Ăăă…

…pentru că nici un alt titlu n-ar descrie mai bine starea cu care am să părăsesc, peste câteva ore, acest an :D

Am şi câteva restanţe la purtător, ce-i drept. Câteva pe plan academic. Altele mai… importante. Un tren, câţiva oameni, nişte ceai. Altele mai mărunţişuri. Două episoade din sezonul 2 din The Mentalist, nişte posturi pe blog, câteva concerte, nişte ore de somn. Altele pe care n-am să le amintesc, dar pe care nu le-am uitat. Altele pe care probabil le-am uitat.

Dar e fain aşa, să intri în noul an cu to do list gata făcut. Te scuteşte de efortul de a încropi unul cu scopuri noi. Şi dacă întocmitul unei liste te pune pe gânduri, mai bine o laşi baltă. Vin ele, lucrurile de făcut :)

Cu articolul ăsta vor fi 32 în total, pe anul 2010. Dacă adăugăm şi povestea de la seara a doua de DBE2, vor fi 33. Anului 2009 îi mai lipseşte povestea de la NIN ca să aibă 44 de articole. You see the trend?
Sper, nu promit! dar sper :)) că 2011 va continua tradiţia. Şi în manieră ascendentă, totuşi.

Dar! Enough with the chatter, şampania nu se bea singură. And all the things leading to it. Aşa că petreceri frumoase, whoever and wherever you are. Şi să ne găsim cu bine de cealaltă parte a anului.

Dark Bombastic Tales, Night 2

Seara a doua de Dark Bombastic Evening II, festivalul darkwave/neofolk/neoclassical/gothic organizat de DonisArt şi Kogaionon, a început mai devreme ca cea precedentă. Lucru la care, din păcate, nu m-am aşteptat, aşa că am ajuns în Kulturhaus suficient cât să prind cam două piese din setul celor de la Seventh Harmonic. Păcat, pentru că ce am auzit mi-a plăcut foarte tare, într-o venă martial/neoclasică. M-a surprins lipsa lui Ann-Mari Thim, totodată în Arcana, de la voce, şi la fel de tare m-a surprins prezenţa la vioară a Núriei Luis, “Lady Nott” din Narsilion şi Der Blaue Reiter. Ulterior mai aveam să aflu că istoria trupei e destul de veche, Seventh Harmonic fiind acum la a doua încarnare, brainchild şi principalul proiect al basistei Caroline Jago (care s-a alăturat Sol Invictus acum ceva vreme).

Am înşirat toate numele astea to make a point – scena darkwave e după toate aparenţele una extrem de relaxată, de maleabilă, în care cam toată lumea ar cânta cu toată lumea. Peste tot dai de side-projects, de colaborări, de participări live, şi asta îmi transmite mie mai multe lucruri:

1. muzica e mereu pusă pe primul plan, like it should be;
2. lumea este mereu deschisă la experimentat şi la încercat lucruri noi;
3. oamenii ăştia sunt pur şi simplu foarte tari.

Pe suedezii de la Arcana i-am mai văzut la Braşov anul trecut alături de ambivalentul duo catalan Narsilion/Der Blaue Reiter. Se pare că a fost the beginning of a beautiful friendship, căci în Kulturhaus Arcana şi-au completat rândurile atât cu cei doi, Sathorys şi Lady Nott, cât şi cu Johan Levin aka. Desiderii Marginis de cu o seară înainte. De data asta însă Arcana au cântat 100% live, cu ajutorul celor trei invitaţi, şi au sunat într-un foarte mare fel. Cu ocazia asta am aflat şi care era problema lui Ann-Mari, în speţă o gripă care nu-i dădea voie să cânte. Mnasol, însă a rămas totuşi pe scenă, zdrăngănind şi clincănind şi zornăind la tamburină şi la alte chestiuţe producătoare de zgomot.

Au început cu “Cantar de procella” şi şi-au croit, încet, drum prin discografie. În principiu cam aceeaşi obiecţie ca la Irfan din seara de vineri – setting-ul cam nepotrivit pentru solemnitatea ocazională a muzicii. Asta, şi trupei îi cam lipsea din bucuria şi… hm, “zâmbăroşenia” cu care m-au surprins la Braşov. Cam toţi, în special Peter, erau concentraţi şi mai degrabă sobri. Iar spre final Peter ne-a spus şi de ce – deşi unora ar putea să li se pară nedrept, “this may very well be the last year with Arcana”. Asistam, prin urmare, la probabil ultimul show live din cariera trupei. Veste care a picat cam greu, şi totuşi nu chiar atât de greu pentru publicul care care a început să-i aplaude şi să-i ovaţioneze îndelung, în semn de înţelegere şi susţinere. Sigur, Arcana au devenit încă de la începuturi, acum mai bine de 15 ani, un nume de referinţă al scenei, iar această ultimă încarnare a trupei a adus laolaltă oameni atât de frumoşi şi de talentaţi. Însă “sfârşitul nu-i aici”, căci oamenii ăştia respiră muzică iar viitorul precis va aduce noi creaţii în noi formule şi sub alte nume, exact cum spuneam la început. Plus că, vorba optimiştilor de serviciu, Peter a mai desfiinţat odată Arcana :)

