Scobitori de porţelan

Reluând tema electorală din ultimul post, prelungind aşteptarea d-rei Ralu (si, poate, a altora) pentru poveşti de la NIN şi strângând din dinţi din cauza accesului cu ţârâita pe care-l am la Internet în ultimele zile (tocmai în zile d-astea mă loveşte inspiraţia :)) Iar tastatura la care scriu este groaznică), mi-am adus aminte ieri de simbolul electoral al lui Sorin Oprescu.

Probabil că îl ştiţi – eu, cel puţin, m-am întrebat mereu ce dracu o fi vrut respectiva chestie să însemne. Pesemne că însuşi împricinatul s-a gândit că simbolul respectiv va fi prilej de nedumerire, acordându-i astfel o întreagă pagină pe site-ul său de campanie. Ce justificare lungă şi degeaba :D Spicuind:

Steaua cu şapte colţuri preia atât semnificaţiile generale ale stelei, cât şi pe cele ale cifrei 7. Aşadar, steaua cu şapte colţuri figurează armonia lumii şi fiinţa umană în totalitatea sa. Ea reuneşte triunghiul (reprezentarea lui Dumnezeu) cu pătratul (simbolul pământului). Steaua cu şapte colţuri are o semnificaţie generală de limpezime, progres şi evoluţie şi ne leagă pe noi, oamenii, de absolut, de izvorul vieţii şi de energia cosmică.

Dacă la început aş fi fost, să zicem, tentat să cred că au dat misticismele în nenea Oprescu (încă o bilă neagră, de altfel, în contul său), ieri am râs copios întrucât pot spune că i-am găsit sursa de inspiraţie. Pe naiba sacru, profan, mitologie, hermeneutică şi alte bălării – explicaţia este mult mai simplă si mai pământească. Mare meşter, domn’ doctor ăsta. (more…)

…sau cel puţin asta este părerea distinsului domn Ludovic Organ (!) în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe ceilalţi circa 2 milioane de români, poate mai mulţi, sper că mai mulţi, care-l vor vota pe Băsescu. E uşor să debitezi chestii de-astea, problema e cine dracu’ te mai ia în serios când tu însuţi arăţi, vorbeşti şi te comporţi mai mereu ca după o trotilare severă. Dovadă este însăşi declaraţia, care ar trebui (într-o ţară normală, mind you) să reprezinte o lovitură sănătoasă de baros în firava tendinţă ascendentă a colegului de partid, Crin, în ceea ce priveşte viitoarele alegeri. Adios credibilitate, m’sieur Antonescu, dacă ăştia sunt liberalii din ziua de azi. Bine, că mai deunăzi s-a mai trezit unul de pe la Oradea, consilier local, să interzică un concert metal pe motiv de “sataniştii dreacu io sunt ortodox”, dar măcar ăla era mai low-profile aşa, nu era chiar prim-vicepreşedinte de partid. Era o vorbă din bătrâni, apropo de ăia care se aseamănă.

Asta cu Orban e mai veche. Da’ întâmplător aud azi o declaraţie de la, de laaa… Victor Ponta! o bomboană de băiat, altfel, şi ce declara el? Că dl. Johannis, al cărui nume l-am tot auzit în ultima vreme, ar “participa la proiectul politic deja format pentru înlăturarea lui Traian Băsescu”. Buuun, deci a înţeles toată lumea? Ăsta e proiectul politic al majorităţii formate în jurul lui Johannis – înlăturarea lui Băsescu. Nu ieşire din criză, nu plată de salarii şi pensii, nu un guvern stabil, nu 1000 de alte chestii urgente. Atât contează, să pice Băsescu. Şi după aia ce?
Remarca Dan Tapalagă mai demult într-un articol excelent (EVZ a rămas, aparent, cam singurul ziar citibil, după ce Cotidianul a devenit un gunoi mizerabil) amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o retorica anti-Băsescu zilele astea. Avem parte, aşadar, de Băsescu tiranul, perfidul, comunistul, însetatul de putere, distrugătorul de coaliţii, destabilizatorul şef al statului. Însă din exact aceeaşi direcţie suntem bombardaţi cu încă o imagine, aproape antagonică: Băsescu beţivul, stângaciul, chiorul, needucatul, hăhăitul. Come on, doar mie îmi miroase a manipulare grosolană? Doar mie mi se pare ciudat şi aproape ridicol de bătător la ochi că absolut toată lumea s-a coalizat împotriva lui, fără nici un strop de moderaţie şi făcând din “debarcarea” lui un scop, mai degrabă decât un mijloc?

