Some High School Rock

Cu titlul de reparaţie istorică.

Rock Your High School“, pornit din iniţiativa trupei byron, s-a dorit a fi un concurs prin care trupe tinere, alcătuite mostly din liceeni, să aibă şansa de a scoate capul în lume, de a se face cunoscute printre ascultătorii autohtoni de sonorităţi rock şi, de ce nu, de a câştiga din premiile puse la bătaie de Guitar Shop şi Rulez.
În clipa în care am auzit de concurs mi s-a părut o idee foarte bună, mai ales că helping hands de genul ăsta de la o generaţie la alta sunt deconcertant de rare. Mai ales în domeniul ăsta, al muzicii rock, unde cei de-o vârstă cu mine şi mai tineri duc o acută lipsă de modele şi mentori autohtoni. Am fost puţin sceptic, totuşi, gândindu-mă la short notice (concursul a fost anunţat roughly cu o lună înainte de deadline) şi la dificultăţile pe care participarea la un astfel de eveniment le-ar presupune pentru o trupă din afara Bucureştiului.

Bucuros am fost să constat, în două rânduri, că am fost sceptic fix degeaba :) În primul rând, pentru că pe lista finală a înscrierilor s-au numărat 24 de formaţii din toată ţara, un număr mai mult decât decent pentru o primă ediţie, zic eu, şi suficient de multe cât să ai de unde alege. M-am mai bucurat, apoi, şi de faptul că o proporţie covârşitoare din entry-uri erau de o calitate foarte bună, atât compoziţional cât şi ca înregistrare (iar pentru o trupă de liceeni ultimul aspect, cel puţin, este cumplit de greu de bifat cum trebuie). De asemenea, înscrierile au acoperit o plajă foarte largă de genuri – astfel am trecut prin gothic metal, alternative, indie/brit, progressive, punk, blues şi chiar şi psychedelic stuff. Toate executate cu mai multă sau mai puţină măiestrie, în funcţie de caz, dar care laolaltă alcătuiesc un foarte interesant mozaic al intereselor muzicale ale tineretului român, în ansamblu. Iar asta-i o dovadă a unei deschideri care-mi place maxim.

În al doilea rând, scepticismul meu s-a dovedit nefondat pentru că în finală, toate cele 6 trupe finaliste au făcut act de prezenţă fără nici o problemă, mai ales cele 4 ne-bucureştene pentru care m-am bucurat cel mai mult. Astfel, duminică seara, în El Grande Comandante, am avut parte atât de Sophisticated Lemons şi Pipes din Bucureşti, dar şi de Emaleth din Timişoara, Akantyss din Galaţi, F.A.M. din Bistriţa/Întorsura Buzăului şi Silver Proof din Târgu Secuiesc. Entry-urile tuturor trupelor pot fi ascultate aici, mie personal cel mai mult mi-au plăcut Akantyss, Pipes, F.A.M., Token (care, de altfel, au fost foarte aproape să intre în finală) şi Sophisticated Lemons, dar am rămas plăcut surprins şi de Methadone Skies şi Fever pentru originalitatea stilurilor şi curajul, să-i zic aşa, de a aborda aşa ceva.

Am ajuns duminică în El Grande Comandante pe la 5 şi ceva, exact la timp pentru a-i auzi pe cei de la Emaleth. Pipes şi Silver Proof cântaseră deja înainte şi mi-a părut rău că nu i-am prins, în special pe cei de la Pipes care se anunţau a fi ceva mai inediţi (acustici + violoncel, mi-a plăcut mult cum suna înregistrarea). Emaleth nu m-au încântat mai mult decât ce auzisem deja, trupa în ansamblu, ca trupă, nu sună rău, dar le lipseşte un “ceva” în compoziţii, cred. Oricum, bilă albă pentru “încăpăţânarea” de a cânta numai compoziţii proprii :) E un pas bun înainte. De asemenea, bilă albă pentru basistul lor care, la soundcheck, se “încălzea” cu o bucată din Schism de la Tool. Nice tastes.
Dacă Emaleth până la urmă n-au cântat nimic Tool, se pare că Akantyss veniseră chitiţi să-mi intre în graţii :)) Altfel nu-mi explic cum au putut să trântească două coveruri Guano Apes, Scratch the Pitch şi Pretty In Scarlet, unul după altul. Foarte fain executate, cu o tuşă de originalitate dată de clape şi de vocea Alexandrei. A urmat apoi piesa cu care s-au înscris, Sweet Lady Passion, pe care cumva n-o ascultasem înainte, însă după aceea a ajuns pe repeat. Nota 10 pentru compoziţie. Au încheiat apoi în forţă, cu The Show Must Go On a celor de la Queen, cântată şi de public (de unde la Guano Apes eram cam singurul care mai fredona, heheh).