[De aproape 3 ani aveam chestia asta în drafts, şi am renunţat în sfârşit la speranţa că voi mai continua articolul. Mai aveam de scris despre Ataraxia cu cele 2 show-uri şi despre Lloyd James, care a susţinut un solo-set în locul Naevus, oglindind neprevăzut dar plăcut prestaţia lui Simone din prima seară. Şi până la urmă nici Arcana nu s-au mai destrămat, ba au mai scos vreo 3 albume de atunci. Aşa că, subtil şi pe şestache, completăm galeria de relatări DBE, atâtea câte sunt aici pe Scobitori.

Kozminovici, 20.08.2013]

Dark Bombastic Tales, Night 1

Pentru căci deja a apărut şi cronica oficială a organizatorilor, ceea ce ar trebui să-mi fie suficient semnal că am cam întârziat cu bucata asta de relatare :)) Plus că iniţial zisesem că voi scrie episodul ăsta chiar în noaptea respectivă, dar nu te pui cu ispita unui pat călduros.

Ideea e că săptămâna trecută s-a petrecut cea de-a doua ediţie a ceea ce deja devine un eveniment recurent de mare calibru pe scena darkwave/martial/neofolk europeană. Dark Bombastic Evening s-a născut în 2009, parte din conceptul “serilor speciale” organizate de Kogaionon şi DonisArt. Evenimentul a căpătat încet, încet o viaţă a lui, agregând în jurul său o comunitate internaţională de fani, şi iată că anul ăsta a venit vremea pentru cea de-a doua ediţie. De data asta un festival în toată regula, cu două zile de desfăşurare şi 10 trupe în lineup-ul original. Bine, că în cele din urmă am ajuns să vedem 7 trupe şi jumătate e altă poveste, cam tristă dar na, neprevăzutul se mai întâmplă.

Prima schimbare faţă de anul trecut a fost locaţia – Kulturhaus în loc de Silver Church – un loc mai “mare” dar, paradoxal, mai mic, mai înghesuit şi predispus la a pune în funcţiune câteva claustrofobii. A fost însă ok, pentru că a doua mare schimbare faţă de anul trecut a fost chiar publicul, mai puţin numeros în fiecare dintre cele două seri de concerte. Sigur, treaba asta e relativă, pentru că nu ştiu câţi oameni au venit la ambele seri şi câţi doar la una, dar de unde la evenimentul de anul trecut prezenţa se ridica pe la vreo 600, anul ăsta au fost cam 300 şi ceva de oameni în fiecare seară, parcă sensibil mai mulţi în cea de-a doua. Cauze pot fi multe, de la abordarea mult mai eterogenă a stilurilor muzicale (de unde anul trecut nişa era cam una singură) la preţul destul de mare al biletului. Totally worth it, judecând în perspectivă (chiar şi fără mult aşteptaţii Sol Invictus şi ai noştri Sunset in the 12th House despre care eram tare, tare curios), dar na – cu aspectele financiare nu te pui.

Prima seară a început cu Desiderii Marginis (myspace), proiectul dark ambient al suedezului Johan Levin. Cu o discografie destul de bogată dintre care mare parte la labelul-cult Cold Meat Industry, Levin a prezentat o muzică ce mi s-ar fi părut foarte potrivită pentru audiţii nocturne, acasă. De asta show-ul Desiderii Marginis consider că a dat cam cu virgulă, oricât de bună ar fi fost muzica (şi pe alocuri unele bucăţi mi-au plăcut foarte tare). Dar e greu să vii cu o muzică aproape eminamente sintetică şi s-o prezinţi live unui public; dacă mai eşti şi un singur om, chestia asta te cam reduce la a te juca de unul singur în spatele unui pupitru, de unde mai e un singur pas până la da pur şi simplu drumul unui CD. Proiecţiile (din “Metropolisul” lui Fritz Lang) au fost un gimmick interesant, dar n-au reuşit să dea o formă întregului show. Un warm-up plăcut, dar cam atât în ceea ce mă priveşte.

Dar aşa cum e frumos, ce s-a petrecut în următoarea oră şi jumătate avea să compenseze atât pentru lipsa de vlagă a show-ului precedent cât şi pentru lipsa din line-up a celor de la Sunset in the 12th House, preţul biletului, locaţia nefericită, criza economică, you name it. Pentru că grecii de la Dirty Granny Tales (myspace) au venit şi au spulberat scena, lăsând în urmă un public buimac care nu prea era sigur ce naiba tocmai se întâmplase.