Pe lângă toate acestea, ce mai aflăm? Se pare că mai prin primăvară m’sieur Geoană, ălălalt pretendent, ar fi dat o fuguţă neoficială până la Moskwa. Turism ca turism, dar umblă vorbe cu ceva afaceri în domeniul energiei şi ex-spioni sovietici şi alte chestii d-astea juicy. Cui i se pare tras de păr, să-i reamintesc că însuşi Tavarish Iliescu “i-a predat ştafeta”, nu demult, lui Geoană. Iar despre domnul Iliescu şi şederile sale academice prin înaltele şcoli ale lui Stalin, numai de bine.
Aşa că uite cum se conturează peisajul politic românesc în ultimul timp. Dacă-l susţii pe Băsescu eşti un jeg, o scursură, un spălat pe creier. Dacă, însă, îi susţii pe ăilalţi dubioşi, lumina sfântă a adevărului suprem se va pogorî asupra ta. Mai are careva timp să creadă d-astea, zău acuma?

Nu m-am prins încă ce rol joacă în toată nebunia asta domn’ doctor Oprescu, cu glumele lui de şofer de tir. Serios, de ăsta de ce nu se ia nimeni când vorbeşte de cocoşei hlizindu-se ca un copil oligofren? De ce nu se ia nimeni de el că e perfect incoerent în toate mesajele pe care le transmite? De ce nu se ia nimeni de el că are moaca strâmbă?
Mai avem un Remus Cernea, pentru care am semnat şi în simbolul căruia încă mi-ar plăcea să cred. Îndrăznesc să visez că va depăşi, sau măcar se va apropia, de procentajul lui Becali – ceea ce ar fi absolut fabulos ca fapt în sine. Însă problema rămâne – ce se va întâmpla în turul II? E clar că nu va câştiga nimeni din primul tur, cel puţin dacă nu se sinucid organizat ceilalţi candidaţi. Iar în ceea ce priveşte turul II, dacă isteria anti-Băsescu a atins asemenea cote halucinante încă de pe-acum, mi-e groază să-mi imaginez ce se va întâmpla până pe 6 decembrie. O să vedeţi oameni disperaţi, oameni periculoşi, care nu vor economisi nici o resursă pentru a-l face praf pe Băsescu în ochii electoratului sau, poate, chiar la propriu. Pe cine-o să mai credeţi atunci?

O să fie război.

Facultate, acasă, muzică, facultate, muzică, muzică, acasă, concert, concert, prieteni, cafea, struguri, somn. Sau un fel de rezumat al ultimei săptămâni, al mijlocului ăsta de toamnă, al amurgului ăsta de an.
Ia să vedem, dacă am zis de “Amurg” o să-nceapă adolescenţii să ajungă aici de pe Google căutând vampiri sclipicioşi? ;))
Prea des în ultima vreme mi se întâmplă să mă uit la ziua de mâine şi să constat că e miercuri. Indiferent care mâine, tot miercuri e. Sau cel puţin senzaţia asta mi-o dă. Iar mie nu-mi plac miercurile, nu în mod special, şi în special de când am două cursuri lungi unul după altul dintre care ultimul e aproape noaptea şi din care zău, mi-e aproape imposibil să pricep ceva. Şi aşa frumos aş aţipi uneori, dar mă-sa, de aţipit pot şi-acasă, iar gândul ăsta mă ţine treaz.

Ca să pună capac peste toate, mergeam azi pe stradă (la o oră criminal de matinală pentru mine, dar na) şi la un moment dat am constatat că ninge. Mă rog, nu era genul ăla de ninsoare, dar nişte chestii mici şi albe pluteau totuşi prin aer. Ca şi cum Dumnezeu s-ar fi scuturat de mătreaţă, mi-a trecut atunci prin cap. La Universitate în pasaj s-a terminat atât cu expoziţia despre cancer (foarte fain realizată, de altfel, şi care ridica câteva probleme greu de digerat) cât şi cu cea a Observatorului Astronomic. Oarecum ciudat că s-au desfăşurat în paralel, dar efectul pe care l-au creat a fost plăcut, reuşind să răpească nişte minute bune curioşilor care nu se grăbeau nicăieri (şi mi-a crescut inima când am văzut ce mulţi erau, ce forfotă era în jurul planşelor şi cât de entuziaşti exclamau unii oameni când mai descopereau câte vreun detaliu marfă despre cine ştie ce planetă sau stea – că la cealaltă expoziţie era ceva mai greu să fii entuziast). Acuma, însă, mijlocul pasajului era iarăşi gol şi rece iar lumea era iarăşi grăbită. În ton cu vremea, I suppose.

