Putting the NIN in Peninsula 2009, vol. I

Mi-am adus aminte zilele astea că am rămas dator pe-aici câtorva oameni şi, nu în ultimul rând, mie. Pe lângă faptul că am cam lăsat de izbelişte locul ăsta lately (serios, mă întreb de câte ori oi mai tot pendula in and out, in and out – nici o revenire spectaculoasă văd că nu durează mai mult de câteva zile :)) and you can take that as an apology) nici prea multe chestii nu-mi treceau mie prin cap când mă gândeam “hmmm, şi-acuma despre ce să mai scriem?”. Şi-aşa am decis că na, dacă tot e să o fac odată şi odată, now is as good a time as any :) N-o să mai prea apar în primele pagini de Google search când s-o indexa chestia asta, dar na, dacă nu e faimă măcar bani şi femei să fie.

Vorbesc, desigur, de ceea ce a fost peNINsula 2009 pentru mine, festivalul ăla din miez de vară de la Tîrgu Mureş (cu â sau cu î? a little help here pls). Festival care-a venit la o săptămână după ArtMania de la Sibiu şi care a fost aşa, ca un fel de completare foarte cool a acestuia după o pauză de câteva zile de dormit în propriul pat. Adică ăla de acasă! Mare şi confortabil şi al meu.
La festival aveam o ţintă foarte precisă, şi anume pe cei de la Nine Inch Nails. Aşadar m-am dus fix pentru ziua aia, 25 iulie, nu pentru că that “big festival feeling” n-ar fi pe gustul meu, dar pentru mine muzica în sine e cel puţin la fel de importantă – iar de Tiesto şi de Prodigy puteam să mă lipsesc, cu tot riscul de a rata poate alţi artişti mai mici şi mai marfă. Şi oricum porţia de festival mare la care te duci de dragul de a te duce mi-o servisem deja în cadrul B’estfest, care v-am mai zis cât de reuşit a fost?

Am pornit de la premisa că un drum Bucureşti – Tg. Mureş (ha!) făcut cu trenul în ziua concertului ar fi fost o idee foarte, foarte proastă, aşa că am zis “hmm, de ce să nu facem şi o escală la Sighişoara, dacă tot suntem în zonă?” Şi-aşa de-abia începuse festivalul medieval şi voiam şi eu să arunc nişte ochi, după ce ediţia 2008 mă surprinsese relativ plăcut. Aşa că a rămas plecarea la Sighişoara stabilită pentru 24, cu câţiva prieteni aşteptându-mă acolo şi cu D-ra Ralu şi cu George deplasându-se în paralel, pe aceeaşi direcţie şi având ca ţintă, ca să vezi, tot pe Nine Inch Nails din ziua următoare.
Dimineaţa de 24 iulie 2009 a fost una dintre cele mai bizare din istoria recentă. Suficient să spun, fără a intra în detalii care poate ar face pe unii să-şi schimbe părerea foarte bună pe care-o au despre mine :)), că am reuşit să ratez trenul pe care voiam să-l iau (ăla de 10 fără un pic) şi a trebuit să zăbovesc taman până la ăla de 13,00. Noroc că-l aveam pe Neil Gaiman cu mine să-mi ţină de urât. Alas, însă! căci în România Intercity-urile funcţionează în regim de mocăniţă iar un drum ce pe hârtie durează 5 ore şi ceva pe teren tinde spre vreo 7. Astfel am păşit eu pe pământ sighişorean pe la vreo şapte jumate, timp suficient pentru ceilalţi doi co-NINişti să testeze câteva cazări la faţa locului şi să găsească una chiar surprinzător de decentă. Asta ca să contribuie la concluzia zilei, trasă de mine apud Ralu pe Twitter şi anume “sighisorenii-s oameni faini”.

