The secret sons of Europe

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.

4 Responses to “The secret sons of Europe”

  1. kogaionon

    Frumos scris! Felicitari!

  2. MissMime

    Nu au cantat Love through Vaseline. Dar au cantat Bastard Angel.

  3. D-ra Ralu

    aww, i got quoted.
    şi da, bine scris. ca de obicei.

Leave a Reply