La Sophisticated Lemons eram curios puţin, şi mi-a plăcut ce am auzit. Un soi de alternative/brit, foarte zbânţuibil, ce cumva reuşea să nu sune chiar ca o imitaţie palidă a unui sound importat de-afară. Ba chiar, pe alocuri, cu nişte artificii foarte faine la nivel compoziţional (nu mai ştiu acuma la ce mă refer, dar le ţin minte de la faţa locului că erau). De urmărit, de asemenea, pe viitor.
Ultimii pe scenă au urcat cei de la F.A.M., revelaţia serii, care au reuşit să surprindă audienţa printr-o interpretare curată, susţinută şi plină de nerv. Un blues cu accente hard ce părea complet neverosimil venind din instrumentele unor muzicieni atât de tineri, şi care totuşi suna impecabil. Trupa a oferit şi un show reuşit, cu stage theatrics de efect ce lipsesc din recuzita multor trupe care n-au înţeles până acum că un concert e mai mult decât o interpretare live. Pentru tot ce-au făcut oamenii ăia duminică, pentru solo-ul de tobe al lui Flavius, pentru Voodoo Child şi Little Wing… mă înclin în semn de respect.

Trupele câştigătoare ale serii au fost F.A.M. (marele premiu, cel mai bun chitarist, cel mai bun toboşar şi cel mai bun vocal), Sophisticated Lemons (premiul publicului şi cea mai bună prezenţă scenică) şi Akantyss (cel mai bun basist). Felicitări tuturor, atât câştigătorilor cât şi celor care doar au participat, finalişti sau nu, şi mult spor în continuare. Uite că totuşi viitorul muzical are pe ce se clădi :D
La sfârşit, după încă o intervenţie a celor de la F.A.M., cei de la byron au cântat şi ei, mai puţin decât într-un concert obişnuit, ca un fel de avanpremieră pentru aniversarea de 3 ani ce avea să aibă loc în curând. Poveşti de-acolo în viitorul cât mai apropiat.

Un nou sentiment (sau de ce voi vota verde)

Mă încearcă pentru prima dată sentimentul ăsta, zău. Sau mă rog, m-a încercat până nu demult. Şi nu ştiu cât de bine e, dar mă hazardez să zic că-i de bine şi că-mi place. Pentru că sentimentul ăsta dovedeşte ceva – am în faţă, în sfârşit, o alegere reală.

Mă refer la faptul că pentru prima dată am stat şi-am cugetat îndelung ce voi face cu votul meu. De votat am făcut-o ori de câte ori am avut ocazia de când am împlinit 18 ani, şi totuşi astea sunt primele alegeri prezidenţiale la care am dreptul să-mi exprim votul. Până acum totul a fost relativ simplu – vot mai mult negativ, împotriva PSD. Primul vot din convingere l-am dat pentru Dan Dumitrescu la parlamentarele din 2008, chiar dacă acuma mi-e puţin amar văzând că-l susţine pe Oprescu pentru turul 2 (bine măcar că odiosul n-are şanse să ajungă până acolo). Pe atunci, însă, pe lângă faptul că era efectiv singura variantă viabilă din colegiul meu, a reuşit şi să facă o campanie tare simpatică (cu care n-a ajuns şi la mine-n bloc, dar na :) ). Din câte se pare, acum a venit momentul unui al doilea vot din convingere.

Pe Remus Cernea îl ştiam ca preşedinte (sau ceva pe-acolo, în caz că nu e) al Asociaţiei Umaniste Române. I-am apreciat îndeosebi poziţia critică la adresa Bisericii Ortodoxe şi a imixtiunii sale abuzive şi de rău augur în mersul societăţii. Până recent habar n-aveam cum arată, dar când mai vedeam câte-o campanie în care erau arătate cu degetul abuzuri ale BOR sau erau criticate atitudini retrograde din societatea românească nu mai era o surpriză să-i aud numele. Ulterior am aflat că tot el a fost şi în spatele protestelor (sau mă rog, a unei părţi din ele) împotriva construirii Catedralei Mântuirii Slugărniciei* în parcul Carol. Cu atât mai bine pentru el.
Multă lume se întreabă, şi m-au mai întrebat şi pe mine – de ce? Cu ce vine, care-i programul lui electoral, ce soluţii are pentru ieşirea din criză? Unii oameni îl critică pentru discurs cosmetic dar lipsit de substanţă sau pentru deja celebra declaraţie de avere care, la propriu, nu conţine nimic. Câţiva idioţi îi transmit că ar face bine să se tundă dacă vrea să fie luat în serios. I, personally, don’t give a shit about all this.