Festivalul n-o fo, însă, aşa cum m-aş fi aşteptat, eu gândindu-mă la o oarecare pantă ascendentă ce parcă parcă se profila după ediţia anterioară. Dar nu, muci, pardon, de la atmosfera de bazar atât de nepotrivită cu settingul la Trooper cântând pe scena principală (serios, wtf?). De altfel, Trooper cântând în altă zi decât erau anunţaţi în program, văduvindu-i astfel pe cei trei fani ai formaţiei (ştiu, e o răutate ieftină) de un show exploziv al împăraţilor rockului românesc sau cum s-or mai fi autointitulând prin comunicate pompoase de presă. Skippable aşadar, şi relativ jenibil per ansamblu. Mi-a părut rău de idee şi de potenţialul ei, dar ce să te faci când sforile sunt trase de oameni fără strop de viziune?
O pizza bună la ceas de seară a reuşit, însă, să-mi readucă Sighişoara în graţii. Ar trebui să mai trec prin oraşul ăla şi când nu e plin de festivalişti. Dacă vrem medieval, încercăm la anul la Mediaş, cică e mai fain. Cert e că la finalul unei zile cu un drum lung, după ce am bătut pe jos cetatea Sighişoarei, după ce ne-am stins setea cu un vin de casă şi cu altele, un pat bun părea singura destinaţie viabilă – mai ales având în vedere ziua ce urma.

25 iulie 2009, Tg. Mureş, Nine Inch Nails.
În episodul următor, că e mult :)

Brrr

On the bright side, caloriferele încep, încet dar sigur, să se încălzească. Expecting thermic feast this evening.
A venit toamna, băi. Asta înseamnă frig, asta înseamnă anu’ II, asta înseamnă concerte beton, asta înseamnă trezit dimineaţa din când în când. Asta înseamnă malaise şi astenie, de parcă ţi se îngheaţă procesele neurale, de parcă îţi rugineşte cortexul cerebral, de parcă şi o cârtiţă autistă e mai elocventă decât tine. Trece, însă, la fel cum trec toate, poate chiar un pic prea repede, iar noi ne dăm peste cap ca nişte hopamitici ce suntem şi o luăm d’al capo, cu aceleaşi nebunii, cu aceleaşi lipsuri, cu aceleaşi blocaje. Şi iar, şi iar, până ni se acreşte de atâta ciclicitate şi de-atâtea deja vu-uri şi de-atâtea glitches in the Matrix şi părăsim caruselul, ne dăm jos din merry-go-round, abandonăm fuga şi ne găsim un loc unde să ne odihnim. Pentru că am obosit.

Dar flacăra încă mai arde, momentan :) Iar în iarna care vine o să avem nevoie.

Un nou single byron

Se intitulează “Diggin’ a Hole” şi este piesa cu care byronii ne “teasuiesc” până la lansarea celui de-al doilea album – A Kind of Alchemy. Sună proaspăt, e upbeat, trucuri vechi se împletesc cu idei noi şi cu o atitudine mai ăăă… mai puţin serioasă, să zic aşa, şi iese una bucată cântec numai bun de ascultat dimineaţa, să te bage în priză, sau după o zi de job/şcoală/facultate/whatever, să-ţi reîncarce bateriile.
And it goes like this:

Albumul va fi lansat cu mare concert mare într-o vineri seara, pe 23 octombrie în jur de ora 22, în clubul The Silver Church din Bucureşti. Se aşteaptă show inedit şi invitaţi speciali (cvartetul de coarde A Quattro, trupa Persona şi Marius Florea Vizante într-un număr de stand-up comedy care sunt tare curios cum se va integra cu restul concertului) aşa că nu prea e de ratat. Also, trupa va pleca prin noiembrie-decembrie într-un turneu naţional, vizitând oraşe precum Piteşti, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Tîrgu Mureş, Braşov, Timişoara sau Craiova (fără Oradea şi de data asta, din păcate, dar hai că Clujul nu-i aşa departe).
Se anunţă o toamnă bogată, aşadar.
Let there be alchemy.