Să mă explic.
Eram oarecum familiarizat de dinainte cu conceptul trupei. De fapt, mai corect ar fi să zic că ştiam că au un concept şi că în show-urile live folosesc un arsenal destul de neconvenţional, inclusiv marionete, o coregrafie studiată şi alte elemente de scenografie ce ar ţine mai degrabă de un spectacol de teatru. Dar nu ştiam aproape nimic despre muzică şi nici nu eram foarte sigur cum anume este conceptul ăla pus în aplicare. Iar după ce i-am văzut m-am felicitat pentru că nu i-am căutat pe Youtube sau alte chestii de genul – pentru că în comparaţie cu ce se vede live, orice filmare sau descriere este nimicită.
Din punct de vedere muzical, Dirty Granny Tales evoluează undeva la intersecţia unor genuri ca dark cabaret sau freak folk, cu ceva urme de influenţă black metal. Am auzit ceva comparaţii cu Tiger Lillies şi chiar şi cu Devil Doll, dar ce fac oamenii ăştia mi se pare pe cinstite într-o ligă a lor. Cu o prestaţie cvasi-unplugged (chitară şi bass acustic, tobe bătute frumos, cu periuţe, şi o clapă menită să înlocuiască violoncelul de pe disc – şi frankly mi se pare că sună mult mai bine, mai atmosferic, mai întunecat) trupa a oferit primul show 100% live al celor două seri, prezentându-ne spectacolul “Jealous” cu care se tot plimbă prin Grecia de la începutul anului.

Şi n-am ce să zic mai mult de-atât. I sat and watched mesmerized as the show went on and on, povestindu-ne despre iubire, trădare şi orgolii în lumea marionetelor şi felurile nebănuite şi puţin înspăimântătoare în care aceasta se întretaie cu lumea noastră. Cei din trupă nu au rostit nici un cuvânt out of character, însă bănuiesc că primirea extraordinară pe care le-a făcut-o publicul n-a trecut neapreciată. Pentru că Dirty Granny Tales au fost fără îndoială revelaţia întregului festival. Nu pot decât să sper că vor mai trece pe-aici, eventual pe o scenă mai mare, de teatru (scenele cu care, de altfel, sunt obişnuiţi – trebuind să-şi refacă mare parte din show pentru scena mică din Kulturhaus). Ajuns acasă le-am savurat albumul Didi’s Son, care vine în combo de CD + DVD, şi am încercat să retrăiesc puţin din întreaga experienţă. Excelent.

Şi culmea, cei pentru care mersesem de fapt în Kulturhaus în seara respectivă abia urmau să urce pe scenă. Mă refer aici la bulgarii de la Irfan, care ar fi trebuit să vină pe la noi încă din primăvară în cadrul altui event care din nefericire a fost anulat. Mă bucur însă că cei de la DonisArt nu s-au dat bătuţi şi au reuşit să ni-i aducă pe oameni after all, chiar dacă aş fi preferat mult mai mult să-i văd la Braşov în sala de la Reduta decât pe o scenă afumată de club. Însă calul de dar etcetera.

Irfan (myspace) au schimbat complet atmosfera, venind cu un sound oriental, de inspiraţie bizantină şi persană, dar şi cu o doză consistentă de atmosferă Dead Can Dance-iană. N-am putut să nu trag ceva paralele cu favoriţii mei de pe-aici Anton Pann, pentru că şi Irfan au pornit pe filonul cercetării şi explorării tradiţiei muzicale a spaţiului balcanic. Ce avem în plus este tuşa de darkwave, care se încadrează foarte bine în ansamblul sonor, ducând totul la un alt nivel. Trupa a trecut recent prin nişte schimbări de componenţă, venind la Bucureşti cu proaspăta vocalistă Hristina Pipova. All for the better, I guess, deşi mi-a părut puţin rău că nu i-am văzut alături de Denitza Seraphimova, cea cu care au înregistrat cele două albume scoase până în prezent. Aşa, mai e ceva de lucru la coeziune şi la prezenţa scenică, însă impresia generală a fost foarte, foarte bună.

Deşi cu un oarecare regret din partea mea că nu au cântat complet live, apelând la o serie de samples and stuff like that, Irfan au oferit un spectacol bogat, cu piese una şi una de pe cele două albume, Irfan şi Seraphim, şi cu câteva piese noi de pe albumul următor. Am avut astfel parte de “Invocatio”, “Return to Outremer”, “Salome” sau “Otkrovenie”, dar şi de noutăţi ca “Burana”, The Golden Horn” (foarte faină) şi chiar şi o piesă care nu are încă un titlu. Pentru mine însă, climaxul a fost “Hagia Sophia”, în lipsa extraordinarei “Simurgh” pe care-am tot aşteptat-o până la final. Finalul a venit însă cu un cover după nimeni alţii decât Dead Can Dance, cu o piesă direct din tolba de rarităţi unreleased: “Svatba”. Irfan au oferit o interpretare extinsă, perfect adaptată stilului lor, încât pe bune n-ai fi zis că e cover. Bonus points for that.
Bulgarii au părăsit scena în ropote de aplauze. Sper să-i vedem mai des pe plaiurile noastre, doar ne sunt vecini, ce naiba.