Îl votez pentru că are barbă, păr lung şi ascultă Pink Floyd. Pentru că am semnat pentru susţinerea candidaturii lui într-o seară pe Motoare, când a venit chiar el şi a stat 10 minute la masa noastră (chiar dacă 8 şi le-a petrecut vorbind la telefon). Pentru că reprezintă un avânt nou care merită fiecare strop de susţinere. Pentru că mi-ar fi plăcut atât, dar atât de mult să pot avea încredere în Antonescu. Şi, nu în ultimul rând, pentru că probabil nici el nu şi-a închipuit că ar putea ajunge atât de departe.
Toată treaba asta cu candidatura a pornit ca un experiment şi sunt aproape 100% convins că în planurile iniţiale ar fi trebuit să rămână aşa – o candidatură simbolică, de frondă, fără şanse reale de a strânge cele 200,000 de semnături necesare. Şi uite că totuşi s-a întâmplat.

Recunosc, am fost ulterior măcinat de alte şi alte gânduri. Pe de-o parte, era utopica idee că Băsescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a câştiga alegerile din prima, anulând orice manevre murdare plănuite de PSD pentru turul 2. Utopic, cum spuneam. Pe de altă parte, era ideea că Antonescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a-l forţa pe Geoană afară din turul 2 şi a scăpa, astfel, de cea mai cumplită variantă de preşedinte. Asta în condiţiile în care, pentru mine, Băsescu este răul necesar, Antonescu răul cel mai mic iar Geoană e Sauron.
Însă aşa o lehamite m-a apucat de toate calculele astea încât am zis nu, dă-o dracu, vedem în turul 2 ce-o fi.
Măcar să ştiu că mi-am făcut damblaua.

[caricatura din header courtesy of Smoking Cool Cat]

Steluţele lui Oprescu

Reluând tema electorală din ultimul post, prelungind aşteptarea d-rei Ralu (si, poate, a altora) pentru poveşti de la NIN şi strângând din dinţi din cauza accesului cu ţârâita pe care-l am la Internet în ultimele zile (tocmai în zile d-astea mă loveşte inspiraţia :)) Iar tastatura la care scriu este groaznică), mi-am adus aminte ieri de simbolul electoral al lui Sorin Oprescu.

oprescu

Probabil că îl ştiţi – eu, cel puţin, m-am întrebat mereu ce dracu o fi vrut respectiva chestie să însemne. Pesemne că însuşi împricinatul s-a gândit că simbolul respectiv va fi prilej de nedumerire, acordându-i astfel o întreagă pagină pe site-ul său de campanie. Ce justificare lungă şi degeaba :D Spicuind:

Steaua cu şapte colţuri preia atât semnificaţiile generale ale stelei, cât şi pe cele ale cifrei 7. Aşadar, steaua cu şapte colţuri figurează armonia lumii şi fiinţa umană în totalitatea sa. Ea reuneşte triunghiul (reprezentarea lui Dumnezeu) cu pătratul (simbolul pământului). Steaua cu şapte colţuri are o semnificaţie generală de limpezime, progres şi evoluţie şi ne leagă pe noi, oamenii, de absolut, de izvorul vieţii şi de energia cosmică.

Dacă la început aş fi fost, să zicem, tentat să cred că au dat misticismele în nenea Oprescu (încă o bilă neagră, de altfel, în contul său), ieri am râs copios întrucât pot spune că i-am găsit sursa de inspiraţie. Pe naiba sacru, profan, mitologie, hermeneutică şi alte bălării – explicaţia este mult mai simplă si mai pământească. Mare meşter, domn’ doctor ăsta. (more…)

Sunt un gigolo ţigan beţiv

…sau cel puţin asta este părerea distinsului domn Ludovic Organ (!) în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe ceilalţi circa 2 milioane de români, poate mai mulţi, sper că mai mulţi, care-l vor vota pe Băsescu. E uşor să debitezi chestii de-astea, problema e cine dracu’ te mai ia în serios când tu însuţi arăţi, vorbeşti şi te comporţi mai mereu ca după o trotilare severă. Dovadă este însăşi declaraţia, care ar trebui (într-o ţară normală, mind you) să reprezinte o lovitură sănătoasă de baros în firava tendinţă ascendentă a colegului de partid, Crin, în ceea ce priveşte viitoarele alegeri. Adios credibilitate, m’sieur Antonescu, dacă ăştia sunt liberalii din ziua de azi. Bine, că mai deunăzi s-a mai trezit unul de pe la Oradea, consilier local, să interzică un concert metal pe motiv de “sataniştii dreacu io sunt ortodox”, dar măcar ăla era mai low-profile aşa, nu era chiar prim-vicepreşedinte de partid. Era o vorbă din bătrâni, apropo de ăia care se aseamănă.