An Evening of Ethereal Ambient Music

Dacă nu-mi găsesc cuvintele cu care să încep presupun că e de bine, nu? Adică mno, cred că vreo cinci sau şase începuturi am tot scris şi tăiat până să-mi dau seama că mă chinui degeaba. Sunt unele lucruri despre care e greu să scrii, şi nu vreau să fiu înţeles aiurea cu chestia asta. Uite, de exemplu muzica Arcana – o ascult de ceva timp. Albume precum Dark Age of Reason sau Inner Pale Sun sau chiar şi Raspail, îngânate vreme de multe nopţi. Pe Dark Age of Reason, cel puţin, cred că-l ştiu pe de rost, la stilul ăla la care mi-ar fi greu să zic două, trei titluri de piese de pe el, dar ascultate le-aş recunoaşte imediat. Pentru că muzica asta, pentru mine cel puţin, e ceva subtil şi poate nepotrivit unei experienţe pe deplin conştiente – mai uşor e s-o laşi să se cuibărească în nişte cotloane mai ferite din fiinţa ta, pentru ca de-acolo să-ţi hrănească, pe nesimţite, starea de veghe.

Începând o altă idee, România este o ţară specială şi norocoasă. Iar acum las tot bagajul deoparte şi spun asta cât se poate de serios, având în minte un punct foarte clar. Pentru că în România există nişte organizatori precum Kogaionon şi DonisArt, care în numai doi ani au reuşit să se impună printre numele autohtone (bine, nu că ar fi o grămadă) prin spectacolele targetate pe un public extrem de restrâns şi, dacă mi-e permis, de sofisticat. Astfel, au trecut pragul României nume precum Arcana, Ataraxia, Ordo Rosarius Equilibrio, Rome, Spiritual Front, nume mari şi foarte mari dintr-o scenă restrânsă ca dimensiuni şi oarecum inaccesibilă publicului larg. În contextul în care în România, per ansamblu, nici măcar muzica metal, luată ca întreg, n-are cine ştie ce following, încercările de popularizare a unor genuri de nişă şi foarte nişă din tagma goth, darkwave, martial, industrial, neofolk ş.cl. ar părea poate o dulce amăgire. Şi totuşi uite că oamenii ăştia reuşesc, ei ştiu cum, să aducă aici artişti internaţionali ai acestor scene, punând ţara noastră în acest circuit restrâns, oarecum elitist, şi (glumind un pic) înfăptuind prin asta o minunată răzbunare poetică, atrăgând prin ineditul acestor evenimente grămezi de turişti străini.

Am ajuns în Braşov pe la 4 p.m., cu eterna întârziere marca CFR, şi am rămas surprins de cât de repede i-a surâs lui Andrei (care nici nu ştiam sigur dacă era în oraş) ideea de a mă însoţi la concert. Eu, cu toată sinceritatea, habar n-aveam la ce să mă aştept – nici măcar din partea Arcana, cu a căror faţă live eram complet nefamiliarizat. Cu curiozitatea asta am pornit spre Reduta, locul unde mai veniseră Arcana şi anul trecut (şi nu m-am dus că na, bac, Braşov, chestii stupide). Locul, de altfel, foarte potrivit pentru ce urma să vedem, suficient de mic şi de cozy cât să poată fi catalogat ca intim, totuşi suficient de mare cât să nu rămână nici un doritor pe afară. Când am ajuns noi rula un documentar despre Lisa Gerrard, jumătatea feminină din Dead Can Dance – trupa care, probabil, a influenţat cel mai mult scena darkwave/ambient. Scena era decorată bogat, cu tot felul de elemente de recuzită şi aranjamente florale (artificiale flori de câmp, for the most of them), un strop de kitsch, de opulenţă, ce în opinia mea cadrează perfect cu genul ăsta de muzică (de aceea Silver Church mi se pare o locaţie nemaipomenită pentru Dark Bombastic Evening). Pregătirile erau făcute pentru Narsilion, duo-ul catalan ce avea să deschidă seara şi, în chip ciudat, să o şi continue dar sub altă titulatură.

