu piese cunoscute demult pe care le aşteptam ca pe nişte prieteni vechi şi cu piese mai puţin cunoscute, ce se cer ascultate şi desluşite pe îndelete.

Cum stăteam vineri noaptea în Silver Church, abia ajuns acolo şi cu albumul proaspăt cumpărat în mâini, încercând pe întuneric să desluşesc câte ceva din booklet, aproape că aş fi fugit într-un suflet până acasă doar ca să-l deschid, să-l cercetez, să-l ascult aşa cum îmi dorisem de atâta timp să o fac. Nu mă mai ţinea acolo decât promisiunea unei seri de excepţie cu un concert inedit şi perspectiva de a-i revedea, după câteva luni, pe oamenii ăştia care mi-au devenit atât de dragi făcând ce ştiu ei cel mai bine.
Seara a început cu cei de la cvartetul de coarde A Quattro (René Popescu, Ana Ghiţă, Alexandra Toader şi Alex Gorneanu), care apar şi pe A Kind of Alchemy, interpretând câteva piese clasice. Aşezaţi în cerc în mijlocul clubului (pentru că scena deja se pregătea pentru cei de la Persona) şi cântând rece, fără amplificare, muzica celor patru era aproape acoperită, din păcate, de rumoarea mulţimii. Mulţi dintre cei aflaţi la o distanţă mai mare probabil nici nu bănuiau că “se întâmpla ceva” la câţiva metri de ei. Păcat, căci cei patru au deschis spectacolul într-o notă de eleganţă care avea să dureze până la sfârşit.

Pe scenă au urcat, la câtva timp după aceea, timişorenii de la Persona, trupa ce s-a aflat într-un vârf de formă anul ăsta, băieţi ce au participat şi la B’estfest şi care urmează să-şi lanseze propriul album, “Suburbia Afterlife”, la iarnă. Personal, îi mai ascultasem fugar pe Myspace, dar mai mult din curiozitatea că erau fosta trupă a lui Cătălin de la Kumm. La B’estfest nu i-am prins, însă vineri seara m-au prins ei pe mine: cu o reprezentaţie energică şi cu mult chef de cântat, au reuşit după numai câteva piese să pună în mişcare mare parte din public. Am să-i urmăresc de-acum încolo, pentru că rar trupe pe filonul indie/brit reuşesc să mă convingă din prima. Persona, see you soon!
Tranziţia între cele două trupe a fost asigurată de Marius Florea Vizante, ce a urcat pe scenă în aplauzele publicului şi a reuşit, pentru câteva minute, să ne distragă atenţia de la cei ce lucrau de zor să pregătească scena pentru byron. Ne-au fost relatate câteva momente anecdotice legate de cum i-a cunoscut el pe cei din trupă, dintre care cel care a smuls spectatorilor poate cele mai multe râsete a fost

– Well, Mr. Byron, it’s good to see you. I’m glad you enjoyed my movie.
– E ok, moşule, că vorbesc şi româneşte.

Apoi, după un foarte reuşit moment de intro, cei de la byron au ocupat în sfârşit scena.
Concertul a început în forţă cu “The Alchemist”, piesă nouă care nu s-a mai făcut auzită decât la preview-ul din Fabrica. Piesă care a inspirat titlul albumului, care sintetizează, cumva, conceptul în jurul căruia se învârte lirica acestuia şi care oferă o bună idee despre cum sună byron la momentul de faţă. Un intro zbuciumat, foarte “rock”, ce în Fabrica aproape îmi sunase a Dream Theater, o atmosferă ceva mai dark pe ansamblu, un refren amplu şi uplifting ce oferă deschidere, ca o poiană într-o pădure deasă. Mai târziu, “Diggin’ a Hole”, piesa ce a fost promovată înainte de lansarea albumului ca un soi de single, a beneficiat de o versiune extinsă, cu tot cu mojarul lui Dan şi cu prezenţa lui Petrică Ionuţescu de la Blazzaj la trompetă.
Publicul aproape a explodat când de pe scenă a început să se audă “Crossroads”, una din cele mai îndrăgite piese de pe Forbidden Drama. Cu mulţi dintre cei din jurul meu cântând la unison cu Dan, piesa a curs lin până la ruperea de ritm din mijloc, caracteristică versiunii live, când Costin a luat lucrurile pe cont propriu pigmentând lucrurile cu un solo de chitară. Piesa a continuat apoi calm, în registrul în care începuse, pavând drumul pentru “War” care avea să aducă pe scenă altă colaborare prezentă pe album. “War” a fost interpretată alături de Lu Cozma, care a rămas pe scenă şi pentru “A Little Bit Deranged”, preluând rolul lui Jane D. de pe album care a preferat să-şi păstreze anonimatul.