Asta cu Orban e mai veche. Da’ întâmplător aud azi o declaraţie de la, de laaa… Victor Ponta! o bomboană de băiat, altfel, şi ce declara el? Că dl. Johannis, al cărui nume l-am tot auzit în ultima vreme, ar “participa la proiectul politic deja format pentru înlăturarea lui Traian Băsescu”. Buuun, deci a înţeles toată lumea? Ăsta e proiectul politic al majorităţii formate în jurul lui Johannis – înlăturarea lui Băsescu. Nu ieşire din criză, nu plată de salarii şi pensii, nu un guvern stabil, nu 1000 de alte chestii urgente. Atât contează, să pice Băsescu. Şi după aia ce?
Remarca Dan Tapalagă mai demult într-un articol excelent (EVZ a rămas, aparent, cam singurul ziar citibil, după ce Cotidianul a devenit un gunoi mizerabil) amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o retorica anti-Băsescu zilele astea. Avem parte, aşadar, de Băsescu tiranul, perfidul, comunistul, însetatul de putere, distrugătorul de coaliţii, destabilizatorul şef al statului. Însă din exact aceeaşi direcţie suntem bombardaţi cu încă o imagine, aproape antagonică: Băsescu beţivul, stângaciul, chiorul, needucatul, hăhăitul. Come on, doar mie îmi miroase a manipulare grosolană? Doar mie mi se pare ciudat şi aproape ridicol de bătător la ochi că absolut toată lumea s-a coalizat împotriva lui, fără nici un strop de moderaţie şi făcând din “debarcarea” lui un scop, mai degrabă decât un mijloc?

Pe lângă toate acestea, ce mai aflăm? Se pare că mai prin primăvară m’sieur Geoană, ălălalt pretendent, ar fi dat o fuguţă neoficială până la Moskwa. Turism ca turism, dar umblă vorbe cu ceva afaceri în domeniul energiei şi ex-spioni sovietici şi alte chestii d-astea juicy. Cui i se pare tras de păr, să-i reamintesc că însuşi Tavarish Iliescu “i-a predat ştafeta”, nu demult, lui Geoană. Iar despre domnul Iliescu şi şederile sale academice prin înaltele şcoli ale lui Stalin, numai de bine.
Aşa că uite cum se conturează peisajul politic românesc în ultimul timp. Dacă-l susţii pe Băsescu eşti un jeg, o scursură, un spălat pe creier. Dacă, însă, îi susţii pe ăilalţi dubioşi, lumina sfântă a adevărului suprem se va pogorî asupra ta. Mai are careva timp să creadă d-astea, zău acuma?

Nu m-am prins încă ce rol joacă în toată nebunia asta domn’ doctor Oprescu, cu glumele lui de şofer de tir. Serios, de ăsta de ce nu se ia nimeni când vorbeşte de cocoşei hlizindu-se ca un copil oligofren? De ce nu se ia nimeni de el că e perfect incoerent în toate mesajele pe care le transmite? De ce nu se ia nimeni de el că are moaca strâmbă?
Mai avem un Remus Cernea, pentru care am semnat şi în simbolul căruia încă mi-ar plăcea să cred. Îndrăznesc să visez că va depăşi, sau măcar se va apropia, de procentajul lui Becali – ceea ce ar fi absolut fabulos ca fapt în sine. Însă problema rămâne – ce se va întâmpla în turul II? E clar că nu va câştiga nimeni din primul tur, cel puţin dacă nu se sinucid organizat ceilalţi candidaţi. Iar în ceea ce priveşte turul II, dacă isteria anti-Băsescu a atins asemenea cote halucinante încă de pe-acum, mi-e groază să-mi imaginez ce se va întâmpla până pe 6 decembrie. O să vedeţi oameni disperaţi, oameni periculoşi, care nu vor economisi nici o resursă pentru a-l face praf pe Băsescu în ochii electoratului sau, poate, chiar la propriu. Pe cine-o să mai credeţi atunci?

O să fie război.