Am fost şi la concertul Amorphis, în detrimentul Urmei. ‘ai de capul meu ce puţină lume a fost, ăia de la Metalhead zic că cică vreo 700 de inşi iar eu m-aş fi aşteptat la cel puţin dublu de atât. Sunt curios la Apocalyptica acum 3 ani câţi or fi fost, sau la Nightwish în 2005. Amorphis mereu au fost mai în umbră, dar mă-sa! au ieşit în faţă enorm în ultima vreme, trei albume solide în nici 4 ani, un sound propriu secondat de o prestaţie live impecabilă… what the hell’s wrong with the world, am rămas eu singurul nebun care mai ascultă trupa asta? :| Parcă şi la Moonspell la Cluj a fost mai multă populaţie.
Enfin, despre Black Autumn Day cred că am să mai revin, măcar şi pentru faptul că se asortează foarte bine cu festivalul ArtMania – adică na, am povestit până şi de Nightwish, iar ăştiălalţii mi-s mai aproape de corason.
Seara următoare s-a petrecut kumm altfel decât în Silver Church la concertul de lansare a unui album pe care l-am aşteptat mult, nu atât cu emoţie (cum l-am aşteptat bunăoară pe al byronilor) cât cu multă curiozitate. Am să scriu şi despre lansarea Kumm separat, măcar pentru replica pe care mi-a servit-o V. în jurul căreia am decretat că trebuie scris un articol. O să înţelegeţi, probabil, la momentul respectiv.

În rest e o noapte ploioasă şi rece, ceasul a încremenit pe orele din cadranul I iar gutuile zac pleoştite în compot. Popândăul Catatonic şi Pinguinul Nevrozat îşi dau mâna şi vă urează amândoi noapte bună.

Noaptea de vineri, 23 octombrie am tot aşteptat-o de pe la sfârşitul verii. De fapt, ca să fiu cinstit, am tot aşteptat-o fără să ştiu încă de acum aproape doi ani, când am auzit prima dată într-un concert byron piesele “Blinded by Sunshine” şi “A Peaceful Mind” – noi, neînregistrate pe nimic, disponibile numai live, în stare efemeră. Apoi numărul pieselor noi din concerte a crescut treptat, ajungându-se la preview-ul din Fabrica de la sfârşitul lui iunie unde au fost interpretate (aproape) toate piesele de pe viitorul album. Acolo am putut să-mi fac prima idee cât de cât completă despre cum avea să sune A Kind of Alchemy. Şi uite cum patru luni mai târziu mă găsesc cu albumul pe birou, într-o prezentare grafică exemplară, cu piese cunoscute demult pe care le aşteptam ca pe nişte prieteni vechi şi cu piese mai puţin cunoscute, ce se cer ascultate şi desluşite pe îndelete.

Cum stăteam vineri noaptea în Silver Church, abia ajuns acolo şi cu albumul proaspăt cumpărat în mâini, încercând pe întuneric să desluşesc câte ceva din booklet, aproape că aş fi fugit într-un suflet până acasă doar ca să-l deschid, să-l cercetez, să-l ascult aşa cum îmi dorisem de atâta timp să o fac. Nu mă mai ţinea acolo decât promisiunea unei seri de excepţie cu un concert inedit şi perspectiva de a-i revedea, după câteva luni, pe oamenii ăştia care mi-au devenit atât de dragi făcând ce ştiu ei cel mai bine.
Seara a început cu cei de la cvartetul de coarde A Quattro (René Popescu, Ana Ghiţă, Alexandra Toader şi Alex Gorneanu), care apar şi pe A Kind of Alchemy, interpretând câteva piese clasice. Aşezaţi în cerc în mijlocul clubului (pentru că scena deja se pregătea pentru cei de la Persona) şi cântând rece, fără amplificare, muzica celor patru era aproape acoperită, din păcate, de rumoarea mulţimii. Mulţi dintre cei aflaţi la o distanţă mai mare probabil nici nu bănuiau că “se întâmpla ceva” la câţiva metri de ei. Păcat, căci cei patru au deschis spectacolul într-o notă de eleganţă care avea să dureze până la sfârşit.

Pe scenă au urcat, la câtva timp după aceea, timişorenii de la Persona, trupa ce s-a aflat într-un vârf de formă anul ăsta, băieţi ce au participat şi la B’estfest şi care urmează să-şi lanseze propriul album, “Suburbia Afterlife”, la iarnă. Personal, îi mai ascultasem fugar pe Myspace, dar mai mult din curiozitatea că erau fosta trupă a lui Cătălin de la Kumm. La B’estfest nu i-am prins, însă vineri seara m-au prins ei pe mine: cu o reprezentaţie energică şi cu mult chef de cântat, au reuşit după numai câteva piese să pună în mişcare mare parte din public. Am să-i urmăresc de-acum încolo, pentru că rar trupe pe filonul indie/brit reuşesc să mă convingă din prima. Persona, see you soon!
Tranziţia între cele două trupe a fost asigurată de Marius Florea Vizante, ce a urcat pe scenă în aplauzele publicului şi a reuşit, pentru câteva minute, să ne distragă atenţia de la cei ce lucrau de zor să pregătească scena pentru byron. Ne-au fost relatate câteva momente anecdotice legate de cum i-a cunoscut el pe cei din trupă, dintre care cel care a smuls spectatorilor poate cele mai multe râsete a fost

- Well, Mr. Byron, it’s good to see you. I’m glad you enjoyed my movie.
- E ok, moşule, că vorbesc şi româneşte.