lansare byron la silver church

Un alt moment inedit al serii a fost interpretarea în premieră a piesei “The Song that Never Was”, compoziţia lui 6fingers, care a fost introdusă publicului abia cu o săptămână înaintea lansării, în emisiunea Antidot de la Radio Lynx ce l-a avut ca invitat pe Dan. M-aş hazarda să zic că e, până acum, piesa mea preferată de pe album, singurul meu regret fiind că nu e mai lungă, construind ceva mai mult în stilul oarecum progresiv în care începe. Cine ştie, însă, cum va evolua piesa în interpretările live, aşa că n-am renunţat la speranţa de a o auzi într-o versiune extinsă, oricât de efemeră. “I Don’t Want to Entertain You”, piesa pe care fiecare membru al trupei a avut un moment de virtuozitate (remarcându-se în special Cristi şi Vlady, zeilor, ce ştiu să facă oamenii ăia!) s-a scurs direct în “Blow Up My Tears”; la finalul acesteia din urmă Dan a ţinut să-şi continue mesajul din prima piesă, accentuând un detaliu foarte important – “Not this way!”

Următorul moment notabil a fost “Sirens”, când Lu Cozma a fost din nou invitată pe scenă, în spatele clapelor de această dată, iar 6fingers s-a retras pentru a-i face loc invitatului special Fingerică de la Severin la acordeon. Acordeon care pe piesa asta mărturisesc că face minuni, impregnând-o (în special în varianta de pe album) cu un parfum de vals, o briză veneţiană, în ritmurile valurilor. Deosebit.
“Blinded by Sunshine” ne-a purtat încet spre final, cu versurile sale despre prietenie şi cu mereu proaspătul “duel” dintre Costin şi Vlady, iar o “A Peaceful Mind” pe care n-o mai auzisem de secole mi-a trezit aşa o stare senină, ca şi cum chemarea unei zile noi mi-ar fi umplut pieptul.

Finalul a fost în cel mai veritabil stil byron, mulţimea nelăsându-i pe trupeţi să plece fără să cânte “No Man’s Land”, un veritabil imn despre o altfel de lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim, măcar pentru puţin timp. Mai târziu, când eram în maşină în drum spre casă iar “The Night” de pe album răsuna pe fundal, atât de potrivită cu noaptea de afară, mă gândeam că am fost, cumva, privilegiat.
Şi mai târziu, când răsfoiam cărticica lui A Kind of Alchemy iar muzica sa îmi răsuna în cameră, eram convins de asta.

Fotografii by Alex Trifan

Putting the NIN in Peninsula 2009, vol. I

Mi-am adus aminte zilele astea că am rămas dator pe-aici câtorva oameni şi, nu în ultimul rând, mie. Pe lângă faptul că am cam lăsat de izbelişte locul ăsta lately (serios, mă întreb de câte ori oi mai tot pendula in and out, in and out – nici o revenire spectaculoasă văd că nu durează mai mult de câteva zile :)) and you can take that as an apology) nici prea multe chestii nu-mi treceau mie prin cap când mă gândeam “hmmm, şi-acuma despre ce să mai scriem?”. Şi-aşa am decis că na, dacă tot e să o fac odată şi odată, now is as good a time as any :) N-o să mai prea apar în primele pagini de Google search când s-o indexa chestia asta, dar na, dacă nu e faimă măcar bani şi femei să fie.

Vorbesc, desigur, de ceea ce a fost peNINsula 2009 pentru mine, festivalul ăla din miez de vară de la Tîrgu Mureş (cu â sau cu î? a little help here pls). Festival care-a venit la o săptămână după ArtMania de la Sibiu şi care a fost aşa, ca un fel de completare foarte cool a acestuia după o pauză de câteva zile de dormit în propriul pat. Adică ăla de acasă! Mare şi confortabil şi al meu.
La festival aveam o ţintă foarte precisă, şi anume pe cei de la Nine Inch Nails. Aşadar m-am dus fix pentru ziua aia, 25 iulie, nu pentru că that “big festival feeling” n-ar fi pe gustul meu, dar pentru mine muzica în sine e cel puţin la fel de importantă – iar de Tiesto şi de Prodigy puteam să mă lipsesc, cu tot riscul de a rata poate alţi artişti mai mici şi mai marfă. Şi oricum porţia de festival mare la care te duci de dragul de a te duce mi-o servisem deja în cadrul B’estfest, care v-am mai zis cât de reuşit a fost?