Seara a fost încheiată de italianul Simone Salvatori, vocalistul şi mastermindul Spiritual Front (myspace), care a susţinut un solo set, el şi cu o chitară double-six. De la un moment dat atmosfera se cam dusese, căci începuse seara obişnuită de club şi apăruse fauna aferentă, însă Simone nu s-a descurcat rău, chiar dacă de la un moment dat începuse să ia totul cam la mişto, true to his “Hellvis” persona. Dar atitudinea Spiritual Front nu e în sine una prea serioasă, deci nu văd o mare problemă în asta. Sigur, nu e omul cine ştie ce virtuoz, but that’s not the point. Eu personal mi-am reamintit de cât de tare a fost concertul de anul trecut, am mai fredonat pe “Jesus Died in las Vegas” şi pe “No Kisses on the Mouth”, mi-am făcut chef să mai ascult şi acasă. Deci destul de win, în ansamblu.

Şi astfel luă sfârşit prima seară de Dark Bombastic Evening 2. Simone ne-a ameninţat la final că “see you tomorrow”, dar nu ştiam dacă va avea să mai cânte cu cineva sau pur şi simplu însemna că va bântui prin public şi în ziua următoare, la fel cum făcuse vineri.
Vom afla în episodul următor.

Veniţi de luaţi lumină

…şi pesemne au luat-o, căci pe artera pe care domiciliez a fost cam beznă azi vreme de vreo câteva ore. Aproape ai fi zis că au luat tot curentul de prin oraş ca să-l înghesuie în beculeţele şi steluţele de pe Magheru.
Căci băi, vin sărbătorile vin. La naiba, deja e o lună de când am început să văd beculeţe pe la geamurile cetăţenilor.

Însă fun fact 1) – luminile de pe stradă au stat aprinse mare parte din zi, de parcă li se dereglase ritmul biologic,
şi 2) well nu mai ştiu de vreun al doilea fun fact, dar ar fi dat atât de mişto în enumerare.

Unde vreau să ajung, however, este la faptul că nu mi se pare normal ca la ora 17 să ai nevoie de lumină pe stradă pentru că altfel e beznă. E suficient de rău că în perioada asta a anului ziua are vreo cât, 9 ore? Dar trebuie să mai şi funcţionăm după un fus orar tembel care înrăutăţeşte lucrurile. Pe timp de vară, România foloseşte East European Standard Time, EEST; adică dăm ceasurile cu o oră înainte, pe motiv că nu prea ajută pe nimeni dacă soarele răsare la 5 dimineaţa. Pe timp de iarnă, însă, când perioada de lumină naturală se scurtează, revenim la East European Time, EST, dând ceasurile cu o oră înapoi şi revenind la ceea ce este de fapt “ora adevărată”. Iar eu nu pot să pricep logica din spatele chestiei ăsteia. De fapt o pricep, dar mi se pare tembelă.

Ideea ar fi că vezi Doamne, se fac economii pentru că oamenii merg la muncă pe lumină naturală. Can I call bullshit on that? Adică este oarecum la mintea cocoşului că prin natura stilurilor diferite de viaţă nu toţi oamenii sunt activi de la 7 dimineaţa ca să zică wow, ce mişto, e lumină afară. Însă majoritatea covârşitoare suntem up & running la ora 17 şi tare bine ne-ar mai prinde măcar o amărâtă de oră de după-amiază în plus. Dar nu ajută pe nimeni ca la ora 22 să ai deja impresia că-i trecut de miezul nopţii, că frate de mult mai e întuneric afară. So the system is antiquated, flawed and we should change it.

Mă bucură că nu-s singurul nebun care are o problemă cu asta – în UK văd că se tot pune problema de la un timp să se rămână la ora de vară pe tot parcursul anului, sau în orice caz, să se facă în aşa fel încât noaptea, aşa cum o percepem noi, să nu mai înceapă naibii atât de repede. Pentru că orele de lumină naturală pe care le primim oricum n-avem cum să le schimbăm, deci putem măcar să le dijmuim mai cu cap. Iar metoda curentă e pur şi simplu stupidă.

Până când s-o mişca ceva pe frontul ăsta şi la noi (nu-mi fac nici o speranţă în următorii 10 ani, though), poate că n-ar strica totuşi să dau o tură de iarnă prin Finlanda. Probabil m-ar învăţa minte să mă mai plâng.