Apoi, după un foarte reuşit moment de intro, cei de la byron au ocupat în sfârşit scena.
Concertul a început în forţă cu “The Alchemist”, piesă nouă care nu s-a mai făcut auzită decât la preview-ul din Fabrica. Piesă care a inspirat titlul albumului, care sintetizează, cumva, conceptul în jurul căruia se învârte lirica acestuia şi care oferă o bună idee despre cum sună byron la momentul de faţă. Un intro zbuciumat, foarte “rock”, ce în Fabrica aproape îmi sunase a Dream Theater, o atmosferă ceva mai dark pe ansamblu, un refren amplu şi uplifting ce oferă deschidere, ca o poiană într-o pădure deasă. Mai târziu, “Diggin’ a Hole”, piesa ce a fost promovată înainte de lansarea albumului ca un soi de single, a beneficiat de o versiune extinsă, cu tot cu mojarul lui Dan şi cu prezenţa lui Petrică Ionuţescu de la Blazzaj la trompetă.
Publicul aproape a explodat când de pe scenă a început să se audă “Crossroads”, una din cele mai îndrăgite piese de pe Forbidden Drama. Cu mulţi dintre cei din jurul meu cântând la unison cu Dan, piesa a curs lin până la ruperea de ritm din mijloc, caracteristică versiunii live, când Costin a luat lucrurile pe cont propriu pigmentând lucrurile cu un solo de chitară. Piesa a continuat apoi calm, în registrul în care începuse, pavând drumul pentru “War” care avea să aducă pe scenă altă colaborare prezentă pe album. “War” a fost interpretată alături de Lu Cozma, care a rămas pe scenă şi pentru “A Little Bit Deranged”, preluând rolul lui Jane D. de pe album care a preferat să-şi păstreze anonimatul.

Un alt moment inedit al serii a fost interpretarea în premieră a piesei “The Song that Never Was”, compoziţia lui 6fingers, care a fost introdusă publicului abia cu o săptămână înaintea lansării, în emisiunea Antidot de la Radio Lynx ce l-a avut ca invitat pe Dan. M-aş hazarda să zic că e, până acum, piesa mea preferată de pe album, singurul meu regret fiind că nu e mai lungă, construind ceva mai mult în stilul oarecum progresiv în care începe. Cine ştie, însă, cum va evolua piesa în interpretările live, aşa că n-am renunţat la speranţa de a o auzi într-o versiune extinsă, oricât de efemeră. “I Don’t Want to Entertain You”, piesa pe care fiecare membru al trupei a avut un moment de virtuozitate (remarcându-se în special Cristi şi Vlady, zeilor, ce ştiu să facă oamenii ăia!) s-a scurs direct în “Blow Up My Tears”; la finalul acesteia din urmă Dan a ţinut să-şi continue mesajul din prima piesă, accentuând un detaliu foarte important – “Not this way!”

Următorul moment notabil a fost “Sirens”, când Lu Cozma a fost din nou invitată pe scenă, în spatele clapelor de această dată, iar 6fingers s-a retras pentru a-i face loc invitatului special Fingerică de la Severin la acordeon. Acordeon care pe piesa asta mărturisesc că face minuni, impregnând-o (în special în varianta de pe album) cu un parfum de vals, o briză veneţiană, în ritmurile valurilor. Deosebit.
“Blinded by Sunshine” ne-a purtat încet spre final, cu versurile sale despre prietenie şi cu mereu proaspătul “duel” dintre Costin şi Vlady, iar o “A Peaceful Mind” pe care n-o mai auzisem de secole mi-a trezit aşa o stare senină, ca şi cum chemarea unei zile noi mi-ar fi umplut pieptul.

Finalul a fost în cel mai veritabil stil byron, mulţimea nelăsându-i pe trupeţi să plece fără să cânte “No Man’s Land”, un veritabil imn despre o altfel de lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim, măcar pentru puţin timp. Mai târziu, când eram în maşină în drum spre casă iar “The Night” de pe album răsuna pe fundal, atât de potrivită cu noaptea de afară, mă gândeam că am fost, cumva, privilegiat.
Şi mai târziu, când răsfoiam cărticica lui A Kind of Alchemy iar muzica sa îmi răsuna în cameră, eram convins de asta.

Fotografii by Alex Trifan