Am pornit de la premisa că un drum Bucureşti – Tg. Mureş (ha!) făcut cu trenul în ziua concertului ar fi fost o idee foarte, foarte proastă, aşa că am zis “hmm, de ce să nu facem şi o escală la Sighişoara, dacă tot suntem în zonă?” Şi-aşa de-abia începuse festivalul medieval şi voiam şi eu să arunc nişte ochi, după ce ediţia 2008 mă surprinsese relativ plăcut. Aşa că a rămas plecarea la Sighişoara stabilită pentru 24, cu câţiva prieteni aşteptându-mă acolo şi cu D-ra Ralu şi cu George deplasându-se în paralel, pe aceeaşi direcţie şi având ca ţintă, ca să vezi, tot pe Nine Inch Nails din ziua următoare.
Dimineaţa de 24 iulie 2009 a fost una dintre cele mai bizare din istoria recentă. Suficient să spun, fără a intra în detalii care poate ar face pe unii să-şi schimbe părerea foarte bună pe care-o au despre mine :)), că am reuşit să ratez trenul pe care voiam să-l iau (ăla de 10 fără un pic) şi a trebuit să zăbovesc taman până la ăla de 13,00. Noroc că-l aveam pe Neil Gaiman cu mine să-mi ţină de urât. Alas, însă! căci în România Intercity-urile funcţionează în regim de mocăniţă iar un drum ce pe hârtie durează 5 ore şi ceva pe teren tinde spre vreo 7. Astfel am păşit eu pe pământ sighişorean pe la vreo şapte jumate, timp suficient pentru ceilalţi doi co-NINişti să testeze câteva cazări la faţa locului şi să găsească una chiar surprinzător de decentă. Asta ca să contribuie la concluzia zilei, trasă de mine apud Ralu pe Twitter şi anume “sighisorenii-s oameni faini”.

Festivalul n-o fo, însă, aşa cum m-aş fi aşteptat, eu gândindu-mă la o oarecare pantă ascendentă ce parcă parcă se profila după ediţia anterioară. Dar nu, muci, pardon, de la atmosfera de bazar atât de nepotrivită cu settingul la Trooper cântând pe scena principală (serios, wtf?). De altfel, Trooper cântând în altă zi decât erau anunţaţi în program, văduvindu-i astfel pe cei trei fani ai formaţiei (ştiu, e o răutate ieftină) de un show exploziv al împăraţilor rockului românesc sau cum s-or mai fi autointitulând prin comunicate pompoase de presă. Skippable aşadar, şi relativ jenibil per ansamblu. Mi-a părut rău de idee şi de potenţialul ei, dar ce să te faci când sforile sunt trase de oameni fără strop de viziune?
O pizza bună la ceas de seară a reuşit, însă, să-mi readucă Sighişoara în graţii. Ar trebui să mai trec prin oraşul ăla şi când nu e plin de festivalişti. Dacă vrem medieval, încercăm la anul la Mediaş, cică e mai fain. Cert e că la finalul unei zile cu un drum lung, după ce am bătut pe jos cetatea Sighişoarei, după ce ne-am stins setea cu un vin de casă şi cu altele, un pat bun părea singura destinaţie viabilă – mai ales având în vedere ziua ce urma.

25 iulie 2009, Tg. Mureş, Nine Inch Nails.
În episodul următor, că e mult :)

Brrr

On the bright side, caloriferele încep, încet dar sigur, să se încălzească. Expecting thermic feast this evening.
A venit toamna, băi. Asta înseamnă frig, asta înseamnă anu’ II, asta înseamnă concerte beton, asta înseamnă trezit dimineaţa din când în când. Asta înseamnă malaise şi astenie, de parcă ţi se îngheaţă procesele neurale, de parcă îţi rugineşte cortexul cerebral, de parcă şi o cârtiţă autistă e mai elocventă decât tine. Trece, însă, la fel cum trec toate, poate chiar un pic prea repede, iar noi ne dăm peste cap ca nişte hopamitici ce suntem şi o luăm d’al capo, cu aceleaşi nebunii, cu aceleaşi lipsuri, cu aceleaşi blocaje. Şi iar, şi iar, până ni se acreşte de atâta ciclicitate şi de-atâtea deja vu-uri şi de-atâtea glitches in the Matrix şi părăsim caruselul, ne dăm jos din merry-go-round, abandonăm fuga şi ne găsim un loc unde să ne odihnim. Pentru că am obosit.

Dar flacăra încă mai arde, momentan :) Iar în iarna care vine o să avem nevoie.