Nu mai ascultasem Narsilion, însă ce s-a petrecut în seara aia mi-a confirmat, oarecum, aşteptările. O muzică bogată, caldă, cu multă chitară acustică şi o vioară ocazională, susţinută de o imagistică fantasy. Fairy-tale music, i-aş zice, oscilând de la balade despre elfi şi prinţese (probabil, n-am cercetat versurile dar cel puţin asta era starea ce o transmiteau) la imnuri de luptă (având în completare stage theatrics cu săbii şi d-astea). Fain şi chiar engaging, de la un punct, singura chestie care m-a surprins (atât aici cât şi la celelalte prestaţii) fiind cât de mult era de fapt preînregistrat şi redat de clapă (sau de Mac, în cazul Arcana). Sigur, pentru un show 100% live ar mai fi fost nevoie de vreo 3 oameni pe scenă, însă ulterior mi-am dat seama că nu asta e de fapt ideea într-un concert de gen, contând în principal atmosfera, că doar de-aia îi zice “ambient”.
Următoarea trupă de pe afiş a fost Der Blaue Reiter – de fapt Narsilion cu altă pălărie, cei doi, Sathorys şi Lady Nott, explorând aici un stil total diferit, un martial/industrial cu inserţii folk şi ambient. Schimbarea de stil a fost reflectată şi pe scenă, dispărând multe din aranjamentele de dinainte, locul fiindu-le luat de nişte girofaruri portocalii de o parte şi de alta a scenei şi de mult, mult fum înecat într-o lumină albastră. Un intro ambiental şi cam spooky se auzea deja de ceva timp atunci când am avut, cred, cea mai atmosferică experienţă de la vreun concert. În ton cu tematica celui mai recent album, Nuclear Sun, care va fi lansat peste câteva zile şi care se axează pe catastrofa de la Cernobâl, trei indivizi îmbrăcaţi în costume albe anti-radiaţie au început să cerceteze scena şi pe cei din public, şuşotind între ei şi jucându-se cu lanternele ca într-un dans suprarealist. De mare efect. Scena a fost apoi ocupată de cei trei (duo-ul de bază plus încă o percuţionistă) pentru un spectacol straniu, axat foarte mult pe percuţie, în care câte o intervenţie de vioară a lui Lady Nott venea ca o gură de aer în toată rigoarea aceea intensă dată de percuţia aproape militărească. Abia aştept să ascult Nuclear Sun şi acasă.

Arcana au venit ca încununarea serii pentru mai toţi cei prezenţi. Cum mă aşteptam, Arcana live este mult diferită de cea ascultată noaptea acasă. La Reduta, muzicii lor i-a lipsit din întunecimea atât de savuroasă, însă în contrapondere a venit căldura degajată de oamenii de pe scenă. Oameni care-şi zâmbeau, râdeau şi ne mulţumeau sincer după câte vreo rundă de aplauze. Mi-a fost greu să pun o faţă umană muzicii Arcana, şi nici măcar acum, după ce i-am văzut, nu cred că am să pot, pentru că experienţele sunt atât de diferite. Am recunoscut piese precum “We Rise Above”, “Cantar de Procella”, “Invisible Motions”, “Outside Your World” şi “hitul”, dacă pot să-i zic aşa, “Source of Light” – interpretat chiar înainte de surpriza de la final (ultima piesă înainte de bis, cum ar fi venit). De bază în interpretare au fost vocile, asigurate de Peter, Ia şi Ann-Mari, şi percuţia, asigurată de Mattias. Separat, la clapă şi Mac stătea Stefan, oferind restul învelişului muzical. Suedezii au interpretat şi o piesă nouă, ce va fi lansată în curând pe un album-compilaţie, şi câteva piese de pe albumul solo al lui Peter, A Wave of Bitterness, apărut recent. Cel mai fain moment (mă rog, dincolo de “Source of Light”) a fost la final de tot, când Arcana i-au invitat pe scenă pe Sathorys şi Lady Nott pentru a interpreta împreună încă o piesă. Apoi, în aplauzele publicului, au părăsit cu toţii scena, nu înainte ca Ia să ne invite la afterparty-ul din Musik Cafe, “to share some drinks”.

La afterparty n-am mai ajuns, neputând refuza invitaţia de a împărţi un vin cu Denisa şi nişte prieteni, însă am plecat de la Braşov cu amintirea unui seri speciale – inedite şi cu stil. Cu o anticipaţie crescândă pentru Dark Bombastic Evening din decembrie, unde printre alţii or să vină Of the Wand and the Moon şi Rome. Nu în ultimul rând, cu promisiunea unor concerte extraordinare la anul, cu nume precum Irfan şi Agalloch. Şi, de ce nu, cu speranţa măreaţă dar nu neîntemeiată că, poate, în curând pe listă vor urma şi Tenhi :)